ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1950/2019

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București - secția a VIII-a în data de 22 iunie 2015 sub nr. x/2015, reclamanta A. SRL a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generala de Administrare a Marilor Contribuabili - Activitatea de Inspecție Fiscală și Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor:

A.în principal, anularea Deciziei nr. 413 din 18 decembrie 2014 de soluționare a contestației, anularea parțială a Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014 și restituirea sumelor care au fost achitate, respectiv:

(i) suma de 57.696 RON, reprezentând impozit pe profit aferent cheltuielilor cu amortizarea activelor (clădire din Galați, Str. x, ambarcațiune și accesorii) achitata de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014;

(ii) suma de 97.407 RON, reprezentând TVA dedusă aferentă achiziției ambarcațiunii și accesoriilor, achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014;

(iii) suma de 71.802 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare către B. și C., achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014;

(iv) obligațiile suplimentare de plată constând în majorări și penalități de întârziere aferente obligațiilor suplimentare de plată principale menționate la punctele (i) - (iii) de mai sus și (v) suma de 4.097.943 RON, reprezentând impozit pe profit aferent achizițiilor de la D. SRL, achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 31 iulie 2014;

(vi) suma de 4.866.307 RON, reprezentând TVA dedusă aferentă achizițiilor de marfă de la D. SRL, achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 31 iulie 2014;

(vii) suma de 19.113.110 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare efectuate de A. către societăți din Bulgaria și Ungaria, achitată de A. conform următoarelor ordine de plată: nr. 500 din 26 martie 2013, nr. 4051 din 27 martie 2013, nr. 701 din 28 martie 2013, nr. 700 din 28 martie 2013, nr. 51 din 29 martie 2013, nr. 501 din 8 aprilie 2013, nr. 500 din 8 aprilie 2013, nr. 700 din 11 aprilie 2013, nr. 405 din 17 aprilie 2013, nr. 450 din 18 aprilie 2013, nr. 4050 din 18 aprilie 2013, nr. 1881 din 11 iunie 2013, nr. 712 din 28 iunie 2013, nr. 21960 din 11 iulie 2013 și notelor de compensare nr. x din 11 aprilie 2013 și nr. 101 din 8 ianuarie 2014;

(viii) suma de 17.469.404 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare efectuate de A. către societăți din Bulgaria, achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 24 ianuarie 2013;

(ix) majorări și penalități de întârziere aferente obligațiilor suplimentare de plată principale menționate la punctele (v) - (viii) de mai sus.

B. În subsidiar, reclamanta a solicitat obligarea pârâtei DGSC la soluționarea pe fond a contestației cu privire la următoarele solicitări:

(i) anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție în ceea ce privește stabilirea obligației suplimentare de plată în suma de 4.097.943 RON, reprezentând impozit pe profit aferent achizițiilor de la D. SRL și, în consecința, restituirea acestei sumei care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 31 iulie 2014;

(ii) anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție în ceea ce privește stabilirea obligației suplimentare de plată în suma de 4.866.307 RON, reprezentând TVA dedusă aferentă achizițiilor de marfă de la D. SRL și, în consecința, restituirea acestei sume care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 31 iulie 2014;

(iii) anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție în ceea ce privește stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de 19.113.110 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare efectuate de A. către societăți din Bulgaria și Ungaria și, în consecința, restituirea acestei sume care a fost achitată de A. conform următoarelor ordine de plată: nr. 500 din 26 martie 2013, nr. 4051 din 27 martie 2013, nr. 701 din 28 martie 2013, nr. 700 din 28 martie 2013, nr. 51 din 29 martie 2013, nr. 501 din 8 aprilie 2013, nr. 500 din 8 aprilie 2013, nr. 700 din 11 aprilie 2013, nr. 405 din 17 aprilie 2013, nr. 450 din 18 aprilie 2013, nr. 4050 din 18 aprilie 2013, nr. 1881 din 11 iunie 2013, nr. 712 din 28 iunie 2013, nr. 21960 din 11 iulie 2013 și notelor de compensare nr. x din 11 aprilie 2013 și nr. 101 din 8 ianuarie 2014;

(iv) anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție în ceea ce privește stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de 17.469.404 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare efectuate de A. către societăți din Bulgaria și, în consecința, restituirea acestei sume care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 24 ianuarie 2013;

(v) anularea Deciziei de Impunere și a Raportului de Inspecție în ceea ce privește obligațiile suplimentare de plată constând în majorări și penalități de întârziere aferente obligațiilor suplimentare de plată principale menționate la punctele (i) - (iv) de mai sus.

Prin Sentința civilă nr. 1659 din 18 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosar nr. x/2015, a fost admisă excepția inadmisibilității capetelor de cerere A (v, vi,vii, ix) având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere privitoare la sumele de 4.097.943 RON reprezentând impozit pe profit +3.393.096 RON reprezentând accesorii, pentru achizițiile efectuate de la D.; 4.866.307 RON reprezentând TVA+4.355.963 RON reprezentând accesorii, pentru achizițiile efectuate de la D.; 19.113.110 RON reprezentând TVA+12.776.146 RON reprezentând accesorii, pentru livrările intracomunitare către societăți din Bulgaria și Ungaria și au fost respinse capetele de cerere de mai sus introduse împotriva pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca inadmisibile.

De asemenea, a fost admisă excepția inadmisibilității capătului de cerere A (viii), având ca obiect anularea raportului de inspecție fiscală și a deciziei de impunere privitoare la suma de 17.469.404 RON reprezentând TVA pentru livrările intracomunitare către societăți din Bulgaria și Ungaria și respins capătul de cerere de mai sus introdus împotriva pârâtei Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, ca inadmisibil.

