ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1714/2015

Decizia nr. 1714/2015

Asupra cererii de revizuire de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia nr. 4286 din 26 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de recurentul-pârât Consiliul Local al Municipiului Călărași, împotriva Sentinței civile nr. 1780 din data de 12 decembrie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, secția civilă, în contradictoriu cu intimata-reclamantă SC „A.” SRL, a casat sentința recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre instanța a reținut că obiectul acțiunii îl formează anularea a trei hotărâri adoptate de Consiliul Local al Municipiului Călărași, respectiv HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalității de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călărași, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentației de delegare, prin concesiune, a gestiunii Serviciului de transport public de călători în Municipiul Călărași și a HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adițional nr. 3 al Contractului y/1999.

Prin sentința civilă recurată, Tribunalul Călărași a admis acțiunea formulată de reclamanta SC „A.” SRL, dispunând anularea HCL nr. 107 din 30 iulie 2013, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 și HCL nr. 152 din 2 august 2013.

După cum rezultă din Sentința civilă nr. 2254/2011, tribunalul a fost învestit cu acțiunea în anularea HCL nr. 194/2010 prin care s-a aprobat Actul adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999 și prin care s-a interzis efectuarea transportului local de persoane în afara localității.

Referitor la admisibilitatea acțiunii, s-a apreciat că legalitatea clauzelor Actului adițional nr. 2/2007 nu a fost verificată de instanța care a pronunțat Sentința civilă nr. 2254/2011, aspect care rezultă din considerentele respectivei sentințe.

Prin urmare rezultă că legalitatea Actului adițional nr. 2/2007 poate face obiectul unui litigiu ulterior, fără a se putea opune autoritatea de lucru judecat. Acest lucru s-a și întâmplat în litigiul care a făcut obiectul dosarului de față în primă instanță, numai că prima instanță a reținut că nu poate fi analizată nulitatea absolută parțială a Actului adițional nr. 2/2007 în cadrul dosarului de față, la cererea pârâtului, întrucât nulitatea absolută a unui contract poate fi analizată numai pe cale principală și nu incidentală, sub forma unei apărări și Actul adițional nr. 2/2007 a fost pus în executare după ce a fost aprobat prin HCL nr. 314/2007, neputând fi analizată legalitatea actului adițional decât odată cu legalitatea HCL nr. 314/2007.

Așadar, instanța de recurs a apreciat că trebuie să lămurească dacă instanța de fond putea să analizeze nulitatea absolută parțială a Actului adițional nr. 2/2007 în cadrul dosarului de față, invocată de pârât pe calea excepției substanțiale. Prima instanță, deși nu o exprimă expres, consideră practic, inadmisibil, un atare demers procesual din partea pârâtului, atunci când afirmă imposibilitatea analizării respectivei apărări a pârâtului.

Contrar primei instanțe, Curtea de apel a constatat că nimic nu împiedică partea interesată să invoce în mod distinct nulitatea Actului adițional nr. 2/2007 de nulitatea HCL nr. 314/2007.

În ceea ce privește opinia primei instanțe conform căreia nulitatea absolută a unui contract poate fi analizată numai pe cale principală și nu incidentală, sub forma unei apărări, Curtea de Apel a apreciat ca fiind eronată această susținere.

Astfel, în primul rând, s-a avut în vedere faptul că actul nr. 2/2007 este un act civil, în raport cu această natură juridică, iar potrivit art. 2 din Decretul nr. 167/1958: „Nulitatea unui act poate fi invocată oricând, fie pe cale de acțiune, fie pe cale de excepție".

Nu va exista putere de lucru judecat în privința nulității contractului, ci pur și simplu, în măsura în care excepția nulității invocată de pârât este întemeiată, va fi respinsă cererea reclamantului.

S-a mai reținut că sub imperiul vechiului C. civ. excepția de nulitate absolută este imprescriptibilă, adică ea poate fi invocată oricând indiferent de timpul scurs de la data încheierii actului.

Deci, instanța de recurs, a constatat că prima instanță nu avea piedici legale în a analiza nulitatea Actului adițional nr. 2/2007.

