ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2281/2015
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2281/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)
Decizia nr. 2281/2015 Prin sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2009, Tribunalul Brăila a admis în parte acțiunile conexe formulate de reclamantul A. împotriva pârâtei SC B. SA Brăila pe care a obligat-o la plata sumei de 476.824,32 lei către reclamant, cu titlu de drepturi bănești indexate pe perioada 2002 - 2008 derivând din calitatea acestuia de inventator. Au fost respinse ca nefondate capetele de cerere privind obligarea pârâtei la plata foloaselor nerealizate. A fost obligată pârâta la 2.755,5 lei, cheltuieli de judecată. În motivarea acestei soluții instanța a reținut în esență următoarele: Reclamantul împreună cu C., D. și E., angajați ai pârâtei SC B. SA Brăila sunt autorii invenției cu titlul „placă filtrantă de profunzime pe bază de fibre celulozice și procedeul de obținere al acesteia”.
Invenția a fost brevetată de Oficiul de Stat pentru Invenții și Mărci care a emis brevetul cu numărul 112039 în baza Hotărârii nr. 7/2891 din 31 martie 1997. Drepturile asupra invenției au fost cesionate pârâtei de cei patru inventatori, printr-un contract de cesiune încheiat între aceștia. Contractul a prevăzut că cedenții vor primi drepturi pecuniare cuvenite stabilite printr-un contract distinct în cazul aplicării invenției în următoarele cote: 50% A.; câte 15% C. și D. și respectiv 20% E. Tribunalul a reținut din probele administrate - printre acestea și expertiza întocmită de F. - că pârâta a aplicat soluțiile tehnice și tehnologice din brevetul de invenție, din 1997 până în prezent. S-au reținut concluziile raportului de expertiză cu privire la drepturile cuvenite reclamantului, din faptul utilizării, în condițiile convenite, de către pârâtă a invenției.
Valoarea drepturilor indexate s-a făcut anual și a avut ca indicatori profitul pe tonă de produs pe anul de calcul, producția de plăci filtrante și profitul minim obținut de pârâtă din vânzarea acestor plăci. Curtea de Apel Galați prin Decizia nr. 220/A din 8 iulie 2009 a respins apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila precum și apelul declarat de reclamant împotriva sentinței de completare nr. 12 din 12 ianuarie 2009 a aceluiași Tribunal. A fost admis apelul reclamantului împotriva sentinței civile nr. 83/2008 care a fost schimbată în ce privește suma datorată de pârâtă reclamantului cu titlu de cheltuieli de judecată. Cheltuielile de judecată au fost stabilite la cuantumul de 32.755,5 lei.
Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010, a admis recursurile declarate împotriva Deciziei nr. 220/A din 2 iulie 2009 a Curții de Apel Galați, de reclamant și de pârâtă, a casat în parte decizia și a trimis cauza spre rejudecarea apelului la aceeași instanță. S-a reținut că pe perioada ulterioară aplicării H.G. nr. 152/1992 (1 ianuarie 2002 - 22 mai 2003), când această Hotărâre de Guvern a fost înlocuită cu H.G. nr. 499/2003 instanța nu a intrat în cercetarea fondului, nearătând argumentele pentru care nu se poate primi cererea de cumulare a indexării cu dobânda legală. Ca urmare s-a dispus ca instanța să analizeze cererea de dobânzi pe întreaga perioadă pusă în discuție de către reclamant, avându-se în vedere apărările formulate de acesta care în apel a făcut trimitere la cele două H.G.
precum și la dispozițiile C. civ. în materia executării obligațiilor. Cu privire la această problemă pusă în discuție de recurentul reclamant instanța de recurs a reținut că instanța de apel nu a argumentat de ce nemenționarea acordării dobânzilor în contractul de cesiune înlătură analiza aplicării dispozițiilor C. civ. S-a mai constatat că referirea la o dublă sancționare, ca principiu, nu are suport deoarece inflația acoperă devalorizarea și îl pune pe creditor în situația primirii sumei datorate, întrucât debitul indexat este echivalent debitului datorat, înlăturând în ceea ce-l privește pe acesta pericolul devalorizării monetare. Creditorul este adus în aceeași situație ca atunci când i s-ar fi făcut plata debitului la termen.
Instanța de recurs a constatat însă că o asemenea executare, cu întârziere, este de natură să îl prejudicieze pe creditor, iar întârzierea este sancționată de art. 1088 C. civ. prin plata dobânzii legale - daune interese. Criticile referitor la onorariul apărătorului și respectiv onorariul experților au fost respinse ca nefondate în raport de soluția dată în recurs și, respectiv, ca lipsite de interes. Cât privește recursul pârâtei nu au fost primite criticile referitoare la neconcordanța raportului de expertiză cu alte acte din dosar, ele necircumscriindu-se motivului de recurs prevăzut de art. 304 C. proc. civ. A fost respinsă critica referitoare la calculul profitului net pe tonă de produs, întrucât pârâta nu a furnizat până la momentul judecării apelului probe din care să rezulte profitul net pe tonă de produs, rezultat din aplicarea invenției iar în recurs au fost reluate criticile din apel fără să se indice motivul de legalitate aferent.
