ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2014

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3859/2014 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2014)

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința nr. 6783 din 28 noiembrie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins, ca inadmisibil, capătul de cerere privind restituirea sumei de

7.808.812 lei, iar capetele de cerere privind anularea deciziei de impunere și

a deciziei de soluționare a contestației au fost respinse ca neîntemeiate.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut în esență, următoarele aspecte:

Prin cererea

înregistrată la data de 23 august 20110, sub nr. 7345/2/2010 reclamanta

S.N.T.F.C. CFR SA, în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare

Fiscală, a solicitat următoarele:

din Decizia nr. 72 din 25 februarie 2010 a Agenției Naționale de Administrare

Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor privind

soluționarea contestației formulate de S.N.T.F.C. S.A.,

de impunere nr. 129 din 19 iunie 2009 privind obligațiile fiscale suplimentare

de plată stabilite de inspecția fiscală din cadrul Direcției Generale de

Administrare a Marilor Contribuabili București privind plata sumei de 4.339.410

lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată colectată pentru prestațiile de

servicii efectuate în mod gratuit de către S.N.T.F.C. SA pentru membri de

familie ai salariaților, respectiv acordarea permiselor gratuite de călătorie

de către reclamantă membrilor de familie ai salariaților pentru perioada 1

ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007 și 3.469.402 reprezentând majorări de

întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei;

prejudiciului în valoare de 7.808.812 lei.

S-a reținut că în

urma controlului fiscal efectuat de Direcția Generală de Administrare a Marilor

Contribuabili și concretizat în raportul de inspecție fiscală din 19 iunie 2009

care a stat la baza emiterii deciziei de impunere din 19 iunie 2009 (contestată

în cauză), având ca obiect verificarea taxei pe valoarea adăugată, s-a

constatat ca operațiunea de acordare de permise de călătorie membrilor de

familie ai salariaților S.N.T.F.C. SA este o prestare de servicii cu plată,

fiind aplicabile prevederile art. 129 alin. (4) lit. b) din C. fisc., acestea

fiind efectuate de S.N.T.F.C. SA în scopuri care nu au legătură cu activitatea

economică a societății.

Referitor la excepția

inadmisibilității capătului de cerere prin care reclamanta a solicitat

restituirea sumei de 7.808.812 lei, s-a constatat că aceasta este fondată,

având în vedere că procedura de restituire instituită de prevederile art. 117

C. proc. fisc. este una specială ce exclude posibilitatea formulării în mod

direct a unei cereri de chemare în judecată prin care să se solicite

restituirea sumelor menționate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca

fiind datorate cu titlu de taxe ori impozite la bugetul de stat.

Pe fondul cauzei, s-a

constatat că pentru perioada corespunzătoarea intervalului în care s-a

desfășurat controlul finalizat cu decizia de impunere contestată, respectiv 1

ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007, dispozițiile legale ce au fundamentat

constatările autorității fiscale au suferit mai multe modificări, astfel că

analizarea legalității constatărilor și măsurilor dispuse de autoritatea

fiscală, finalizate cu emiterea deciziei de impunere contestate nu se poate

face decât prin raportare la prevederile legale în forma în care acestea erau

în vigoare în intervalul de timp supus controlului.

Totodată, observând

că reclamanta invocă în argumentarea tezei sale potrivit cu care nu era

obligată să colecteze TVA pentru categoria de servicii constând în acordarea de

permise de călătorie gratuite angajaților săi și membrilor de familie ai

acestora, prevederea legală a art. 129 alin. (5) lit. a) (chiar într-o formă

diferită) care face trimitere la utilizarea bunurilor rezultate din activitatea

economică a persoanei impozabile, ca parte a unei prestări de servicii

efectuată în mod gratuit, (...) pentru alte destinații prevăzute de lege, în

condițiile stabilite prin norme, s-a constatat că în același interval de

referință, Normele de aplicare a C. fisc. (aprobate prin HG nr. 44/2004) aveau

altă formă.