A fost admisă în parte acțiunea introdusă de reclamantă împotriva pârâtei Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală; a fost anulată în parte Decizia nr. 413 din 8 decembrie 2014 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF, în ceea ce privește pct. 2 și 3 din dispozitivul acesteia și a fost obligată pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor din cadrul ANAF să emită o decizie prin care să soluționeze pe fond contestația administrativă depusă de reclamantă cu privire la sumele de4.097.943 RON reprezentând impozit pe profit +3.393.096 RON reprezentând accesorii, pentru achizițiile efectuate de la D.; 4.866.307 RON reprezentând TVA+4.355.963 RON reprezentând accesorii, pentru achizițiile efectuate de la D.; 19.113.110 RON reprezentând TVA+12.776.146 RON reprezentând accesorii, pentru livrările intracomunitare către societăți din Bulgaria și Ungaria; 17.469.404 RON reprezentând TVA pentru livrările intracomunitare către societăți din Bulgaria și Ungaria.

Au fost respinse ca neîntemeiate capetele de cerere privitoare la anularea obligațiilor și restituirea următoarelor sume: 57.696 RON reprezentând impozit pe profit + 36.192 RON accesorii, pentru cheltuielile cu amortizarea activelor: clădirea din Galați, str. x și ambarcațiunea cu accesorii; 97.407 RON reprezentând TVA + 107.246 RON accesorii, pentru prețul de achiziție al ambarcațiunii și al accesoriilor, 71.802 RON reprezentând TVA+39.865 RON accesorii, pentru livrările intracomunitare realizate către B. și C. din Bulgaria și, pe cale de consecință, au fost menținute Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014 emis de DCAMC, Decizia de impunere nr. x din 8 august 2014 emisă de DGAMC și Decizia nr. 413 din 8 decembrie 2014 emisă de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, în ceea ce privește sumele de mai sus.

În fine, a fost obligată pârâta Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor la plata către reclamanta a cheltuielilor de judecată în cuantum de 50 RON taxa judiciară timbru și 5.000 RON onorariu avocat.

II. Recursurile

Împotriva sentinței menționate, au declarat recurs atât reclamanta A. SRL, cât și pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală.

II.1. Recursul formulat de recurenta-reclamantă A. SRL

Prin recursul formulat, recurenta-reclamantă a solicitat casarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii cu privire la:

(i) stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de 71.802 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare către B. și C. și, drept urmare, restituirea acestei sume care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014;

(ii) stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de 57.696 RON, reprezentând impozit pe profit aferent cheltuielilor cu amortizarea activelor (clădire din Galați, Str. x, ambarcațiune și accesorii) și, drept urmare, restituirea acestei sume care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014;

(iii) stabilirea obligației suplimentare de plată în sumă de 97.407 RON, reprezentând TVA dedusă aferentă achiziției ambarcațiunii și accesoriilor și, drept urmare restituirea acestei sume care a fost achitată de A. cu ordinul de plată nr. x din data de 1 august 2014, cu acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate.

II.1.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

II.1.1.1. Sentința nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde numai motive străine de natura cauzei (Art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.)

Soluția pronunțată de către instanță nu indica motivele de drept avute în vedere pentru pronunțarea hotărârii asupra chestiunilor în discuție.

În mod concret, instanța a reținut că: pentru a se stabili realitatea scopului declarat, trebuie să se țină seama de conduita ulterioară achiziționării bunurilor respective; dincolo de faptul că nu s-a dovedit utilizarea ambarcațiunii în scopurile declarate, instanța reține că valoarea acestei achiziții este în mod vădit disproporționat de mare în raport cu avantajele ce ar fi putut fi obținute din cercetarea pieței de materiale din zona deltei și din cele 3 acțiuni de protocol; reclamanta susține că a efectuat astfel de verificări, fără însă a face vreo dovadă în acest sens prin depunerea unui print care să probeze când a fost accesată aplicația informatică E. la momentul efectuării tranzacțiilor comerciale.

Niciunul dintre argumentele expuse nu este întemeiat în drept - cu încălcarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., potrivit cărora hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția. În aceste condiții, se regăsește în situația în care soluția instanței este întemeiată exclusiv pe aprecieri de ordin subiectiv - procedeu nepermis de normele de procedură civilă (de vreme ce art. 14 alin. (6) C. proc. civ. impune ca o hotărâre să fie întemeiată numai pe motive de fapt și de drept).

Mai mult decât atât, chestiunile reținute de către instanță nu au fost puse în discuția reclamantei, pentru a se asigura dreptul la apărare și contradictorialitatea - fiind încălcate în acest mod prevederile art. 13 și art. 14 alin. (6) C. proc. civ.

A. Referitor la argumentația instanței de fond asupra TVA aferentă achiziției ambarcațiunii

Prima instanță a reținut chestiuni care nu au făcut obiectul judecății, respectiv chestiuni care nu au fost reținute în cuprinsul actelor administrative.

În concret, deși Raportul de inspecție fiscală nu face nicio referire la valoarea de achiziție a ambarcațiunii, inspectorii consemnând exclusiv faptul că pentru ambarcațiunea achiziționată societatea nu are înregistrate în evidența contabilă venituri impozabile (pagina 22 a Raportului de inspecție fiscală).

Nu există nicio referire la valoarea disproporționată a achiziției și nici referiri la o eventuală comparație a acestei valori cu avantajele economice - întregul raționament expus de către instanță cu privire la acest aspect excedând cadrului judecății, problemelor de drept puse în discuție.

