ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2797/2014

Asupra recursului de

față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 1963 din 20 martie 2012,

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

respins acțiunea formulată de reclamanta A.C.C. în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României si intervenientul accesoriu M.D.R.T., ca neîntemeiată

și a admis cererea de intervenție accesorie în interesul paratului

Guvernul României.

Pentru a pronunța

această soluție, instanța de fond a analizat dispozițiile apreciate de

către reclamantă ca nelegale, respectiv cele prevăzute la art. 1 din H.G. nr. 490/2011,

prin care s-a completat H.G. nr. 525/1996 pentru aprobarea Regulamentului

general de urbanism.

Totodată, s-a

constatat că în cauză

se reclamă încălcarea

dispozițiilor O.U.G. nr. 79/2002 privind cadrul general de reglementare a

comunicațiilor, aprobată prin Legea 591/2002, mai exact a

dispozițiilor art. 22, potrivit cu care

Furnizorii de rețele de

comunicații electronice autorizați potrivit art. 4 pot, în condițiile prezentei

ordonanțe de urgență, să instaleze, să întrețină, să înlocuiască sau să mute

orice elemente ale rețelelor de comunicații electronice, inclusiv suporturile

și celelalte facilități necesare pentru susținerea acestora, precum și punctele

terminale utilizate pentru furnizarea de servicii de comunicații electronice,

pe deasupra, în sau sub imobile aflate în proprietate publică sau privată, după

caz.

Curtea a

opinat ca interdicția instituita prin H.G. nr. 490/2011 nu contravine

dispozițiilor Legii 24/2000 privind normele de tehnica legislativa, astfel

cum in mod eronat a susținut reclamanta.

Totodată,

instanța de fond a avut în vedere dispozițiile

art.

4 din Legea nr. 24/2000 și a reținut că a

ctul normativ a cărei anulare

parțiala se solicita a fost adoptat în baza și în executarea Legii nr. 350/2001

privind amenajarea teritoriului si urbanismului, dispozițiile art. 18 din

acest act normativ stabilind intre atribuțiile M.D.R.L., ca autoritate

publică centrală pentru planificarea teritorială, amenajarea teritoriului si

urbanism și pe aceea de elaborare a Regulamentului general de urbanism.

Prima

instanță a constatat că, p

otrivit notei de fundamentare a

actului normativ in discuție, s-au avut in vedere dispozițiile Cartei de

la Leipzig pentru orașe europene durabile, document cadru la nivel european

asumat de Guvernul României în anul 2007, precum și dispozițiile Legii nr. 451/2002

de ratificare a Convenției europene a peisajului, prevederi ale căror

priorități se concentrează pe crearea și asigurarea unor spații publice de bună

calitate, respectiv implementarea de măsuri specifice care au ca scop protecția

și gestiunea adecvată a peisajelor.

Curtea nu a

împărtășit opina reclamantei potrivit căreia dispozițiile H.G. nr. 490/2011

încalcă dispozițiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, care dau dreptul

furnizorilor de rețele de comunicații electronice să instaleze, să înlocuiască

sau să mute orice elemente ale rețelelor de comunicații electronice, pe

deasupra, în sau sub imobilele aflate în proprietatea publică sau privată, câtă

vreme dispozițiile art. 23 stabilesc in mod neechivoc condițiile in

care aceștia pot exercita drepturile reglementate la art. 22. În acest

sens, au fost apreciate ca fiind relevante dispozițiile prevăzute la art. 23

alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b), care prevăd ca efectuarea

lucrărilor să nu fie de natură să contravină cerințelor specifice de urbanism

sau de amenajare a teritoriului.

In mod corelativ,

Curtea a reținut că dreptul titularului statuat in art. 26 alin. (1) din O.U.G.

nr. 79/2002 se referă practic la acela „instituit în condițiile art. 23",

astfel că exercitarea acestuia nu poate avea loc decât în aceleași

condiții.