Curtea de Apel a mai apreciat că nu poate fi invocată de partea reclamantă în apărare, Sentința nr. 2254/2011 cu privire la imposibilitatea invocării nulității pe cale de excepție, întrucât aceasta nu are, sub acest aspect, putere de lucru judecat.

Curtea de Apel a mai considerat că pentru a analiza excepția nulității actului respectiv, trebuie lămurit și faptul că analiza actului în cauza este posibilă în recurs, fără a se opune puterea lucrului judecat din Sentința nr. 2254/2011, întrucât excepția nulității Actului nr. 2/2007 nu a fost analizată de instanța care a soluționat litigiul prin Sentința civilă nr. 2254/2011.

Prin obiectul litigiului se înțelege pretenția formulată de reclamant. Poate fi vorba despre efectul negativ al puterii lucrului judecat în cazul în care obiectul celui de-al doilea proces a fost pus în discuție în primul proces doar pe cale incidentală, cu condiția însă, să fi fost soluționat în fond. Or, în litigiul de față, excepția nulității Actului nr. 2/2007 nu a fost analizată de instanță. În plus, între cele două pricini (cea de față și cea care a făcut obiectul Sentinței nr. 2254/2011) nu există identitate de obiect nici în ceea ce privește actele administrative ce au făcut obiectul capătului principal cu privire la care s-a solicitat anularea.

De asemenea, s-a apreciat că nici condiția identității cauzei cererii de chemare în judecată nu este îndeplinita, fundamentul raportului juridic dedus judecății fiind diferit în cele două litigii.

În ceea ce privește considerentele, ceea ce intră în puterea lucrului judecat sunt acele considerente care explică dispozitivul, considerente care se leagă intrinsec de obiectul litigiului, iar nu și cele străine acestuia, adică numai acele considerente care vizează strict actul administrativ atacat și a cărui nulitate s-a reținut (nefiind cazul Actului adițional nr. 2/2007 întrucât, după cum instanța a repetat, acesta nu a fost analizat sub aspectul nulității sale, iar în ceea ce privește actele administrative contestate în cele două litigii, acestea sunt diferite). Altfel spus, în litigiu nu se poate opune contrarietatea de hotărâri întrucât ar fi necesar ca această contrarietate să existe doar între dispozitivele celor două hotărâri care dobândesc autoritate de lucru judecat.

Procedând la analiza excepției nulității Actului adițional nr. 2/2007, Curtea de Apel a remarcat faptul că prin Sentința civilă nr. 2254 din 31 mai 2011, Tribunalul Călărași nu a verificat legalitatea clauzelor Actului adițional nr. 2/2007 și nici nu s-a pronunțat asupra valabilității termenului de 20 de ani.

Așadar, Contractul de concesiune nr. 5 T/1999 a fost modificat prin Actele adiționale nr. 1/2004 și nr. 2/2007. Conform art. 2, pct. 1 și 3 coroborat cu art. 5 pct. 2, lit. b) din Actul adițional nr. 2/2007, obiectul contractului constă în efectuarea serviciului de transport public local de călători cu mijloace de transport specifice, respectiv autobuze, microbuze sau minibuze, concesionarul utilizând atât bunurile de retur, constând în bunurile aparținând domeniului public, respectiv stații și traseele aferente, cât și bunurile proprii, acestuia revenindu-i obligația de a prelua de la concedent bunurile concesionate, respectiv stațiile și traseele aferente.

Indiferent de denumirea dată actului intitulat „act adițional nr. 2/2007”, la analizarea legalității acestuia trebuie avute în vedere dispozițiile incidente în vigoare la data încheierii lui, respectiv cele ale Legii serviciilor de transport public local nr. 92/2007, forma din 29 martie 2007.

Legea are ca obiect stabilirea cadrului juridic privind înființarea, autorizarea, organizarea, exploatarea, gestionarea, finanțarea și controlul funcționării serviciilor de transport public în comune, orașe, municipii, județe și în zonele asociațiilor de dezvoltare comunitară.