Argumentul instanței referitor la valoarea ambarcațiunii este întemeiat exclusiv pe aprecieri subiective, nejustificate în drept, respectiv nesusținute din perspectiva probatorie (în cauză nu au fost administrate probe - expertize, înscrisuri, care să privească valoarea activului și o comparație cu avantajele de ordin economic care ar fi putut fi obținute), ceea ce duce la concluzia că instanța a reținut motive străine de natura cauzei, valoarea achiziției nefiind obiectul inspecției fiscale sau al judecății.

B. Nemotivarea măsurii de respingere a acțiunii în ceea ce privește chestiunea livrărilor intracomunitare către societățile B. și C.

Instanța s-a raportat numai la susținerile inspectorilor fiscali, fără a cerceta acuratețea datelor prezentate de aceștia, respectiv fără a determina cu certitudine data publicării în aplicația E. a deciziilor de invalidate a codurilor TVA aferente celor două societăți.

Potrivit Raportului de inspecție fiscală:

"conform Raportului privind informațiile primite prin sistemul E., transmis echipei de inspecție fiscală cu adresa nr. x din 30 septembrie 2013 emis de Compartimentul de schimb internațional de informații din cadrul DGAMC, rezultă că acele coduri de TVA nu au fost active pe perioada efectuării tranzacțiilor menționate mai sus" (pagina 47 din Raport).

Adresa nr. x din 30 septembrie 2013, indicată în cuprinsul Raportului de inspecție fiscală, nu a fost depusă la dosarul cauzei (deși pârâtele aveau obligația să depună întreaga documentație care a stat la baza actelor administrative atacate, potrivit art. 13 din Legea nr. 554/2004).

Sentința nu cuprinde referiri la un suport probator în ceea ce privește invalidarea codurilor TVA, ci redă referiri generice la aspecte reținute de către inspectorii fiscali, astfel încât premisă raționamentului expus de către instanță (invalidarea codurilor TVA) nu este dovedită.

În cuprinsul cererii de chemare în judecată, A. a subliniat posibilitatea ca operarea în aplicația E. a deciziilor de invalidare a codurilor TVA să fi avut loc ulterior datelor la care au avut loc livrările către cele două societăți. A. nu are însă posibilitatea să furnizeze instanței probe referitoare la data emiterii deciziilor de invalidare a codurilor TVA, respectiv data înregistrări acestor modificări (de vreme ce aplicația E. nu reflectă data la care sunt emise și înregistrate deciziile de invalidare a codurilor TVA), fiind obligația intimatelor-pârâte emitente ale actelor administrative atacate să depună la dosarul cauzei probe în dovedirea susținerilor referitoare la invalidarea codurilor TVA.

Dat fiind suportul probator furnizat de către intimatele-pârâte, se poate aprecia, cel mult, că la data inspecției fiscale (la aproximativ 2 ani după efectuarea livrărilor) codurile TVA ale celor doi comercianți bulgari nu erau valide.

Față de prev. art. 22 alin. (2) C. proc. civ., chestiunea existenței/inexistenței dovezilor privind invalidarea codurilor TVA nu a fost pusă în discuția părților, instanța reținând a priori faptul că invalidarea codurilor TVA a avut loc.

Mai mult decât atât, instanța nu motivează rațiunea pentru care nu a avut în vedere argumentele A. privind posibilitatea ca înregistrarea invalidării codurilor TVA în aplicația E. să fi avut loc ulterior efectuării livrărilor către cei doi comercianți, în contextul în care autoritățile pârâte aveau obligația să dovedească faptul că, la data livrărilor, deciziile de invalidare a codurilor fuseseră emise, iar invalidarea codurilor deja fusese înregistrată în E.

Nu în ultimul rând, în ceea ce privește argumentul instanței potrivit căruia A. ar fi trebuit să depună un print care să probeze accesarea aplicației E., asemenea cerință nu are niciun suport legal.

Dat fiind faptul că instanța nu a reflectat în cuprinsul sentinței temeiurile juridice care au constituit premisă soluției pronunțate asupra chestiunilor analizate mai sus, respectiv s-a raportat la elemente străine de obiectul/natura cauzei, sunt incidente în speță prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

II.1.1.2. Sentința este dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 pct. 8 C. proc. civ.)

Recurenta a invocat faptul că soluția pronunțată de prima instanță constituie consecința unei aplicări greșite a prevederilor art. 143 alin. (2) lit. a) Codul fiscal, respectiv ale art. 10 din Ordinul MFP nr. 2222/2006.

A. a derulat operațiuni intracomunitare cu partenerul comercial bulgar C. în perioada 1 noiembrie 2010 - 1 martie 2011, respectiv cu partenerul comercial bulgar B. în perioada 11 martie 2011 - 22 iulie 2011.

Conform actelor administrative, organele fiscale consideră că A. nu a respectat prevederile legale privind justificarea scutirii de TVA a operațiunilor intracomunitare, întrucât a derulat tranzacții cu cei doi clienți bulgari pe perioada în care acești clienți nu aveau codurile de TVA active.

Explicațiile prezentate de A. pe parcursul inspecției fiscale și expuse și în contestație nu au fost luate în considerare, cu motivarea că în conformitate cu Anexa nr. 1 pct. 2 din OMFP nr. 1706/2006 pentru aprobarea procedurii de solicitare a verificării valabilității codului de înregistrare în scopuri de TVA și a datelor de identificare ale persoanelor înregistrate în scopuri de TVA în România se prevede:

"verificarea valabilității codurilor de înregistrare în scopuri de TVA, furnizate vânzătorilor din România de către cumpărători din alte state membre, cade în sarcina vânzătorului".

Inactivarea codurilor TVA ale clienților ulterior derulării operațiunilor cu A. sau, după caz, omisiunea autorităților de a înregistra prompt invalidarea codului de TVA în sistemul E. nu este de natură să afecteze validitatea operațiunilor intracomunitare efectuate de A. La data emiterii efectuării livrărilor și emiterii facturilor către C. și B., A. era îndreptățită să considere aceste operațiuni ca operațiuni intracomunitare și toate condițiile de justificare a scutirii TVA erau întrunite.