S-a apreciat că cea de-a doua critică prezintă relevanță sub aspectul întinderii despăgubirilor ce i se cuvin reclamantului, astfel că va fi avută în vedere cu ocazia rejudecării. S-a observat că instanța a reținut o cotă de 4% datorată grupului de inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent. S-a dispus să fie verificată și această apărare deoarece drepturile cuvenite reclamantului trebuie calculate în raport de invenția în discuție - fundamentul acțiunii - deci în funcție de partea din profitul total obținut în urma utilizării invenției și nu de profitul total obținut de pârâtă. S-a constatat, referitor la indicatorii prevăzuți de Regula 79 alin. (4), (5), (6) din H.G. nr. 499/2003, că această critică nu corespunde motivării curții de apel.
Instanța de recurs a mai reținut referitor la procentul de stabilire a drepturilor cuvenite reclamantului că acesta a fost justificat, de instanța de apel, prin culpa pârâtei care nu a perfectat un contract distinct de stabilire a drepturilor pecuniare ale acestora, deși și-a asumat o asemenea obligație prin contractul de cesiune, astfel că procentul de participare la realizarea invenției, reținut în contractul de cesiune este singurul criteriu disponibil. Rejudecând cauza, Curtea de Apel Galați prin Decizia civilă nr. 49/A din 9 mai 2012 a admis apelurile reclamantului și pârâtei împotriva sentinței civile nr. 831/2008 a Tribunalului Brăila. A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 435.685,27 lei reprezentând drepturi bănești actualizate cu rata inflației până la data de 31 ianuarie 2012, aferente perioadei 2002 - 2008, rezultând din calitatea de inventator a reclamantului.
A mai fost obligată pârâta la plata sumei de 130.472,76 lei cu titlu de dobândă legală calculată de la data introducerii acțiunii, 13 mai 2005, la data de 31 ianuarie 2012 precum și la suma de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond în loc de 2.755,5 lei. Au fost menținute celelalte dispoziții ale sentinței apelate și s-au înlăturat din cuprinsul acesteia dispozițiile contrare Deciziei nr. 49A/2012. A fost respinsă ca inadmisibilă cererea de aderare la apel a expertei F.. A fost obligată apelanta pârâtă la 1.282,8 lei cheltuieli de judecată în rejudecarea apelului, după compensare. Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a admis recursul declarat de pârâta SC B. SA Brăila împotriva Deciziei nr. 49/A din data de 9 mai 2012 a Curții de Apel Galați, secția I civilă, a casat decizia atacată și a trimis cauza spre rejudecare, aceleiași Curți de Apel.
A reținut instanța de recurs că se impune această soluție ca urmare a constatării nelegalității deciziei atacate, raportat la următoarele considerente: Prin decizia de casare s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenția în discuție care constituie fundamentul acțiunii, respectiv în funcție de partea din profitul total obținută în urma utilizării acesteia și nu de profitul total obținut de pârâtă”. Îndrumările date instanței de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. După casare, instanța de fond va judeca din nou, ținând seama de toate motivele invocate înaintea instanței a cărei hotărâre a fost casată conform art. 315 alin. (3) C. proc.
civ. Se constată că instanța de apel rejudecând cauza și având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv și l-a desemnat pe expertul G. în acest scop. În considerentele deciziei se menționează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluționat în rejudecarea cauzei, ținând cont de nr. x/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului” în procentul cuvenit acestuia de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obținut în urma utilizării invenției”.
Instanța de apel a reținut concluziile expertului în proprietate intelectuală G. deși în cuprinsul acestui raport se menționează dificultățile efectuării expertizei în lipsa lămuririlor suplimentare cerute de expert pârâtei care nu a dat curs acestei solicitări cu privire la modul de calcul al prețului de cost al produselor plăci filtrare pe an în perioada 2002 - 2008. A fost sancționată depunerea ulterior momentului încuviințării probelor a unor documente suplimentare - apreciate a fi noi probe a căror administrare nu s-a impus în cauză conform normelor procedurale - prin respingerea obiectelor la raportul de expertiză cu solicitarea ca expertul să ia în analiză și acele documente. Sancțiunea aplicată de instanța de apel este nelegală și a fost făcută cu încălcarea art. 129 alin. (4) C. proc.
civ. Potrivit acestui text judecătorul este în drept să le ceară pârâților, cu privire la situația de fapt și motivarea în drept invocată în susținerea pretențiilor și apărărilor lor, să prezinte explicații și să le pună în dezbaterea lor, orice împrejurare de fapt sau de drept chiar dacă nu sunt menționate în cerere sau în întâmpinare. În acest context împrejurarea că nu au fost menținute ca probe alte înscrisuri decât cele existente în dosar nu este un motiv suficient pentru a înlătura de la analiză depunerea ulterioară în dosar a unor asemenea documente mai ales pe fondul deciziei de casare cu îndrumări exprese și în contextul în care însuși expertul desemnat în cauză a solicitat o atare precizare sau completare, iar pârâta a solicitat expres să se ia în examinare și noile documente.