Altfel, spus, autorităților locale le revine obligația de a încheia numai contracte de delegare a gestiunii serviciului de transport public local de persoane, în concordanță cu prevederile Legii nr. 92/2007, cu respectarea termenului de 6 ani prevăzut de art. 28 alin. (1) lit. a), coroborat cu art. 49 din actul normativ menționat anterior și nu contracte de prestări servicii, deoarece autoritatea locală nu execută nemijlocit acest serviciu cu un operator de transport.

De asemenea, potrivit prevederilor art. 14 alin. (1) și (2) coroborate cu art. 15 din Legea nr. 92/2007, serviciile de transport public local se realizează prin intermediul unei infrastructuri tehnico-edilitare specifice care, împreună cu mijloacele de transport formează sistemul de transport public local, iar componentele infrastructurii tehnico-edilitare aferente transportului public local se pot alia în proprietatea publică sau privată a statului, a unităților administrativ-teritoriale ori în proprietatea unor persoane juridice de drept privat, legiuitorul nefăcând nici o mențiune expresă conform căreia autorității publice locale care concesionează efectuarea serviciului de transport îi revine obligația de predare prin delegare de gestiune a bunurilor către un agent economic. Așadar, delegarea gestiunii nu presupune ca în patrimoniul unității administrativ-teritoriale să se afle bunuri care să fie predate unui agent economic, prin delegare de gestiune, după cum corect remarcă recurenta.

Prin urmare, autoritatea publică locală atribuie operatorului economic, prin delegare a gestiunii, doar serviciul de transport public local de călători și nu bunurile utilizate pentru efectuarea acestui serviciu, fiind predate către operator cu titlu gratuit, stațiile de autobuz și traseele.

Legiuitorul a stipulat faptul că potrivit art. 49, alin. (1) din Legea nr. 92/2007 contractele de atribuire a gestiunii serviciului de transport public local, valabil încheiate până la data intrării în vigoare a prezentei legi, își produc efectele potrivit clauzelor contractuale, până la expirarea acestora, dar nu mai mult de termenul maxim stabilit prin prezenta lege, respectiv de 6 ani.

În plus, prin Decizia nr. 125 din 7 martie 2013 definitivă și general obligatorie, pronunțată ulterior rămânerii irevocabile a Sentinței civile nr. 2254/2011, irevocabilă la data de 20 februarie 2012, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că dispozițiile art. 49 alin. (2) din Legea nr. 92/2007 conțin norme imperative intervenite în cursul executării contractelor, în sensul interzicerii unor clauze de prelungire, pentru atribuirea serviciului organ ivindu-se o nouă procedură de atribuire a gestiunii, la care operatorul de transport poate participa în aceleași condiții ca și ceilalți competitori.

Nu în ultimul rând, Curtea Constituțională amintește că trebuie avut în vedere și faptul că dispozițiile art. 49 alin. (1) și (2) din Legea nr. 92/2007, deși anterioare celor adoptate prin Regulamentul (CE) nr. 1.370/2007 al Parlamentului European și al Consiliului din 23 octombrie 2007 privind serviciile publice de transport feroviar și rutier de călători, sunt fundamentate pe aceleași rațiuni evocate și de legiuitorul european, urmărind, ca și acesta, asigurarea calității serviciilor publice prestate de operatori ca urmare a atribuirii unor contracte de gestiune, în condiții de transparență și concurență loială, legiuitorul român încadrându-se, sub aspectul duratei contractelor, în marja de apreciere pe care regulamentul - act juridic cu caracter obligatoriu și aplicare directă - o acordă acestuia.

Așa fiind, art. 3 din Actul adițional nr. 2/2007 referitor la termenul de 20 de ani încalcă prevederile art. 28 alin. (1), lit. a) din Legea nr. 92/2007, potrivit cărora durata delegării gestiunii serviciului de transport public local se stabilește prin contracte de delegare a gestiunii de către autoritățile administrației publice locale și trebuie să fie corelată cu durata medie de amortizare a tuturor mijloacelor de transport deținute în proprietate sau în baza unui contract de leasing, dar nu mai mult de 6 ani pentru transporturile realizate cu autobuze.