De asemenea,

corespunzător modificării prevederilor C. fisc., începând cu 1 ianuarie 2007,

normele de aplicare au suferit la rândul lor "modificări, prin urmare

raportat la prevederile legale invocate de reclamantă și susținerilor acesteia,

potrivit cu care acordarea de permise gratuite se încadra în categoria de

excepții de la prestările de servicii cu plată pe care textul de lege (art. 129

alin. (4), iar ulterior art. 129 alin. (5) lit. a) C. fisc.) o definește ca

"alte destinații prevăzute de lege", s-a constatat că aprecierea

naturii serviciului prestat de reclamantă nu conduce la concluzia susținută de

reclamantă.

Astfel, din exemplele

menționate în cuprinsul normelor de aplicare a dispozițiilor C. fisc.,

respectiv, masă caldă pentru mineri, echipamentul de protecție, materiale

igienico-sanitare acordate obligatoriu angajaților în vederea prevenirii

îmbolnăvirilor, Curtea deduce că serviciile prestate de plătitorul de TVA care

pot fi considerate ca încadrându-se în categoria de prestări de servicii fără

plată trebuie să fie în legătură cu activitatea economică a acestuia și să aibă

ca scop îmbunătățirea acesteia.

Or, în cauză,

acordarea de permise de călătorie gratuite angajaților reclamantei și membrilor

de familie ai acesteia nu se încadrează, în mod evident, în opinia Curții, în

categoria activităților încadrate de lege în categoria prestărilor de serviciu

efectuate fără plată, câtă vreme nu se poate reține că ar fi în folosul

activității reclamantei acordarea permiselor de călătorie gratuite menționate.

În fine, s-a reținut

că este fără nici o relevanță referirea pe care reclamanta o face la

dispozițiile art. 6 alin. (6) din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile

gratuite în interes de serviciu și în interes personal pe căile ferate române,

precum și susținerea acesteia că prevederile menționate trebuie raportate la

prevederile art. 129 alin. (5) lit. a) C. fisc., câtă vreme noțiunea de gratuit

din cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este în mod evident diferită de noțiunea cu

plată ori fără plată folosită de legiuitor în cuprinsul prevederilor din C.

fisc. la care s-a făcut referire anterior, fiecare dintre aceste două noțiuni

raportându-se la destinatari diferiți ai normelor legale, beneficiarii

permiselor în primul caz, respectiv prestatorul de servicii, înregistrat ca

plătitor de TVA în cel de-al doilea caz.

Împotriva sentinței

pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs S.N.T.F.C. SA, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie.

S-a învederat, prin

motivele de recurs, că sentința recurată, în ceea ce privește soluția de

admitere a excepției inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea

sumei de 7.808.812 lei, invocată de intimata-pârâtă, a fost dată cu aplicarea

greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.

9 C. proc. civ.

Prima instanță, s-a

relevat, își fundamentează această soluție prin raportare la prevederile art.

117 lit. f) C. proc. fisc., apreciind faptul că aceste dispoziții legale instituie

o procedură de restituire specială, excluzând posibilitatea formulării în mod

direct a cererii de chemare în judecată prin care să se solicite restituirea

sumelor menționate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca fiind

datorate cu titlu de taxe și impozite la bugetul de stat.

Însă, a arătat

recurenta, reclamanta are posibilitatea legală, în temeiul dispozițiilor art. 8

din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, de a cere restituirea

pagubei în fața instanței de contencios administrativ în subsidiar față de

solicitarea de anulare a actelor administrative vătămătoare.

Prin urmare, s-a

apreciat că solicitarea reclamantei este temeinică și legală, aceasta putând

opta între a cere restituirea prejudiciului în fața instanței de contencios

administrativ odată cu solicitarea de anulare a actelor administrative, conform

art. 8 din Legea nr. 554/2004, sau de a cere repararea pagubei pe cale

separată, conform prevederilor C. proc. fisc. și ale Ordinului ministrului

finanțelor publice nr. 1899/2004, după soluționarea cauzei privitoare la

anularea actelor administrative vătămătoare în fața instanței de contencios

administrativ.

