ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 603/2016

Decizia nr.

603

/20

16

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor dosarului, a constatat următoarele:

Prin cererea înregistrată la 27 ianuarie 2014, sub nr. 2289/3/2014, pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, creditoarea SC A. SRL Ploiești a solicitat, în contradictoriu cu debitoarea SC B. București, emiterea unei ordonanțe de plată prin care debitoarea să fie obligată la plata sumei de 434.121,12 euro, în echivalentul în RON la cursul Băncii Naționale a României de 4,47 RON/ euro, de la data cererii, respectiv de 1.940.521,40 RON, reprezentând penalități de întârziere pentru nerestituirea în termenul stabilit în contract a garanției de bună execuție pentru lucrarea ce a făcut obiectul contractului din 12 mai 2010, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, prin sentința civilă nr. 3581 din 15 iulie 2014, a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta SC B., fiind obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 11.011,94 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, prin decizia civilă nr. 591/A din 09 aprilie 2015, a respins ca nefondat apelul principal, formulat de reclamanta SC A. SRL Ploiești, împotriva sentinței civile nr. 3581 din 15 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata pârâtă SC B. București.

A respins ca nefondat apelul incident, formulat de pârâta SC B. București, împotriva sentinței civile nr. 3581 din 15 iulie 2014, pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, în contradictoriu cu intimata reclamantă SC A. SRL Ploiești.

A obligat reclamanta SC A. SRL să plătească intimatei pârâte SC B. suma de 2.755,22 RON reprezentând cheltuieli de judecată în apelul principal.

Împotriva deciziei civile nr. 591/A din 09 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a declarat recurs reclamanta SC A. SRL Ploiești.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) noul C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul este admisibil.

Prin încheierea din camera de consiliu de la 26 noiembrie 2015 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului și s-a dispus comunicarea acestuia părților potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) noul C. proc. civ.

Conform dovezilor aflate la dosar se constată că raportul asupra admisibilității în principiu a recursului a fost comunicat părților la data de 27 noiembrie 2015.

Recurenta și-a întemeiat recursul pe art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea acestuia, modificarea deciziei în sensul admiterii apelului său, schimbarea sentinței și admiterea acțiunii sale astfel cum a fost formulată, pentru următoarele considerente:

Invocând motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 noul C. proc. civ., recurenta reclamantă a susținut că:

- Decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv clauzele contractului din 12 mai 2010 și a dispus respingerea acțiunii, preluând întocmai motivarea instanței de fond în sensul că nu există nici o prevedere contractuală care să instituie în sarcina beneficiarului vreo obligație de plată a penalităților de întârziere, instanța trecând peste voința părților stipulată în protocolul de negociere: condiții particulare de contractare, potrivit cărora „în cazul în care subanteprenorul nu respectă termenele contractuale, respectiv termenele intermediare, se va aplica o penalitate de 0,2 % pentru fiecare zi de întârziere".

Recurenta a arătat că, clauza penală este foarte clară și nu lasă loc de interpretare logică sau gramaticală, fiind stipulată pentru a crea efecte juridice, în sensul de a sancționa subantreprenorul/beneficiarul în oricare din situațiile ivite cu privire la nerespectarea termenelor contractuale, respectiv a termenelor intermediare, inclusiv în cazul nerespectării termenului de restituire a garanției de bună execuție ce a făcut obiectul contractului din 12 mai 2010.

S-a subliniat că părțile nu au făcut o enumerare limitativă a obligațiilor de respectare a termenelor contractuale, tocmai pentru că au dorit ca această clauză penală de 0,2% pe zi de întârziere să funcționeze reciproc și indiferent de termenul contractual încălcat.

- Instanța de apel în mod eronat a respins motivul de apel privind ignorarea de către instanța de fond a dispozițiilor art. 977 C. civ., menționate în susținerea cererii sale, în sensul interpretării clauzelor contractului ținându-se cont de intenția comună a pârtilor contractante și nu după sensul literal al termenilor.

În

cauză nu a fost aplicat principiul echității și simetriei clauzelor contractuale, potrivit căruia atunci când se inserează o clauză penală, ea va produce efecte cu privire la ambele părți contractante care își asumă obligații. Voința reală a reclamantei nu putea fi aceea de a exonera debitoarea de la plata oricăror penalități, astfel că din rea credință acestea nu au fost stipulate clar.

A susținut că din prevederile art. 4.3 din anexa 1 la contractul din 12 mai 2010 rezultă faptul că beneficiarul se obliga la plata de penalități, iar în anexa nr. 2 Cap - Penalități contractuale, se specifică cuantumul lor, astfel că obligația de plată a penalităților este evidentă, acceptată și însușită de către debitoare. Voința reală a părților nu a fost de a o exonera pe intimata pârâtă de la plata unor eventuale penalități, aceasta înțelegând să se exonereze unilateral, prin excluderea sa, la editarea contractului, din anexa 2 Protocol de negociere, capitolul Penalități contractuale.