Așadar, Curtea de Apel a apreciat întemeiată excepția nulității invocată de pârât în ceea ce privește art. 3 din Actul adițional nr. 2/2007 la Contractul nr. y/1999.

Având în vedere natura juridică a nulității, eventuala culpă a autorității pârâte sau problema că actul și-ar produce efectele până la rezilierea lui sunt străine pricinii, dat fiind faptul că nulitatea este o sancțiune independentă, cu un regim juridic propriu, distinct de reziliere și independent de culpa uneia dintre părți.

Prin urmare, cum actul adițional nu-și poate produce efectele timp de 20 de ani, așa cum s-a prevăzut în conținutul său, ci maximum 6 ani de la data intrării în vigoare a Legii nr. 92/2007 rezultă că în mod legal autoritatea publică pârâtă a apreciat necesară încheierea Actului adițional nr. 3 la contractul nr. y/1999 din perspectiva asigurării continuității serviciului de transport public local de călători prin curse regulate de persoane pe raza Municipiului Călărași, până la semnarea unui contract de delegare cu un operator autorizat și selectat conform dispozițiilor legale.

În concluzie, Curtea de Apel a constatat că HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalității de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călărași, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentației de delegare, prin concesiune, a gestiunii Serviciului de transport public de călători în Municipiul Călărași și HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adițional nr. 3 al Contractului y/1999 sunt legale și temeinice, motiv pentru care a admis recursul, a casat sentința recurată și în rejudecare a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei hotărâri, de SC „A.” SRL a formulat cerere de revizuire.

Cererea de revizuire este întemeiată pe dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea cererii de revizuire se arată că există două hotărâri definitive contradictorii și anume Decizia civilă nr. 738 din 20 februarie 2012 pronunțată în Dosarul nr. x/116/2011 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ, irevocabilă și Decizia civilă nr. 4286 din 26 mai 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/116/2013 al Curții de Apel București, secția contencios administrativ, definitivă la data de 26 mai 2014.

Contradictorialitatea dintre cele două hotărâri constă în aceea că prin cele două decizii s-au soluționat cauze având aparent obiect diferit, cu toate acestea se urmărește aceiași finalitate respectiv încheierea unui nou contract. Astfel, se încalcă principiul puterii de lucru judecat, existând identitate între părți, obiect și cauză în acțiunile deduse judecăți.

Prin Decizia civilă nr. 738 din 20 februarie 2012, a fost respins ca nefondat recursul declarat de Consiliul Local Călărași, împotriva Sentinței civile nr. 2254 din 31 mai 2011 a Tribunalului Călărași.

Prin Sentința civilă nr. 2254/2011, Tribunalul a fost învestit să verifice legalitatea Actului adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, aprobat de recurent prin HCL nr. 194/2010, prin prisma actelor adiționale încheiate anterior, iar instanța a anulat această hotărâre numai după ce a stabilit natura juridică a Actului adițional nr. 2/2007, iar în baza celor constatate, a stabilit cu autoritate de lucru judecat că HCL nr. 194/2010 este nelegală pentru că între părți a fost încheiat un contract de prestări servicii intitulat greșit Act adițional nr. 2/2007, cu o durată de 20 de ani, calculată de la data încheierii lui.

Prin respingerea recursului Curtea de Apel București a apreciat că instanța de fond a calificat și interpretat în mod corect natura raporturilor juridice dintre părți și constatând argumentat nelegalitatea HCL nr. 194 din 25 noiembrie 2010, reținând ca întemeiate considerentele Sentinței civile nr. 2254 din 31 mai 2011, prin care:

- s-a constatat în puterea lucrului judecat că nu mai este valabil Contractul nr. y/1999, reziliat prin acordul părților;

- a fost stabilită irevocabil natura juridică a Actului adițional nr. 2 la Contractul nr. y/1999, ca fiind un nou contract de prestări servicii de transport public local, denumit greșit Act adițional nr. 2;