De asemenea, au fost

considerate ca neîntemeiate și reținerile instanței de fond în sensul că în

cazul în care instanța ar dispune direct restituirea sumei organele fiscale

sunt ținute de executarea hotărârii prin care se dispune restituirea,

nemaiexistând în acest fel posibilitatea compensării sumelor, astfel încât

procedura reglementată de art. 117 C. proc. fisc. și OMFP nr. 1899/2004 ar fi

lipsită de finalitate, întrucât:

În ceea ce privește

instituția compensării, aceasta este reglementată de prevederile art. 116 C.

proc. fisc. și de Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004, iar

față de aceste prevederi legale, nu există niciun impediment legal de a

formula, în mod direct, în cadrul cererii de chemare în judecată prin care se

solicită anularea actelor administrative, și capătul de cerere privind

restituirea sumelor de recuperat, astfel că este admisibilă cererea reclamantei

de restituire a sumelor de recuperat ca și capăt distinct al în cadrul cererii

de chemare în judecată prin care se solicită anularea actelor administrative

fiscale.

Mai mult decât atât,

a apreciat recurenta că admisibilitatea unui astfel de capăt de cerere,

menționat mai sus, rezultă în mod evident, mai ales în condițiile în care nu ar

exista necesitatea compensării.

În concluzie, sub

acest aspect, s-a solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței

primei instanțe în sensul respingerii excepției inadmisibilității capătului de

cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei, formulată de intimata

pârâtă, și, în condițiile în care vor fi admise capetele de cerere privind

anularea deciziei de impunere și a deciziei de soluționare a contestației,

admiterea și a capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812 lei.

A mai considerat

recurenta că sentința atacată, în ceea ce privește soluția de respingere a

capetelor de cerere privind anularea pct. 1 din Decizia nr. 72 din data de 25

februarie 2010 a Agenției Naționale de Administrare Fiscală - Direcția Generală

de Soluționare a Contestațiilor privind soluționarea contestației formulate de

S.N.T.F.C. SA și anularea Deciziei de impunere nr. 129 din data de 19 iunie

2009 privind obligațiile suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală

din cadrul Direcției Generale de Administrare a marilor Contribuabili București

privind plata sumei de 4.339.410 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată

colectată pentru prestațiile de servicii efectuate în mod gratuit de către

S.N.T.F.C. SA pentru membrii de familie ai salariaților, respectiv acordarea

permiselor gratuite de călătorie de către reclamantă membrilor de familie ai

salariaților pentru perioada 1 ianuarie 2006 - 31 decembrie 2007 și 3.469.402

lei reprezentând majorări de întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei, a fost

dată cu aplicarea greșită a legii, ceea ce constituie motivul de recurs

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Prima instanță, s-a

arătat, își fundamentează soluția apreciind că acordarea de permise de

călătorie nu se încadrează în categoria prestărilor de servicii fără plată,

întrucât prestarea acestor servicii nu se poate reține că ar fi în folosul

activității reclamantei. De asemenea, prima instanță a observat că este fără

nicio relevanță atât trimiterea recurentei la dispozițiile art. 6 alin. (6) din

O.G. nr. 112/1999, precum și susținerea acesteia că prevederile menționate

trebuie raportate la art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc., câtă vreme

noțiunea de gratuit din cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este diferită de noțiunea

cu plată ori fără plată folosită de legiuitor în cuprinsul prevederilor din

Codul fiscal, fiecare dintre aceste noțiuni raportându-se la destinatari

diferiți ai normelor legale, beneficiarii permiselor în primul caz, respectiv

prestatorul de serviciu, înregistrat ca plătitor de TVA în cel de-al doilea

caz.

Recurenta a precizat

că acordarea permiselor de călătorie gratuită nu reprezintă un act de voință al

S.N.T.F.C. SA de a gratifica persoanele fizice enumerate mai sus, ci o

obligație care decurge din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în

interes de serviciu și în interes de personal pe căile ferate române,

republicată, cu modificările și completările ulterioare, aceasta fiind un mandatar

al statului care aduce la îndeplinire o obligație prevăzută de lege.