Recurenta a făcut trimitere la Hotărârea C-273/11 (Cauza Mecsek-Gabona Kft) conform căreia CJUE interpretează directiva comunitară privind TVA, în sensul în care scutirea unei livrări intracomunitare nu poate fi refuzată vânzătorului pentru simplul motiv că administrația fiscală a unui alt stat membru a efectuat o radiere cu efect retroactiv a numărului de identificare în scopuri de TVA al persoanei care a achiziționat bunul, de la o dată anterioară acestei livrări, deși a intervenit după livrarea bunului.

Deși probatoriul administrat în cauză nu cuprinde și documente care să reflecte invalidarea codurilor TVA aferente celor doi comercianți bulgari, precum și data la care deciziile de invalidare au fost emise de autoritățile competente și înregistrate în mod efectiv în E., instanța a înțeles să respingă acțiunea exclusiv în considerarea unui criteriu formal, ignorând faptul că A. nu avea posibilitatea practică de a verifica data la care deciziile de invalidare a codurilor TVA au fost înregistrate în aplicație.

Instanța de fond nu a motivat în drept argumentul sau referitor la necesitatea deținerii unui print, care să dovedească accesarea aplicației E. de către A. în realitate, asemenea cerință nu este prevăzută de Codul fiscal.

Pentru a reliefa lipsa de relevantă a unui asemenea document, se invocă prevederile art. 2 teza II din Anexa 1 a Ordinului MFP nr. 1706/2006, potrivit căruia:

"informațiile obținute ca urmare a solicitării de verificare au caracter informativ și nu obligă în nici un fel furnizorul informației".

Or, aceste prevederi vin în susținerea apărărilor sale, referitoare la omisiunea autorităților de a înregistra prompt invalidarea codului de TVA în sistemul E. (furnizorul informațiilor privind situația codului TVA neavând nicio răspundere cu privire la datele prezentate) și lipsa de efecte acestei invalidări asupra operațiunilor intracomunitare derulate de A.

Instanța de fond a ignorat în totalitate prevederile art. 10 din Ordinul nr. 2222/2006, care stabilesc cerințele de ordin documentar prevăzute pentru justificarea scutirii de TVA pentru livrările intracomunitare (factura, documentul care atestă că bunurile au fost transportate din România în alt stat membru, alte documente - contract, etc.).

În speță, intimatele-pârâte nu au contestat în vreun mod existența bazei documentare prevăzută de art. 10 din Ordinul nr. 2222/2006, cerințele de fond pentru acordarea scutirii de TVA sunt îndeplinite.

Recurenta a arătat că se regăsește în situația în care instanța a reținut faptul că invalidarea codurilor TVA operase deja la momentul efectuării livrărilor, fără a exista probe în acest sens (sarcina probei revenind intimatelor-pârâte) și cu ignorarea faptului ca A. nu avea posibilitatea practică de a se informa asupra datei emiterii deciziilor de invalidare a codurilor TVA, respectiv asupra datei înregistrării acestor decizii în sistemul E.

În aceste condiții, sentința a fost pronunțată în considerarea unor criterii de formă (a căror neîndeplinire nu a fost dovedită), deși condițiile de fond pentru aplicarea scutirii de TVA erau întrunite, instanța ignorând principiul neutralității fiscale, reținut în mod unanim în practica CJUE.

Se invocă, ca și practică comunitară, prg. 46 și 51 din Cauza C-587/10 și prg. 40, 40, 51, 52 și 53 din Hotărârea pronunțată în cauza C-277/14.

În drept, au fost invocate prev. art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din C. proc. civ.

II.1.2. Întâmpinarea formulată de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de reclamanta A. SRL.

În motivarea întâmpinării, s-au arătat următoarele:

Contrar celor susținute de societate, în ceea ce privește aspectele din sentința criticate de recurenta-reclamantă, nu se află nici în situația motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și nici în cea a motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din noul C. proc. civ.

II.1.2.1. în ceea ce privește suma de 71.802 RON, reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare către B. și C.

Instanța de fond a reținut în mod corect faptul că reclamanta încearcă doar să creeze un dubiu, invocând ipoteze teoretice, în sensul că poate organele fiscale din Bulgaria au invalidat codurile TVA după realizarea tranzacțiilor, chestiunea invocată fiind pur ipotetică, speculativă, fără niciun suport probatoriu în acest sens, reclamanta încercând practic o răsturnare a sarcinii probatorii.

În urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat că în perioada martie - iulie 2011, SC A. SRL a efectuat livrări intracomunitare de mărfuri către societățile din Bulgaria B. §i C., respectiv în perioada când acești clienți nu aveau codurile de TVA active, conform Raportului privind informațiile primite prin sistemul E.

Având în vedere pct. 2 din Anexa nr. 1 a OMFP nr. 1706/2006 pentru aprobarea procedurii de solicitare a verificării valabilității codului de înregistrare în scopuri de TVA și a datelor de identificare ale persoanelor înregistrate în scopuri de TVA în România, și art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății TVA colectată în sumă de 71.802 RON, pentru care au calculat accesorii aferente în sumă de 39.865 RON.

Având în vedere prevederile art. 143 alin. (2) lit. a) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2011 și ale art. 10 alin. (1) din OMFP nr. 2222/2006 privind aprobarea Instrucțiunilor de aplicare a scutirii de taxă pe valoarea adăugată pentru operațiunile prevăzute la art. 143 alin. (1) lit. a) - i), art. 143 alin. (2) și art. *144

1

din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că este scutita de TVA livrarea intracomunitară de bunuri către o persoană care îi comunica furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt membru și dacă este justificată cu factură.