- a fost verificată legalitatea acestui nou contract de prestări servicii și s-a stabilit că este conform cu dispozițiile legale care reglementează activitatea serviciului de transport public local de persoane, iar durata de 20 de ani nu mai poate fi modificată unilateral de consiliul local;

- s-a stabilit că autoritatea locală nu poate interveni în executarea unui contract, chiar dacă apreciază nelegale anumite clauze, ci numai instanța este competentă să le verifice, iar contractul din anul 2007 a fost declarat legal de Tribunalul Călărași, astfel că orice intervenție a consiliului local în executarea lui este nelegală;

- s-a stabilit că nu mai există gestiune a serviciului public de transport local după privatizarea SC T. SA, motiv pentru care, după rămânerea irevocabilă a acestei sentințe și învestirea cu formulă executorie, nu mai se poate pune problema delegării gestiunii acestui serviciu public către un operator de transport, prin încheierea unui contract de delegare pe durată maximă de 6 ani, ci pot fi încheiate numai contracte de prestări servicii, cum este cel încheiat în anul 2007, declarat legal de instanța competentă;

- s-a stabilit că prin contractul de prestări servicii din anul 2007, a fost încheiat și un contract de comodat privind stațiile și traseele pe o durată de 20 de ani, corespunzător clauzelor de la art. 9, astfel că nu se poate susține de autoritățile locale că aceste stații și trasee pot face obiectul unui contract de delegare de gestiune, în condițiile în care contractul de comodat nu este desființat de instanța competentă, ci a fost declarat valabil prin aceeași sentință irevocabilă.

Revizuenta consideră că prin Sentința civilă 4286 din 26 mai 2014 a Curții de Apel București se încalcă autoritatea de lucru judecat stabilită prin Decizia 738 din 20 februarie 2012, astfel că, instanța de judecată, fără a avea în vedere cele stabilite deja prin această deciziei a dispus admiterea recursului formulat de Consiliul Local Călărași, împotriva Sentinței civile nr. 1780 din 12 decembrie 2013 pronunțată de Tribunalul Călărași, casând sentința recurată și, în rejudecare, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 1780/2013, Tribunalul a fost învestit să verifice legalitatea Actului adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, aprobat de intimat prin HCL nr. 152/2013, legalitatea declanșării unei proceduri de selecție a unui operator de transport căruia să îi fie delegată gestiunea acestui serviciu public, aprobate de intimat prin HCL nr. 107/2013 și 108/2013.

Tribunalul Călărași prin Sentința civilă nr. 1780/2013 a admis acțiunea stabilind că nu s-a modificat situația de fapt, făcând trimitere la considerentele hotărârii irevocabile mai sus indicată, dar și că această hotărâre are autoritate de lucru judecat privind serviciile de transport public persoane.

Verificând cele două hotărâri între care se invocă caracterul potrivnic, se constată că este îndeplinită condiția triplei identități.

Doctrinar și jurisprudențial s-a stabilit că pentru a exista autoritate de lucru judecat, este necesar ca obiectul din cea de-a doua acțiune să fie identic. Nu este necesar ca obiectul să fie formulat în ambele acțiuni în același mod, fiind suficient ca din cuprinsul cererilor, să rezulte că scopul final urmărit de parte este identic.

Astfel, în vreme ce anularea HCL nr. 194/2010, soluționată irevocabil prin Decizia nr. 738 din 20 februarie 2012 a Curții de Apel București a vizat legalitatea încheierii Actului adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, procesul soluționat prin Decizia civilă nr. 4285 din 20 mai 2014 a Curții de Apel București, de anulare a HCL nr. 107/2013, HCL nr. 108/2013 și HCL nr. 152/2012 a vizat de asemenea legalitatea încheierii Actului adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999.

Sub aspectul obiectului celor două acțiuni, privit ca obiect material, există identitate, în ambele decizii instanțele s-au pronunțat asupra unor acțiuni în anularea unor hotărâri emise de intimatul Consiliul Local Călărași prin care se încearcă încheierea unui nou contract.