Prin urmare, a

considerat reclamanta recurentă că în acest caz nu sunt aplicabile dispozițiile

art. 129 alin. (5) lit. b) din C. fisc., ci este prezentă situația de excepție

prevăzută de art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc. potrivit căreia "nu

se consideră prestare de serviciu efectuată cu plată utilizarea bunurilor și

prestările de servicii prevăzute la alin. (4) lit. b), efectuate în limitele și

potrivit destinațiilor prevăzute de lege ...". În susținerea aplicării

acestei situații de excepție au fost invocate și reglementările din Normele

metodologice de aplicare a Codului fiscal aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu

modificările ulterioare, potrivit cărora "pentru operațiile prevăzute la

art. 129 alin. (5) lit. a) din C. fisc. se aplică după caz prevederile pct. 6

alin. (11) și (12)", iar conform pct. 6 alin. (11) lit. c) destinațiile

prevăzute de lege cu privire la acordarea de bunuri sunt date cu titlu de

exemplu, nefiind limitative și nici condiționate de faptul ca prestările de

servicii puse gratuit la dispoziția altor persoane trebuie sau să fie în

folosul desfășurării activității economice.

S-a considerat că

prima instanță în mod greșit a reținut faptul că serviciile prestate nu s-ar

încadra în categoria exceptată prevăzută de art. 129 alin. (5) lit. a) din C.

fisc., cu atât mai mult cu cât dispozițiile legale în forma existentă pentru

perioada contestată nu stabileau limitativ nici destinațiile prevăzute de lege

și nici nu condiționau faptul că prestările de servicii puse gratuit la

dispoziția altor persoane trebuie sau nu să fie în folosul desfășurării

activității economice.

Exemplele indicate de

către prima instanță din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal nu

au relevanță în speță, în litigiu existând o situație distinctă, motivat de

faptul că acordarea permiselor de călătorie gratuită nu reprezintă un act de

voință a S.N.T.F.C. SA București de a gratifica persoanele fizice enumerate mai

sus, ci o obligație care decurge din O.G. nr. 112/1999, acesta fiind un

mandatar al statului care aduce la îndeplinire o obligație prevăzută de lege.

Așa fiind, recurenta

a apreciat că permisele de călătorie acordate membrilor de familie ai

salariaților CFR, care reprezintă bonuri de valoare care se acordă cu titlu

gratuit, se eliberează de CFR în limitele prevăzute de O.G. nr. 112/1999, act

normativ care nu reglementează ca societatea reclamantă să solicite membrilor

de familie ai salariaților TVA-ul aferent acestor bonuri de valoare, întrucât

legiuitorul a acordat acest drept ca fiind gratuit fără ca acesta să suporte

contravaloarea acestei facilități, cu atât mai mult cu cât exista posibilitatea

ca membrii de familie să nu le utilizeze. Deci, plata TVA de către reclamantă

pentru permisele membrilor de familie ai salariaților nu are temei legal,

conform excepțiilor prezentate în art. 129 alin. (5) și ar avea ca efect

suportarea acestei taxe pe costurile societății și implicit majorarea

subvenției de la bugetul de stat necesar acoperii acestei cheltuieli.

Mai mult, reclamanta

recurentă a învederat că pentru lămurirea aspectelor legislative referitoare la

situația în analiză s-a adresat Direcției Generale Legislație, Impozite

Indirecte din cadrul Ministerului Finanțelor Publice, care prin răspunsul

formulat a comunicat, cu adresa din 1 februarie 2007, că reclamanta are drept

de deducere cât și de colectare, efectul TVA fiind zero.

De asemenea,

recurenta a subliniat că raportat la prevederile pct. 7 alin. (6) din Normele

metodologice de aplicare a Codului fiscal a aplicat aceste dispoziții, în

condițiile în care pct. 6 alin. (11) lit. c) teza finală prevede că

"plafonul până la care nu sunt considerate livrări de bunuri este cel

prevăzut prin actele normative care instituie acordarea acestor bunuri".