Aserțiunea

reclamantei potrivit cu care cerințele specifice de urbanism sau de

amenajare a teritoriului se refera numai la zonele protejate, zonele de

protecție a monumentelor istorice, zonele de protecție a valorilor

istorice si arhitectural - urbanistice, zone de protecție ecologică,

arheologică, sanitară etc, nu a putut fi primită de judecătorul fondului, in

raport de modalitatea concreta de formulare, termenul de specific vizând practic

domeniul particular amintit, anume urbanismul si amenajarea teritoriului, iar

nu reglementările speciale precum acelea enumerate de reclamanta.

Concluzionând, Curtea

a reținut ca H.G. nr. 490/2011 a fost emis în deplină concordanță cu normele de

tehnică legislativă impuse de Legea nr. 24/2000, fiind respectat principiul

ierarhiei actelor juridice, astfel cum acesta este consacrat in art. 4 al Legii

anterior menționate, iar dispozițiile acestuia se corelează

corespunzător cu cele ale O.U.G. nr. 79/2002.

Față de soluția

dată cererii principale, Curtea a admis cererea accesorie formulată de

intervenientul M.D.R.T. în interesul pârâtului Guvernul României.

Împotriva acestei sentințe

a formulat recurs reclamanta A.C.C. susținând că hotărârea atacată este

nelegală și netemeinică pentru următoarele motive, respectiv argumente:

- în mod greșit instanța

de fond a reținut că H.G. nr. 490/2011 nu încalcă dispozițiile Legii nr. 24/2000

privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

Potrivit art. 13 lit. a) din Legea nr. 24/2000 proiectul de act normativ

trebuie să fie corelat cu prevederile actelor normative de nivel superior cu

care se află în conexiune. În speță, actul normativ superior H.G. nr. 490/2011

este O.U.G. nr. 79/2002 (aprobată prin Legea nr. 591/2002), care stabilește

cadrul general de reglementare al comunicațiilor, iar prin art. 22 din această

ordonanță se conferă dreptul furnizorilor de comunicații electronice de a

instala rețelele aeriene sau suprateran;

- în mod eronat

instanța de fond a stabilit că H.G. nr. 490/2011 a fost adoptată în baza și în

executarea Legii nr. 350/2011 privind amenajarea teritoriului și urbanismului.

În acest sens, la pct. 2 al Notei de fundamentare a H.G. nr. 490/2011, intitulat

„Motivele emiterii actului normativ” se face referire exclusiv la: Programul de

guvernare 2009 - 2012; Carta de la Leipzig pentru orașe europene durabile;

Convenția europeană a peisajului adoptată la Florența la 20 octombrie 2000,

ratificată de România prin Legea nr. 451/2002;

- în mod greșit

instanța a considerat că dispozițiile atacate din H.G. nr. 490/2011 nu încalcă

dispozițiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002. Din interpretarea literală și

gramaticală a acestui text rezultă că efectuarea lucrărilor prevăzute la art. 22

să nu fie de natură a contraveni cerințelor specifice de urbanism sau de

amenajare a teritoriului, iar sintagma „cerințe specifice”, spre deosebire de

„cerințele generale de urbanism sau de amenajare a teritoriului” se referă

numai la anumite zone speciale, particulare, distincte, cum ar fi zonele

protejate, zonele de protecție a monumentelor istorice, zone de protecție

ecologică, arheologică etc. Totodată, o hotărâre de guvern nu poate modifica

Regulamentul general de urbanism prin instituirea unei interdicții generale de

amplasare aeriană sau supraterană a rețelelor de comunicații electronice pe

întreg cuprinsul țării.