Referitor la răspunderea individuală și în solidar pentru plata TVA, prevederile art. *151

2

alin. (3) lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, în vigoare începând cu data de 1 ianuarie 2011, precizează: Răspunderea individuală și în solidar pentru plata taxei

[...] (3) Furnizorul sau prestatorul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei, în situația în care persoana obligată la plata taxei este beneficiarul, conform art. 150 alin. (2) - (4) și (6), dacă factura prevăzută la art. 155 alin. (5) sau autofactura prevăzută la art. *155

1

alin. (1):

[...] b) cuprinde date incorecte/incomplete în ceea ce privește una dintre următoarele informații: numele/denumirea, adresa, codul de înregistrare în scopuri de TVA al părților contractante, denumirea sau cantitatea bunurilor livrate/serviciilor prestate, elementele necesare calculării bazei de impozitare".

Având în vedere prevederile legale menționate mai sus, rezultă că în situația în care persoana obligată la plata taxei este beneficiarul, în cazul în care factura conține date incorecte, furnizorul este ținut răspunzător individual și în solidar pentru plata taxei.

Față de prev. art. 155 alin. (5) lit. f) din Legea nr. 571/2003, livrările intracomunitare de bunuri sunt scutite de TVA dacă cumpărătorul comunică furnizorului un cod valabil de înregistrare în scopuri de TVA, atribuit de autoritățile fiscale din alt stat membru.

De asemenea, rezultă că scutirea de TVA pentru livrările intracomunitare de bunuri se justifică cu factură care trebuie să conțină informațiile prevăzute de lege, printre care în mod obligatoriu codul de înregistrare în scopuri de TVA cu care se identifică cumpărătorul în celălalt stat membru. Astfel, chiar dacă completarea facturilor cu codul de înregistrare în scopuri de TVA reprezintă un aspect de natură formală și nu unul referitor la realitatea operațiunilor economice, legiuitorul a prevăzut ca fiecare persoană impozabilă la momentul efectuării unei operațiuni economice să se identifice cu un cod de plătitor de TVA.

În situația în care factura cuprinde date incorecte/incomplete în ceea ce privește codul de înregistrare în scopuri de TVA al beneficiarului, care reprezintă conform prevederilor art. 155 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, un element obligatoriu, conduce la sancționarea persoanei impozabile.

II.1.2.2. În privința sumei de 57.696 RON, reprezentând impozit pe profit aferent cheltuielilor cu amortizarea activelor (clădire din Galați, str. x, ambarcațiune și accesorii) precum și a sumei de 97.407 RON, reprezentând TVA dedusă aferentă achiziției ambarcațiunii și accesoriilor

Se arată că și sub acest aspect, soluția instanței este corectă. În urma verificării, organele de inspecție fiscală au constatat următoarele:

- în luna mai 2009, SC A. SRL a dedus TVA în sumă de 97.407 RON aferentă achiziției activului "ambarcațiune și accesorii", pentru care nu a înregistrat în evidența contabilă venituri impozabile.

- în perioada 2009 - 2012, societatea a înregistrat în evidența contabilă cheltuieli cu amortizarea în sumă de 360.642 RON, respectiv suma de 229.633 RON aferentă activului menționat mai sus și suma de 131.009 RON aferentă clădirii din Galați, str. x.

Prin Adresa nr. x din 20 august 2013, organele de inspecție fiscală au solicitat societății documente din care să rezulte activitatea desfășurată în clădirea din Galați, str. x, precum și veniturile impozabile din exploatarea activului ambarcațiune și accesorii, iar prin Adresa nr. x din 23 august 2013, reprezentantul societății a precizat că imobilul din Galați, str. x a fost folosit ocazional, pentru depozitarea temporară a materialelor de construcții, pentru parcarea temporară a camioanelor destinate transportului mărfurilor și pentru efectuarea unor lucrări de reparații și întreținere a acestora și că până în prezent nu s-a reușit semnarea unui contract de închiriere, dar se încearcă în continuare găsirea unui chiriaș al spațiului.

A mai precizat prin aceeași adresă că ambarcațiunea și accesoriile aferente au fost achiziționate cu scopul de a fi utilizate pentru transportul materialelor comercializate de societate, iar pentru ca nu s-a reușit încheierea de contracte în aceste condiții de transport, ambarcațiunea a fost utilizată pentru protocol. Societatea nu a prezentat niciun document care să justifice utilizarea acestor active în scopul activității desfășurate de contribuabil (de exemplu: avize de însoțire a mărfii în condițiile în care clădirea din Galați, str. x ar fi fost utilizată ca și depozit de marfă sau facturi sau avize de însoțire pentru marfa livrată beneficiarilor cu ajutorul ambarcațiunii, foi de parcurs etc.).

Intimata a arătat că, în ceea ce privește impozitul pe profit, sunt aplicabile prevederile art. 21 alin. (1) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, astfel cum au fost explicitate prin pct. 22 din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit cărora, pentru determinarea profitului impozabil sunt considerate cheltuieli deductibile numai cheltuielile efectuate în scopul realizării de venituri impozabile, inclusiv cele reglementate prin acte normative în vigoare.

În ceea ce privește regimul deducerilor din punct de vedere al TVA, se reține că potrivit art. 145 alin. (2) lit. a) și art. 146 alin. (1) din Codul fiscal, orice persoană impozabilă are dreptul să deducă TVA aferentă achizițiilor dacă acestea sunt destinate utilizării în folosul operațiunilor sale taxabile, iar justificarea acestora ca fiind destinate operațiunilor sale taxabile revine persoanei impozabile din punct de vedere al TVA care a achiziționat bunurile respective.