Per a contrario, s-a arătat, această facilitate va putea fi considerată o

prestare de servicii numai după îndeplinirea condiției prevăzute de lege,

respectiv eliberarea, acordarea acestor facilități în alte condiții, în cuantum

mai mare decât cele prevăzut sau pentru alți beneficiari ori alte destinații.

Totodată prin introducerea sintagmei "cum sunt, de exemplu", în

formularea prevederilor pct. 6 alin. (11) lit. c) din H.G. nr. 44/2004

legiuitorul subliniază în mod clar că destinațiile prezentate au caracter

exemplificativ.

Pe de altă parte

reclamanta a precizat faptul că permisele de călătorie reprezintă un drept

legal pe care membrii de familie ai salariaților și-l pot exercita total,

parțial sau deloc, drept pentru care permisele de călătorie nu reprezintă o

prestare de servicii certă efectuată la momentul acordării acestora. Prin

urmare, rămâne la latitudinea beneficiarului dacă va dispune sau nu de dreptul

său, și ca atare prestarea de servicii este una incertă iar reținerea

anticipată a TVA-ului este abuzivă.

În concluzie, a

apreciat reclamanta că acordarea permiselor de călătorie gratuită pe căile

ferate române nu poate fi asimilată prestării de servicii cu plată, fiind o

prestare de servicii efectuată în limitele și potrivit destinațiilor prevăzute

de lege, încadrându-se astfel în prevederile art. 129 alin. (5) lit. a) din C.

fisc. și pct. 7 alin. (6) coroborate cu pct. 6 alin. (11) lit. c) din H.G. nr.

44/2004.

Prin întâmpinarea

formulată în cauză intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală a

solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca

fiind temeinică și legală.

În ceea ce privește

motivul de recurs prin care s-a solicitat respingerea excepției

inadmisibilității capătului de cerere privind restituirea sumei de 7.808.812

lei s-a arătat că se impune respingerea acestuia, motivat de faptul că în speță

sunt aplicabile dispozițiile art. 117 din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc.

fisc. și prevederile Ordinului ministrului finanțelor publice nr. 1899/2004.

Curtea de Apel

București, s-a precizat, a reținut corect că procedura de restituire este una

specială ce exclude posibilitatea formulării în mod direct a unei cereri de

chemare în judecată având ca obiect restituirea sumelor menționate în actele

administrative fiscale, și că cererea de chemare în judecată nu poate viza

decât solicitarea de anulare a actului administrativ și pe cale de consecință

de constatare că suma solicitată a fi restituită este nedatorată.

Referitor la motivul

de recurs vizând soluția de respingere a capetelor de cerere privind anularea

pct. 1 din Decizia nr. 72/2010 și anularea Deciziei de impunere nr. 129/2009,

s-a învederat că se impune respingerea acestuia ca neîntemeiat, datorită

faptului că în litigiu sunt aplicabile dispozițiile art. 129 alin. (4) din

Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (forma în vigoare pentru perioada

supusă controlului) conform cărora sunt considerate prestări de servicii cu

plată prestările de servicii efectuate în mod gratuit în scopuri care nu au

legătură cu activitatea economică desfășurată de persoana impozabilă.

Prin urmare,

serviciile prestate de plătitorul de TVA ce urmează să fie încadrate în

categoria de prestări de servicii fără plată trebuie să fie în legătură cu

activitatea economică a acestuia precum și să aibă ca scop îmbunătățirea

acesteia.

Dispozițiile O.G. nr.

112/1999, s-a relevat, se referă la acordarea permiselor de călătorie gratuite

personalului CFR și membrilor familiilor acestora și nu la scutirea S.N.T.F.C.

SA de la plata taxei pe valoarea adăugată aferentă costului serviciilor oferite

cu titlu gratuit.