- dispozițiile din

H.G. nr. 490/2011 care se referă la rețelele de telecomunicații au fost

abrogate implicit prin Legea nr. 154/2012 privind regimul infrastructurii

rețelelor de comunicații electronice, publicată în M. Of. nr. 680 din 1

octombrie 2012, care prevede la art. 4 că „furnizorii de rețele de

telecomunicații electronice beneficiază de dreptul de acces pe proprietăți pe

deasupra, în sau sub imobilele proprietate publică, inclusiv pe drumuri, poduri,

tuneluri, galerii tehnice - edilitare, pasaje și viaducte, stâlpi și piloni,

păduri și terenuri agricole”.

Din punct de vedere

procedural recurenta a invocat prevederile art. 304 și 304

1

C. proc.

civ.

Analizând actele și

lucrările dosarului de fond, precum și motivele de recurs ce se încadrează în

prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este

nefondat, pentru următoarele argumente:

Critica recurentului

privind nerespectarea normelor de tehnică legislativă prevăzute de Legea nr. 24/2000,

republicată nu poate fi primită, deoarece H.G. nr. 490/2011 este un act de

completare a H.G. nr. 595/1996 privind Regulamentul general de urbanism, această

din urmă hotărâre fiind adoptată în baza Legii nr. 50/1991 privind autorizarea

executării lucrărilor de construcții, republicată, cu modificările și

completările ulterioare. La rândul său H.G. nr. 595/1996 se subordonează Legii nr.

350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, cu modificările și

completările ulterioare, lege care reglementează gestionarea în spațiu a

teritoriului național.

La fundamentarea

actului normativ contestat (act de completare) nu au mai fost invocate legile

care se află în legătură cu hotărârea de guvern completată, ci doar argumentele

și motivele care au dus la emiterea noii hotărâri, respectiv anumite convenții

europene ratificate de România și analiza factorilor de risc reprezentați de

amplasarea supraterană a rețelelor tehnico - edilitare pe teritoriul

localităților.

De asemenea, este

nefundamentată critica potrivit căreia prin H.G. nr. 49/2011 au fost încălcate

dispozițiile art. 22 din O.U.G. nr. 79/2002, care dau dreptul furnizorilor de

rețele comunicații electronice să instaleze, să înlocuiască sau să mute orice

elemente ale rețelelor de comunicații electronice, pe, deasupra, în sau sub

imobilele aflate în proprietatea publică sau/privată, invocând în susținere și

prevederile art. 23 din același act normativ care conferă dreptul de a efectua

operațiunile menționate în sau sub imobilele proprietate publică a statului sau

a unităților administrativ-teritoriale.

Prevederile art. 22 -

31, art. 55 alin. (1) lit. g) și alin. (2) din O.U.G. nr. 79/2002 sunt, în

prezent, abrogate prin art. 41 din Legea nr. 154/2012 privind regimul

infrastructurii rețelelor de comunicații electronice.

Dispozițiile O.U.G. nr.

79/2002 instituiau dreptul furnizorilor de rețele de comunicați electronice

autorizați de a accede pe proprietăți pentru realizarea de lucrări „pe

deasupra, în sau sub imobile (…)” numai dacă sunt respectate cumulativ

condițiile prevăzute la art. 23 alin. (1) lit. b) și alin. (2) lit. b)

referitoare la respectarea „cerințelor specifice de urbanism sau de amenajare a

teritoriului”.

Interpretarea dată de

recurentă sintagmei „cerințelor specifice de urbanism sau de amenajare a teritoriului”

ca fiind referitoare numai la anumite zone protejate din punct d vedere

ecologic sau cultural (arheologic, istoric, arhitectural) este lipsită de orice

fundament legal, recurenta neindicând, de altfel, un temei legal al acestei

interpretări. Rezultă astfel că O.U.G. nr. 79/2002, prin art. 22 și art. 23

făcea referire la cadrul normativ care reglementa amenajarea urbanistică,

respectiv Legea nr. 350/2001.

Pentru considerentele

menționate, cu referire la art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul urmează a

fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de A.C.C. împotriva sentinței civile nr. 1963 din 20 martie 2012 a

Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 12 iunie 2014.