În ceea ce privește condiția identității de părți impusă de dispozițiile art. 509 pct. 8 C. proc. civ., așa cum rezultă din analiza comparativă a celor două hotărâri, această condiție este îndeplinită.

Cât privește cea de-a treia condiție și anume identitatea de cauza juridică, instanța pornește în examinarea îndeplinirii acestei cerințe de la faptul că prin cauza cererii de chemare în judecată se înțelege instituția, categoria juridică sau principiul de drept substanțial pe care reclamantul își întemeiază pretenția dedusă judecății. Cauza cererii de chemare în judecată este reprezentată de situația de fapt calificată juridic, având deopotrivă relevanță atât împrejurările de fapt ale cauzei cât și dispozițiile legale sau principiile juridice aplicabile speței.

Evaluând temeiul juridic al celor două acțiuni, din această perspectivă, cele două cereri de chemare în judecată au același temei de drept, ambele acțiuni fiind de anularea a HCL formulate în baza dispozițiilor Legii nr. 554/2004, ceea ce conduce la concluzia îndeplinirii cerinței referitoare la identitatea de cauză a celor două litigii.

În noua reglementare, art. 430 alin. (2) NCPC prevede că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă.

Practic, prin intermediul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., legiuitorul a urmărit să asigure respectarea autorității de lucru judecat a primei hotărâri, care este încălcată prin pronunțarea celei de a doua hotărâri prin care se dă o soluție contrară.

Examinând cauza și cererea de revizuire formulată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, Înalta Curte constată că aceasta este inadmisibilă.

Pentru a ajunge la această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 509 pct. 8 C. proc. civ., revizuirea unei hotărâri pronunțate asupra fondului sau care evocă fondul poate fi cerută dacă: (…) există hotărâri definitive potrivnice, date de instanțe de același grad sau de grade diferite, care încalcă autoritatea de lucru judecat a primei hotărâri.

Deci, invocarea motivului de revizuire prevăzut de textul legal anterior enunțat presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiții:

- să existe două hotărâri, definitive, cea de-a doua fiind dată cu încălcarea principiului forței lucrului judecat, indiferent dacă prin ele s-a rezolvat sau nu fondul litigiului;

- cele două hotărâri definitive trebuie să se fi dat în aceeași „pricină”, dar în dosare diferite.

Pentru existența acestui motiv de revizuire se cere să existe identitate de părți, de cauză și de obiect, adică „elementele caracteristice lucrului judecat”, hotărârile să fi fost date în una și aceeași pricină, între aceleași persoane, având aceeași calitate.

Cererea de revizuire este admisibilă numai dacă partea nu a avut cunoștință de existența primei hotărâri ori dacă, în cel de-al doilea litigiu, invocându-se excepția autorității lucrului judecat, instanța a omis să soluționeze această excepție. În cazul în care excepția a fost respinsă, împotriva hotărârii nu se poate face cerere de revizuire, întrucât, judecându-se o asemenea cerere, instanța ar realiza un control judiciar asupra hotărârii prin care s-a respins excepția autorității lucrului judecat.

Condițiile indicate trebuie îndeplinite cumulativ, iar neîndeplinirea uneia dintre condiții duce la respingerea cererii de revizuire.

Așa cum am arătat, această condiție presupune tripla identitate de părți, obiect și cauză, care sunt elementele lucrului judecat, condiții care trebuie îndeplinite cumulativ, iar în cauză aceste condiție nu este îndeplinită.

Printr-o definiție cu caracter general, obiectul litigiului reprezintă pretenția pe care o formulează și o susține reclamantul prin acțiunea sa.

Între Cauza nr. x/116/2013 și Cauza nr. x/116/2011, nu există identitate de obiect în privința actelor administrative ce au făcut obiectul capătului principal cu privire la care s-a solicitat anularea.