Or, așa cum a reținut

în mod corect și instanța de fond, noțiunea de "gratuit" din

cuprinsul O.G. nr. 112/1999 este diferită de noțiunea "cu plată ori fără

plată" din cuprinsul C. fisc., fiecare dintre aceste două noțiuni

raportându-se la destinatari diferiți ai normelor legale, astfel că nu are

relevanță referirea pe care o face societatea recurentă la dispozițiile art. 6

alin. (6) din O.G. nr. 112/1999 privind călătoriile gratuite în interes de

serviciu și în interes personal pe căile ferate române.

Recursul declarat de

reclamanta S.N.T.F.C. SA împotriva Sentinței civile nr. 6783 din data de 28

noiembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal este fondat și va fi admis, cu consecința

casării hotărârii atacate și a trimiterii cauzei spre rejudecare aceleiași

instanțe de fond, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Examinând cu

prioritate motivul de recurs privitor la greșita admitere, de către judecătorul

fondului, a excepției inadmisibilității capătului de cerere din acțiune prin

care s-a solicitat restituirea sumei de 7.808.812 lei, Înalta Curte reține că

acesta este fondat.

Astfel, instanța de

recurs constată că, potrivit prevederilor art. 218 alin. (2) din O.G. nr.

92/2003 privind C. proc. fisc., republicată, cu modificările și completările

ulterioare, deciziile emise în soluționarea contestațiilor formulate împotriva

titlului de creanță, precum și împotriva altor acte administrative fiscale, pot

fi atacate de către contestatar sau de către persoanele introduse în procedura

de soluționare a contestațiilor potrivit art. 212, la instanța judecătorească

de contencios administrativ competentă, în condițiile legii.

Procedura

contenciosului administrativ este reglementată prin Legea nr. 554/2004, cu

modificările și completările ulterioare, art. 1 alin. (1) din acest act

normativ stabilind, cu caracter de principiu, că orice persoană care se

consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o

autoritate publică, printr-un act administrativ ori prin nesoluționarea în

termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios

administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului

pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată.

Legea nr. 554/2004,

prin art. 8, denumit marginal "Obiectul acțiunii judiciare", prevede

expres că persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes

legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit

la plângerea prealabilă sau care nu a primit nici un răspuns în termenul

prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios

administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a

actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, daune morale (alin. (1)), iar

prin art. 18, denumit marginal "Soluțiile pe care le poate da

instanța", stipulează că instanța de contencios administrativ, soluționând

cererea la care se referă art. 8 alin. (1), poate, după caz, să anuleze, în tot

sau în parte, actul administrativ, să oblige autoritatea publică să emită un

act administrativ, să elibereze un înscris sau să efectueze o anumită

operațiune administrativă, aceasta fiind obligată totodată să hotărască și

asupra despăgubirilor pentru daunele materiale și morale cauzate, dacă

reclamantul a solicitat acest lucru (alin. (1) și (3)).

De asemenea, se

prevede, prin art. 19 din Legea nr. 554/2004, denumit marginal "Termenul

de prescripție pentru despăgubiri", că atunci când persoana vătămată a

cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și

despăgubiri, termenul de prescripție - de un an prevăzut de art. 11 alin. (2)

din lege - pentru cererea de despăgubire (care se va adresa instanței de

contencios administrativ competente) curge de la data la care acesta a cunoscut

sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Or, este

incontestabil, în litigiu, că reclamanta S.N.T.F.C. SA, a solicitat, prin

acțiunea în contencios administrativ formulată, nu numai anularea pct. 1 din

Decizia nr. 72 din 25 februarie 2010 emisă de Direcția Generală de Soluționare

a Contestațiilor din cadrul Agenției Naționale de Administrare Fiscală și

anularea Deciziei de impunere nr. 129 din 19 iunie 2009 privind obligațiile

fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală din cadrul

Direcției Generale de Administrare a Marilor Contribuabili București privind

plata sumei de 4.339.410 lei reprezentând taxa pe valoarea adăugată colectată

pentru prestațiile de servicii efectuate în mod gratuit de către reclamantă

pentru membrii de familie ai salariaților, respectiv acordarea permiselor

gratuite de călătorie membrilor de familie ai salariaților pentru perioada 1 ianuarie