Astfel, rezultă că legiuitorul condiționează acordarea dreptului de deducere al TVA de îndeplinirea atât a cerințelor de fond cât și a cerințelor de formă, îndeplinirea cerințelor de fond reglementând însăși existența dreptului de deducere, iar cele de formă condițiile de exercitare a acestuia.

Prin urmare, rezultă că aceste cerințe legale trebuie îndeplinite în mod cumulativ, astfel ca neîndeplinirea uneia, respectiv îndeplinirea doar a uneia, duce la pierderea dreptului de deducere a TVA.

Potrivit constatărilor organelor de inspecție fiscală consemnate în Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014, rezultă că societatea, chiar dacă nu a prezentat în timpul inspecției fiscale, ca urmare solicitării organelor de inspecție fiscală, documentele justificative prevăzute de legea fiscală din care să rezulte utilizarea activelor în vederea obținerii de venituri impozabile și implicit în scopul operațiunilor sale taxabile, avea posibilitatea ca în susținerea contestației să prezinte documente justificative din care să se poată stabili fără echivoc utilizarea acestor active potrivit prevederilor legale.

Or, reclamanta nu a înțeles să depună în susținere, documente justificative, în conformitate cu prevederile legale invocate mai sus, astfel încât să poată beneficia de dreptul de deducere a cheltuielilor și TVA aferentă acestor achiziții.

Referitor la afirmația societății potrivit căreia cheltuielile cu amortizarea clădirii au caracter de cheltuieli efectuate în scopul realizării de venituri impozabile în înțelesul prevederilor art. 21 alin. (2) și art. 24 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, se arată că aceasta nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a cauzei, întrucât cheltuielile cu achizițiile efectuate pot fi deduse la calculul profitului impozabil, iar societatea își poate exercita dreptul de deducere a TVA aferentă acestora, doar în situația în care sunt îndeplinite cumulativ condițiile expres prevăzute în dispozițiile legale mai sus menționate, contribuabilul având obligația să probeze utilizarea respectivelor achiziții prin specificul activităților desfășurate, modul în care aceste cheltuieli au contribuit la realizarea veniturilor societății și măsura în care acestea sunt aferente realizării de operațiuni taxabile.

În ceea ce privește referirea pe care societatea o face cu privire la legislația care stabilește drept condiție necesară pentru deducerea TVA, elementul intențional, fără a condiționa acordarea dreptului de deducere de obținerea efectivă de venituri din activitatea economică, citând în acest sens prevederile pct. 45 alin. (6) din H.G. nr. 44/2004 privind aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Codul fiscal, se arată ca aceasta nu poate fi reținută în soluționarea favorabilă a cauzei, întrucât Curtea Europeană de Justiție prin jurisprudența sa în materie de TVA a stabilit că este obligația persoanei impozabile care solicită deducerea TVA să demonstreze că sunt îndeplinite toate condițiile legale pentru acordarea deducerii, cu alte cuvinte că persoana în cauză să-și dovedească intenția alocării integrale a achizițiilor pentru care solicită deducerea în folosul unor operațiuni taxabile, ceea ce nu este cazul în speță.

Totodată, la paragraful 24 din cauza C-110/94 INZO, se precizează că, în cazurile de fraudă sau de abuz, în care, de exemplu, persoana implicată, sub pretextul intenției de a desfășura o anumită activitate economică, de fapt, urmărește să achiziționeze/dobândească bunuri proprii pentru care se poate obține o deducere, autoritatea fiscală poate cere replata sumelor retroactiv pe baza faptului că acele deduceri au fost efectuate pe declarații false.

Astfel, rezultă că simpla achiziție a unui bun pe numele persoanei impozabile nu constituie și o prezumție a utilizării în scop economic a bunului și/sau serviciului achiziționat, respectiv pentru desfășurarea unei activități economice care să dea naștere la operațiuni taxabile.

Așadar, având în vedere documentele existente la dosarul cauzei, prevederile legale în vigoare în perioada verificată și faptul că societatea nu a anexat niciun document justificativ/înscris care să justifice prestarea efectivă a serviciilor precum și faptul că serviciile achiziționate au fost efectuate în scopul operațiunilor sale taxabile, rezultă că, în mod legal, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății impozit pe profit în sumă de 57.696 RON și TVA în sumă de 97.407 RON.

În drept, au fost invocate prev. art. 205 și ale art. 223 alin. (2) din C. proc. civ.

II.1.3. Întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili

Intimata-pârâtă Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat.

În motivarea întâmpinării, au fost reluate apărări similare celor invocate de recurenta-pârâtă ANAF.

În drept, au fost invocate prev. art. 205 și ale art. 223 alin. (2) din C. proc. civ.

II.1.4. Răspunsul la întâmpinare

Recurenta-reclamantă A. SRL a formulat răspuns la întâmpinări, prin care a solicitat înlăturarea apărărilor aduse de cele două pârâte.

În motivarea răspunsului, s-au arătat următoarele:

Întâmpinările formulate de către ANAF și DGAMC sunt semnate de directorii generali, iar nu de către consilierii juridici ai acestor instituții, nefiind întrunite cerințele prevăzute de art. 490 alin. (2) C. proc. civ. De asemenea, intimatele nu expun puncte de vedere față de recursul său, ci reiau argumentația prezentată în întâmpinările formulate în prima instanță.

După o reluare a criticilor invocate în recurs, dat fiind faptul că intimatele nu au înțeles să formuleze apărări referitoare la recurs, limitându-se la o reluare a argumentației prezentate în fața primei instanțe, se solicită înlăturarea aspectelor menționate cuprinsul celor două întâmpinări.