S-a mai învederat că în anexa nr. 1 a contractului părțile sunt denumite beneficiar și executant, iar la Capitolul - Penalități contractuale din anexa 2, este folosit termenul de subantreprenor, iar nu de executant.

Recurenta a arătat și faptul că garanția reprezintă parte integrantă din valoarea lucrărilor executate și facturate, fiind reținută din valoarea acestor facturi, astfel că este incidență clauza penală inserată în contract.

Analizând recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploiești împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, în raport de criticile formulate și temeiurile de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte a constatat că acesta este nefondat, avându-se în vedere următoarele considerente:

În

ceea ce privește excepția nulității recursului în raport de prevederile art. 489 alin. (2) noul C. proc. civ., invocată de intimata SC B. prin întâmpinare, aceasta va fi respinsă avându-se în vedere încadrarea criticilor formulate de recurenta reclamantă în motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8  noul C. proc. civ.

În

cauză, se constată că, instanța de apel, în virtutea caracterului devolutiv al apelului, a stabilit în mod corect situația de fapt, pe baza probatoriului administrat, reținând că între pârâta SC B., în calitate de beneficiar, și reclamanta SC A. SRL, în calitate de executant, s-a încheiat contractul pentru execuția de lucrări din 12 mai 2010 având ca obiect, conform art. I, realizarea lucrărilor menționate în cadrul obiectivului de investiții Centrul Logistic C., Chiajna, amplasat în corn. Chiajna, satul C., str. I., jud. Ilfov. Astfel, potrivit art. lb din contract, condițiile particulare de contractare sunt cele specificate în anexa 1 la protocolul de negociere semnat de părți la 04 mai 2010, iar la art. 5 au fost enumerate documentele care fac parte din contract, printre care condițiile speciale și condițiile generale de contractare.

În

art. 5.2. din condițiile generale de contractare, părțile au stabilit în sarcina executantului SC A. SRL obligația de a constitui o garanție de bună execuție în favoarea beneficiarului SC B., în condițiile agreate în anexa 2, care este reprezentată de Protocolul de negociere din 04 mai 2010, după cum rezultă din art. 5 din contract, în cuprinsul căruia intimata pârâtă SC B. nu mai este denumită beneficiar, ci antreprenor general.

Legat de garanția de bună execuție, părțile au stabilit prin condițiile particulare de contractare că antreprenorul general va reține un procent de 10% din valoarea fiecărei situații de lucrări, iar după semnarea fără obiecțiuni a procesului-verbal de recepție la terminarea lucrărilor va restitui 50% din suma reținută, iar restul de 50% urmează să fie restituită după 5 ani, cu condiția ca în această perioadă să nu fi fost înregistrate plângeri ale proprietarului clădirii ori defecțiuni neremediate la timp ori cauzatoare de pagube de orice natură.

Părțile au semnat fără obiecțiuni procesul-verbal de recepție la terminarea lucrărilor la data de 25 martie 2011, iar la 01 iulie 2011, reclamanta a emis factura fiscală în valoare de 127.877,16 RON reprezentând restituire diferență garanție de bună execuție, conform contractului din 12 mai 2010 pentru Centrul Logistic C. - Chiajna, sumă care a fost restituită la 21 decembrie 2011.

Pentru intervalul 25 martie 2011 – 21 decembrie 2011, reclamanta a calculat penalități de 0,2% pe zi de întârziere, la valoarea brută a contractului, în cuantum de 434.121,12 euro, pretenții care fac obiectul recursului.

Cu referire la penalitățile de întârziere solicitate pentru nerestituirea la termen a garanției de bună execuție, se constată că în mod corect a reținut instanța de apel că în contract nu există nicio clauză privitoare la obligarea pârâtei la plata acestora.

Astfel, în condițiile generale de contractare, părțile au stipulat la art. 4.3 că „în situația în care beneficiarul nu va efectua plățile pentru lucrările executate și recepționate conform prevederilor contractuale la termenul prevăzut în contract va suporta o penalizare conform anexei 2", dar este de observat că această clauză contractuală se referă numai la plățile stabilite în sarcina intimatei pârâte pentru lucrările executate și recepționate, iar nu și pentru restituirea garanției de bună execuție.

De asemenea, această clauză face trimitere la anexa 2 la contract, care nu prevede în sarcina beneficiarului sau antreprenorului general, respectiv a pârâtei SC B., vreo obligație de plată a penalităților de întârziere, ci o atare obligație există exclusiv în sarcina subantreprenorului, adică a executantului lucrărilor, deci a reclamantei SC A. SRL.

Față de această situație, se constată că instanța de apel în mod corect a reținut neîndeplinirea condițiilor pentru angajarea răspunderii civile contractuale, precum și inexistența obligației de plată a penalităților de întârziere în sarcina pârâtei pentru nerestituirea la termen a garanției de bună execuție, avându-se în vedere lipsa unei stipulații în contract a părților în acest sens, astfel că soluția de respingere a cererii în pretenții având ca obiect clauza penală este legală, știut fiind că potrivit art. 969 alin. (1) C. civ., convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante.

