ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3446/2012

Decizia nr. 3446/2012

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. Botoșani, anularea Hotărârii nr. 2209 din 04 mai 2011 emisă de B. Botoșani - Comisia pentru aplicarea Legii nr. 189/2000.

În motivarea cererii, reclamantul a învederat că în luna martie a anului 944 a fost strămutat, împreună cu frații și familia, din com. Lozna, județul Botoșani, în com. Merigoala, județul Teleorman, întorcându-se în octombrie 1944.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, pârâtul a invocat lipsa îndeplinirii procedurii prealabile reglementată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 și excepția prematurității, întrucât cererea a fost respinsă doar pe considerentul că dosarul e incomplet. Pe fondul cauzei, s-a învederat că nu a fost făcută dovada motivului etnic al strămutării.

Prin sentința nr. 287 din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, au fost respinse excepțiile invocate de pârâtă prin întâmpinare, precum și acțiunea formulată, ca nefondată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că art. 7 alin. (4) din O.G. nr. 105/1999 stipulează că persoana interesată poate face contestație la Curtea de Apel, potrivit Legii contenciosului administrativ, acest text de lege necuprinzând precizarea „în condițiile și termenele” Legii contenciosului administrativ.

S-a apreciat neîntemeiată și excepția prematurității, întrucât cererea reclamantului a fost respinsă de autoritatea pârâtă pe considerentul că nu a fost făcută dovada refugiului.

Pe fondul cauzei, judecătorul fondului a constatat că în cauză nu a fost făcută dovada motivului etnic al strămutării, din declarațiile martorilor audiați nerezultând un atare motiv.

În acest sens s-a reținut că martorul C. a arătat că ordinul de evacuare era obligatoriu doar pentru băieții între 15 și 20 de ani și că nu are cunoștință de vreun motiv etnic al strămutării, din declarația celui de-al doilea martor rezultând că persoanele au fost evacuate pentru a nu fi „prinse de ruși”.

În raport cu probatoriul administrat, prima instanță a apreciat că evacuarea reclamantului a fost determinată de împrejurări de război, situația ce nu se încadrează în ipoteza textului de lege incident.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs A., criticând soluția pronunțată pentru netemeinicie și nelegalitate, susținând, în esență, că prin probatoriul administrat a fost dovedită situația de fapt ce, în opinia sa, se încadrează în cea reglementată de prevederile legale.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Potrivit prevederilor art. 1 din O.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, beneficiază de dispozițiile acestui act normativ persoana, cetățean român, care în perioada regimurilor instaurate cu începere de la 6 septembrie 1940, până la 6 martie 1945, a suferit persecuții din motive etnice, aflându-se în una din situațiile prevăzute de articolul mai sus menționat.

Prin „persoană strămutată” în altă localitate, conform dispozițiilor H.G. nr. 127/2002 privind Normele de aplicare a O.G. nr. 105/1999, se înțelege „persoana care a fost mutată sau care a fost obligată să își schimbe domiciliul în altă localitate, din motive etnice”.

După cum în mod corect a reținut și prima instanță, din probatoriul administrat în cauză rezultă că evacuarea

din localitatea de domiciliu a reclamantului s-a produs ca urmare a apropierii frontului, fiind o măsură de protejare.

Este de necontestat că și persoanele care s-au refugiat din localitatea de domiciliu, ca urmare a unor evenimente de război au avut de suferit consecințele nefavorabile, dar legiuitorul nu a urmărit să acorde drepturi compensatorii și acestei categorii.

Situația relevată nu atrage așadar incidența prevederilor O.U.G. nr. 105/1999, aprobată prin Legea nr. 189/2000, acest act normativ vizând acordarea de măsuri reparatorii exclusiv persoanelor persecutate din motive etnice de regimurile instaurate în România cu începere de la 6 septembrie 1940 până la 6 martie 1945.

Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței nr. 287 din 19 septembrie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 11 septembrie 2012.