II.2. Recursul formulat de recurenta-pârâtă ANAF

Pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală a formulat recurs, prin care a solicitat casarea în parte a sentinței civile recurate în sensul respingerii acțiunii în totalitate ca neîntemeiată.

II.2.1. În motivarea cererii de recurs, s-au arătat următoarele:

Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond cu privire la anularea pct. 2 și 3 din Decizia nr. 413 din 8 decembrie 2014 emisă de ANAF-DGSC.

II.2.1.1. În ceea ce privește pct. 2 din decizia de soluționare, instanța de fond a reținut în mod eronat că în cauză nu este îndeplinită prima condiție stabilită de art. 214 din O.G. nr. 92/2003. Organul de soluționare a contestației a pronunțat soluția de suspendare a soluționării contestației în baza art. 214 alin. (1) lit. a) și alin. (3) și art. 216 alin. (4) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, întrucât între stabilirea obligațiilor bugetare constatate suplimentar și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă legătură, soluționarea cauzei pe cale administrativă depinzând de constatările organelor de urmărire penală.

Referitor la această decizie, instanța de fond a reținut cu ușurință împrejurarea că în cauză nu operează dispozițiile art. 214 C. proc. fisc. , întrucât nu organul fiscal este cel care a depus sesizarea penală, dosarul penal fiind constituit anterior inspecției fiscale.

Recurenta-pârâtă a arătat că acest caz de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă sau achiesează și vin în completarea cercetărilor organelor penale. Așadar, legiuitorul a instituit posibilitatea suspendării soluționării contestației administrative într-o situație expres prevăzută - respectiv sesizarea organelor de urmărire penală, acestea urmând să efectueze cercetarea specifică potrivit competențelor legale și în funcție de complexitatea cauzei.

În această situație este firesc că, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată până la încetarea motivului care a determinat suspendarea. Hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă.

Din interpretarea textului de lege reiese cu evidență că și în situația în care se constată existența unui dosar penal, organele fiscale transmit documentele și concluziile inspecției fiscale către organele de cercetare penală în dosarul deja constituit, ipoteza echivalentă cu sesizarea expresă.

În cauză, prin Adresa nr. x din 26 septembrie 2013, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție - Serviciul Teritorial Galați, a solicitat Direcției generale de administrare a marilor contribuabili, în interesul soluționării Dosarului penal nr. x/2010, informații și documente, respectiv: invoice-uri, documente privind transportul, documente privind plățile aferente livrărilor și transportului și alte documente relevante în cauza, din care să se poată constata realitatea livrărilor intracomunitare efectuate de SC A. SRL, în perioada 2011 - 2012, la firme din Bulgaria și Ungaria.

Prin Raportul de Inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014, având în vedere rezultatele controalelor încrucișate, precum și cele efectuate de Garda financiară care nu au confirmat realitatea operațiunilor efectuate de SC A. SRL, cu furnizorul D. și cu diverși clienți din Bulgaria și Ungaria, constând în achiziții interne și livrări intracomunitare, organele de inspecție fiscală au stabilit ca societatea datorează următoarele:

a) suma de 16.713.309 RON, reprezentând impozit pe profit în sumă de 4.097.943 RON și accesorii aferente în sumă de 3.393.096 RON, TVA în sumă de 4.866.307 RON și accesorii aferente în sumă de 4.355.963 RON, pentru achizițiile efectuate de la D., întrucât facturile emise de D. și înregistrate în evidența contabilă a SC A. SRL nu fac dovada efectuării operațiunilor și în consecință nu pot constitui documente justificative în sensul art. 6 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991 și din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal;

b) suma de 31.889.256 RON, reprezentând TVA în sumă de 19.113.110 RON (calculate ca diferență între TVA în sumă 36.582.514 RON, stabilită suplimentar pentru perioada 2010 - 2012 și TVA în sumă de 17.469.404 RON, declarată de societate în decontul de TVA al lunii decembrie 2012) aferentă livrărilor intracomunitare efectuate către diverși clienți din Bulgaria și Ungaria care i-au comunicat coduri valide de TVA;

c) accesorii aferente TVA în sumă de 12.776.146 RON.

Întrucât documentele de transport (CMR-uri) puse la dispoziție de intimată nu reflectă realitatea efectuării transportului de bunuri din România în statele intracomunitare de destinație (Bulgaria și Ungaria), iar conform informațiilor primite de la organele fiscale din Bulgaria și Ungaria, o parte din beneficiarii livrărilor sunt "comercianți fantomă", nu au declarat achizițiile intracomunitare, nu dețin mijloace de transport și echipamente, nu au putut fi efectuate verificări la societățile de la care intimata a achiziționat bunurile, întrucât acestea nu funcționau la sediul declarat.

Având în vedere cele constatate, prin Adresa nr. x din 5 decembrie 2014, organele de inspecție fiscală au înaintat Direcției Naționale Anticorupție - Serviciul tentorial Galați, Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014 ale cărui constatări au stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014 și care au făcut obiectul Adresei nr. x din 26 septembrie 2013 emise de organele de cercetare penală, prin care au fost solicitate informații și documente, în vederea stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii prevăzute și pedepsite de lege.

Astfel, organele de inspecție fiscală au constatat nereguli în activitatea intimatei și au înaintat organelor de cercetare penală actele administrativ-fiscale emise în vederea stabilirii existenței sau inexistenței unei fapte de natură penală, fiind îndeplinită astfel prima condiție impusă de art. 214 C. proc. fisc.