În Cauza nr. x/116/2011, potrivit Sentinței civile nr. 2254/2011, SC „A.” SRL a învestit Tribunalul Călărași cu o acțiune având ca obiect anularea HCL nr. 194/2010 prin care s-a aprobat Actul adițional nr. 3 la Contractul nr. y/1999, iar potrivit considerentelor Deciziei civile nr. 738/2012, instanța de fond și cea de recurs s-au pronunțat asupra legalității HCL nr. 194/2010, precum și a legalității deciziei privind interdicția desfășurării transportului local de persoane în afara Municipiului Călărași.

În Cauza nr. x/116/2013, SC „A.” SRL a învestit Tribunalul Călărași cu o acțiune având ca obiect anularea a 3 hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 107 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea modalității de atribuire a Serviciului de transport public local de călători în Municipiul Călărași, HCL nr. 108 din 30 iulie 2013 pentru aprobarea documentației de delegare, prin concesiune, a gestiunii serviciului și HCL nr. 152 din 2 august 2013 privind aprobarea Actului adițional nr. 3 la Contractul nr. 5 T/1999.

Prin urmare, nu se poate aprecia că există identitate de obiect între cele două cauze.

Nu este îndeplinită nici condiția identității cauzei cererilor de chemare în judecată ce formează obiectul celor două litigii, întrucât trebuie avut în vedere fundamentul raportului juridic dedus judecății, care este diferit în cele două litigii.

Împrejurarea potrivit căreia cele două cereri de chemare în judecată se întemeiază pe dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu conduce la concluzia îndeplinirii cerinței referitoare la identitatea de cauză a celor două litigii, așa cum în mod eronat susține revizuenta-reclamantă, deoarece obiectivul urmărit de către SC „A.” este diferit în cele două dosare, în sensul că în Cauza nr. x/116/20H, obiectivul îl constituie anularea HCL nr. 197/2010, iar în Cauza nr. x/116/2003, obiectivul constă în anularea altor hotărâri de consiliu local, respectiv HCL nr. 107/2013, HCL nr. 108/2013 și HCL nr. 152/2013.

Codul de procedură civilă, în cadrul condițiilor cerute pentru admisibilitatea cererii de revizuire mai impune, pe lângă îndeplinirea elementelor autorității de lucru judecat și condiția potrivit căreia, în al doilea proces, să nu se fi invocat excepția autorității de lucru judecat sau, dacă a fost invocată, instanța a omis să se pronunțe asupra ei.

În legătură cu această condiție revizuenta nu a precizat dacă este sau nu îndeplinită ci a făcut referiri numai la elementele autorității de lucru judecat.

Textul art. 508 pct. 9 C. proc. civ. nu dă posibilitatea ca în cadrul cererii de revizuire să se poată analiza dacă soluționarea excepției autorității de lucru judecat a fost corectă, ci numai dacă a fost invocată sau nu și, dacă a fost invocată, numai în cazul în care instanța a omis să se pronunțe, poate să fie admisă cererea de revizuire.

În considerentele Deciziei nr. 4286 din 26 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în condițiile în care Consiliul Local al municipiului Călărași a invocat autoritatea de lucru judecat a Sentinței nr. 2254/2011 pronunțată de Tribunalul Călărași în Dosarul nr. x/116/2011, s-au făcut ample referiri la cele reținute în acea sentință, respectiv paginile 21 - 24.

Cum în cauză excepția autorității de lucru judecat a fost invocată și analizată, această condiție nu este îndeplinită în cauză și se impune respingerea cererii de revizuire ca inadmisibilă.

Această condiție impusă de art. 508 pct. 9 C. proc. civ. are în vedere tocmai caracterul forței obligatorii a unei hotărâri judecătorești, iar pe calea extraordinară a revizuirii poate fi schimbată o hotărâre judecătorească irevocabilă numai în condițiile și cazurile expres prevăzute de lege, pentru că altfel s-ar aduce atingere principiului securității raporturilor juridice, ca o componentă a dreptului la un proces echitabil consacrat de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin urmare, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 513 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge cererea de revizuire, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de SC „A.” SRL împotriva Deciziei nr. 4286 din 26 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 aprilie 2015.

Procesat de GGC - LM