2006 - 31 decembrie 2007, și a sumei de 3.469.402 lei reprezentând majorări de

întârziere aferente sumei de 4.339.410 lei, ci și obligarea pârâtei Agenției

Naționale de Administrare Fiscală la restituirea prejudiciului în valoare de

7.808.812 lei, astfel că prima instanță avea obligația de a se pronunța, pe

fond și nu prin respingerea ca inadmisibil, potrivit art. 1 alin. (1), art. 8

alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, și asupra capătului

de cerere, expres formulat, de restituire a sumelor achitate către bugetul

statului efect al emiterii actelor administrativ fiscale contestate, și pretins

nedatorate.

Prevederile art. 117

alin. (1) lit. f) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc., republicat, cu

modificările și completările ulterioare, nu exclud de la aplicare dispozițiile

art. 1 alin. (1), art. 8 alin. (1) și art. 18 alin. (1) și (3) din Legea nr.

554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și completările

ulterioare, lege prezentând un caracter organic, ci dimpotrivă îi recunosc

prioritatea, devreme ce textul menționat prevede că se restituie, la cererea

debitorului, sumele "stabilite" prin "hotărâri ale organelor

judiciare sau ale altor organe competente potrivit legii", deci sumele

care fac obiectul unei dispoziții exprese în acest sens.

În mod evident, art.

8 alin. (1) și art. 18 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului

administrativ, cu modificările și completările ulterioare, reglementează

situația care constituie regula în contenciosul administrativ, aceea în care

cererea de daune se formulează, ca cerere accesorie, odată cu acțiunea

principală îndreptată împotriva actului administrativ tipic sau asimilat,

urmând soarta cererii principale, pe când art. 19 din același act normativ se

referă la o situație distinctă, în care persoana vătămată a cerut anularea

actului administrativ fără a cere în același timp și despăgubiri și formulează

această cerere pe cale separată, în termen de un an de la data la care a

cunoscut sau trebuia să cunoască întinderea pagubei.

Prin urmare, instanța

de fond a apreciat în mod neîntemeiat că cererea de chemare în judecată, în

speță, nu putea viza decât solicitarea de anulare a actului administrativ fiscal

și de constatare a faptului că suma menționată în cuprinsul acestuia nu era

datorată, și că dispozițiile art. 117 alin. (1) lit. f) din O.G. privind C.

proc. fisc., republicată, cu modificările și completările ulterioare, exclud

posibilitatea introducerii, la instanța de contencios administrativ, fie odată

cu cererea de anulare a actului administrativ fiscal fie pe cale separată în

condițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004, a unei cereri exprese de restituire

a sumelor menționate în cuprinsul actelor administrative fiscale ca fiind

datorate cu titlu de taxe ori impozite la bugetul de stat, și a respins în

astfel în mod eronat ca inadmisibil capătul de cerere din acțiunea recurentei

reclamante de obligare a pârâtei Agenția Națională de Administrare Fiscală la

restituirea sumei de 7.808.812 lei.

În consecință, cum în

mod greșit nu s-a procedat la cercetarea fondului în ceea ce privește toate

capetele de cerere din acțiunea reclamantei, urmează a se dispune, în temeiul

dispozițiilor art. 312 alin. (1) - (3) și art. 313 C. proc. civ. din anul 1865,

cu modificările și completările ulterioare, precum și a art. 20 alin. (3) din

Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, cu modificările și

completările ulterioare, admiterea recursului declarat de S.N.T.F.C. SA

împotriva Sentinței civile nr. 6783 din data de 28 noiembrie 2012 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și

fiscal, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare

aceleiași instanțe de fond.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de S.N.T.F.C. SA împotriva Sentinței civile nr. 6783 din 28 noiembrie

2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Casează sentința atacată

și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 16 octombrie 2014.

Procesat de GGC - CL