În ceea ce privește cea de-a doua condiție impusă de textul de lege, aceasta se referă la faptul că infracțiunile pentru care s-a formulat sesizarea penală să aibă o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie data în procedura administrativă, condiție ce este de asemenea îndeplinită. Între stabilirea obligațiilor fiscale constatate prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014 și stabilirea caracterului infracțional al faptelor săvârșite există o strânsă interdependență de care depinde soluționarea cauzei pe cale administrativă. Această interdependență constă în faptul că organele de inspecție fiscală din cadrul Direcției generale de administrare a marilor contribuabili au constatat că, în speță se ridica problema realității operațiunilor, respectiv a achizițiilor efectuate de la D. și a livrărilor intracomunitare facturate către diverși clienți din Bulgaria și Ungaria, a căror realitate nu a putut fi dovedită, determinând suspiciuni față de aceste operațiuni, fapt ce a condus la formularea plângerii penale.

Astfel, hotărâtoare în emiterea unei decizii de soluționare a contestației sunt cercetările organelor de urmărire penală efectuate în cauză în condițiile în care în speță există suspiciuni de evaziune fiscală, or a nu lua în considerare aceste cercetări ar putea conduce la o contrarietate între hotărârea penală și cea civilă, cu toate consecințele care ar decurge din această situație.

Potrivit C. proc. pen., cercetarea penală reprezintă activitatea specifică desfășurată de organele de urmărire penală, având drept scop strângerea probelor necesare cu privire la existența infracțiunilor, la identificarea făptașilor și la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată. Aceste aspecte pot avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă.

Soluția dată de Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor prin Decizia nr. 413 din 18 decembrie 2014 este în concordanță cu practica judiciară a secției de contencios administrativ și Fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție în privința litigiilor care privesc măsura suspendării soluționării contestației în calea administrativă de atac, dispusă de organul fiscal de soluționare a contestațiilor. Astfel, prin decizii civile repetate, Înalta Curte de Casație și Justiție a considerat justificată măsura suspendării soluționării plângerii prealabile chiar și în condițiile în care, la momentul suspendării soluționării contestației, nu fusese începută urmărirea penală.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională, prin numeroase decizii ale sale, s-a pronunțat în sensul că "întâietatea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare și de prevederile art. 19 alin. (2) din C. proc. pen., scopul suspendării constituindu-l tocmai verificarea existenței sau inexistenței infracțiunii cu privire la care instanța are unele indicii".

De asemenea, Curtea Constituțională a reținut faptul că "nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) din C. proc. pen., potrivit cărora hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat, în fața instanței civile, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia. Pentru identitate de rațiune, cele statuate în materie civilă își găsesc justificarea și în ceea ce privește acțiunile în contencios administrativ".

În ceea ce privește jurisprudența europeană, Curtea Europeană de Justiție a statuat în mod repetat că pentru a putea stabili existența dreptului de deducere în temeiul unor livrări de bunuri sau servicii, este necesar să se verifice dacă acestea au fost efectiv realizate și dacă bunurile sau serviciile în cauză au fost utilizate în scopul operațiunilor taxabile.

Așadar, autoritățile și instanțele naționale sunt în măsură să refuze acordarea dreptului de deducere dacă se stabilește, în raport cu elementele obiective, că acest drept este invocat fraudulos sau abuziv (a se vedea Hotărârea Fini H. - C32/03; Kittel și Recolta Recycling - C439/04 și C440/04; Mahayben și David C80/11 și C142/11 și Bonik C285/11).

Justa înțelegere a prevederilor legale invocate trimite la concluzia că decizia privind suspendarea cauzei se impune a fi luată ori de câte ori este vădit că soluția laturii penale a cauzei are o înrâurire hotărâtoare asupra dezlegării pricinii, suspendarea soluționării având natura de a preîntâmpina emiterea unor hotărâri contradictorii.

II.2.1.2. Recurenta-pârâtă a criticat hotărârea instanței de fond și în ceea ce privește pct. 3 din decizia de soluționare, prin care se decide respingerea contestației formulată de SC A. SRL ca fiind fără obiect, pentru suma de 17.469.404 RON.

Recurenta a arătat că instanța de fond reține în mod eronat că suma respectivă a fost reținută în sarcina intimatei prin raportul de inspecție fiscală și decizia de impunere emise de organele fiscale.

În procedura administrativă, intimata a contestat Decizia de impunere nr. x din 8 august 2014 emisă în baza Raportului de inspecție nr. x din 8 august 2014 pentru suma de 36.582.514 RON reprezentând TVA aferentă livrărilor intracomunitare facturate în perioada 2010 - 2012 de SC A. SRL către societăți din Bulgaria și Ungaria. Prin Decizia de impunere nr. x din 8 august 2014 emisă în baza Raportului de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014, în ceea ce privește livrările intracomunitare facturate de intimată în perioada 2010 - 2012 către societăți din Bulgaria și Ungaria, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina societății TVA în sumă de 19.113.110 RON.

Prin urmare, diferența de TVA în sumă de 17.469.404 RON nu a fost stabilită prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014, care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014, așa cum reține instanța de fond în mod evident eronat.

Din documentele anexate la dosarul contestației administrative a reieșit faptul că deși prin Raportul de inspecție fiscală nr. x din 8 august 2014 care a stat la baza emiterii Deciziei de impunere nr. x din 8 august 2014, organele de inspecție fiscală au stabilit în sarcina intimatei TVA în sumă de 19.113.110 RON, aceasta a contestat TVA în sumă de 36.582.514 RON, astfel că diferența de TVA în sumă de 17.469.404 RON nu a fost stabilită prin titlul de creanță respectiv.

În aceste condiții față de prevederile pct. 11.1 lit. c) din OPANAF nr. 2906/2014 privind aprobarea Instrucțiunilor pentru aplicarea titlului IX din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală și față de prevederile art. 206 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, în