De altfel, nici critica prin care recurenta a susținut că este clară clauza penală în sensul că și beneficiarul trebuie să suporte penalități pentru întârzierea executării propriilor obligații nu poate fi primită, întrucât s-ar trece peste voința explicită a părților, care au înțeles să stipuleze clauza exclusiv în defavoarea subantreprenorului, adică a reclamantei, avându-se în vedere că părțile erau libere să prevadă în mod expres acest lucru, ținând seama de principiul autonomiei de voință și de poziția de egalitate a lor în derularea raporturilor contractuale.

Nici motivul de recurs privitor la ignorarea dispozițiilor art. 977 C. civ. nu poate fi reținut, în condițiile în care soluția pronunțată de instanța de apel reflectă interpretarea clauzelor contractului, ținând seama de voința și intenția comună a părților contractante, care au stipulat că pârâtă va fi ținută să plătească penalități de întârziere numai pentru întârzierea la plata lucrărilor executate și acceptate, iar nu și pentru întârzierea în restituirea garanției de bună execuție.

Astfel, se constată că pretinsa contradicție dintre art. 4.3 din condițiile generale de contractare și clauza privitoare la penalitățile contractuale cuprinsă în Protocolul de negociere - condiții particulare de contractare din 04 mai 2010 este irelevantă sub aspectul obiectului cereri în pretenții, ce face obiectul recursului, pe de o parte pentru că norma generală se referă numai la obligația de plată a lucrărilor executate, iar nu și la obligația de restituire a garanției de bună execuție, iar pe de altă parte pentru că prevederea generală stabilește în sarcina beneficiarului obligația de plată a penalităților de întârziere, însă clauza specială dispune că numai subantreprenorul este ținut să suporte penalități de întârziere.

Mai mult decât atât, prin art. 6 din contract, părțile au stipulat că, în privința documentelor care întregesc contractul, în caz de ambiguitate sau diferențe între ele, prioritatea o constituie ordinea enumerării lor, iar prin art. 5, se enumera documentele care fac parte din contract, pe prima poziție atlându-se condițiile speciale de contractare, Protocolul de negociere din 04 mai 2010 anexa 2, după care sunt menționate condițiile generale de contractare.

Or, în atare situație, contradicția dintre art. 4.3 din condițiile generale, care instituie în sarcina beneficiarului obligația de plată a penalităților de întârziere, și clauza privind penalitățile din Protocolul de negociere - condiții particulare de contractare din 04 mai 2010, care stipulează că numai executantul va suporta astfel de penalități, se soluționează în favoarea acesteia din urmă, astfel că, și sub acest aspect, decizia instanței de apel corespunde voinței reale a părților în sensul că acestea nu au stipulat obligația intimatei pârâte de plată a penalităților de întârziere pentru executarea cu întârziere a obligației de restituire a garanției de buna execuție, știut fiind că părțile sunt libere să negocieze și să contracteze potrivit propriilor interese, în limitele legii și că instanța judecătorească nu poate extinde aplicabilitatea unei clauze penale împotriva uneia dintre părți, atât timp cât voința comună a acestora nu a fost exprimată în acest sens.

Nici apărarea reclamantei prin care a susținut că obligația de restituire a garanției se include în obligația de plată a lucrărilor și că denumirile părților este diferită în contractul cadru în condițiile generale și în condițiile speciale, nu poate fi primită, atât timp cât aceste obligații sunt distincte și presupun condiții diferite de executare, iar părțile pot fi identificate prin prisma obligațiilor contractuale asumate.

De altfel, nici critica prin care recurenta a susținut că decizia recurată este nelegală, întrucât instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecații, respectiv clauzele contractului din 12 mai 2010 și a dispus respingerea acțiunii, preluând întocmai motivarea instanței de fond în sensul că nu există nici o prevedere contractuală care să instituie în sarcina beneficiarului vreo obligație de plată a penalităților de întârziere, instanța trecând peste voința părților stipulată în protocolul de negociere nu poate fi reținută, știut fiind că instanța de apel poate să-și însușească motivarea primei instanțe, dacă situația de fapt și apărările înaintea ei au rămas neschimbate, cum este cazul în speță. Aceasta întrucât efectul devolutiv al apelului nu face să dispară hotărârea

apelată, ci numai dă apelantului dreptul de a repune în discuție faptele, instanța de apel fiind obligată la rândul său, în caz de reformare, să motiveze împrejurările ce au determinat-o să schimbe soluția primei instanțe, ceea ce în cauză nu s-a dispus.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) noul C. proc. civ., va respinge ca nefondat nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploiești împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

În

temeiul dispozițiilor art. 453 alin. (1) noul C. proc. civ., va fi obligată recurenta reclamantă SC A. SRL Ploiești la plata sumei de 5.494,94 RON cheltuieli de judecată către intimata SC B. București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta SC A. SRL Ploiești împotriva deciziei civile nr. 591/A din 9 aprilie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Obligă recurenta reclamantă SC A. SRL Ploiești la plata sumei de 5.494,94 RON cheltuieli de judecată către intimata SC B. București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 17 martie 2016.