Pentru lămurirea unei situații expres determinate judecătorul avea - corespunzător dispozițiilor imperative ale alin. (5) ale art. 129 C. proc. civ. - obligația să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii. Ca urmare, suplimentarea probei cu înscrisuri prin completarea actelor depuse la dosar cu noi înscrisuri - chiar tardiv depuse de pârâte în susținerea apărărilor sale - se impunea în cauză din multiple perspective legale imperative. În primul rând art. 315 în temeiul căruia instanța de recurs a determinat obiectul cercetării - stabilirea cuantumului având ca punct de plecare invenția în discuție „care constituie fundamentul acțiunii”, ceea ce impune analizarea tuturor documentelor existente în cadrul instituției beneficiare de cesionarea invenției.
Eliminarea înscrisurilor încuviințate inițial ca probe pe motivul tardivei lor depuneri la dosar, după încuviințarea și administrarea acestei probe, este nelegală. Depunerea cu întârziere din culpa pârâtei a documentației nu poate fi sancționată cu înlăturarea probelor ci eventual cu sancționarea părților prin măsurile procedurale prevăzute în caz de abuz de drept sau obstrucționarea judecății după analizarea și probarea împrejurărilor care conduc la o asemenea concluzie. Instanța în mod nelegal și fără argumente de fapt și de drept a apreciat ca tardive depunerea înscrisurilor, este o prezumție a inexistenței acestora. O asemenea interpretare - bazată pe un singur element - tardivitatea fără să se analizeze și să se verifice cauzele care au condus la o atare întârziere - este excesivă.
Nu se poate justifica măsura nici prin decăderile prevăzute de art. 287 alin. (2) cu referire la pct. 3 și 4 ale alin. (1) care reglementează elementele pe care trebuie să le cuprindă cererea de apel și a căror indicare este permisă pentru motivele în fapt și în drept și respectiv dovezile invocate în susținerea apelului sub sancțiunea decăderii, până la prima zi de înfățișare. Regularitatea cererii de apel - formulată de pârâtă - nu se discută în cauză ci, potrivit deciziei de casare, necesitatea completării probelor în verificarea susținerilor și apărărilor legate de unul din motivele de apel - stabilirea cuantumului despăgubirilor. Ca urmare obiectul rejudecării apelurilor impune cu precădere prin prisma dispozițiilor art. 129 alin. (5) examinarea și interpretarea probelor în dosar impusă ca urmare a exercitării prin căile legale de atac a controlului regularității actului de justiție.
Sub aspectele mai sus sesizate se constată întemeiate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. S-a constatat întemeiat și motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. sub aspectul elementelor, contradictorii invocate, referitoare la înlăturarea unor probe. Deși menționează deficiențele în stabilirea elementelor de fapt în lipsa documentelor care să le ilustreze, se refuză examinarea acestora. Prin Decizia civilă nr. 44/A din 25 Martie 2015, Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a admis apelurile declarate de către reclamantul A. și de pârâta SC B. SA Brăila împotriva sentinței civile nr. 831 din 25 noiembrie 2008 pronunțată de Tribunalul Brăila.
A schimbat în parte sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2008 a Tribunalului Brăila în sensul că: A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 352.703,09 lei din care: suma de 190.468 lei reprezintă drepturi bănești rezultând din calitatea de inventator a reclamantului, suma de 67.836,89 lei reprezintă dobânda legală calculată pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014 și suma de 94.398,20 lei reprezintă rata inflației pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014. A admis cererea formulată de expertul G. privind majorarea onorariului la suma de 12.920 lei conform decontului justificativ depus la dosar. A obligat pe pârâtă la plata către Biroul Local de expertize Galați a sumei de 12.220 lei reprezentând onorariu expert G. și a sumei de 300 lei reprezentând onorariu expert H. A obligat pe pârâtă către reclamant la plata sumei de 32.755,5 lei cu titlu de cheltuieli de judecată la fond.
A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate și înlătură din cuprinsul acesteia dispozițiile contrare prezentei decizii. A obligat pe apelanta-pârâtă către apelantul-reclamant la plata sumei de 3156,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată în apel. În motivarea deciziei s-au reținut următoarele. În a doua rejudecare a apelului, curtea de apel a considerat că aspectele pe care urmează a le analiza și lămuri se referă la stabilirea cuantumului drepturilor bănești cuvenite reclamantului în urma folosirii de către pârâtă a invenției, ținând cont de procentul de 50 % de participare a acestuia la realizarea invenției, procent ce urmează a se aplica la cota de 4 % datorată grupului de inventatori din profitul total obținut în urma utilizării invenției și nu din profitul total obținut de pârâtă, această cuantificare a drepturilor bănești urmând însă a fi făcută, conform dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc.
civ., prin raportare la toate probele depuse la dosar, și anume înscrisurile depuse ulterior rămânerii cauzei în pronunțare, în acea „mapă roșie”. Având în vedere că atât reclamantul cât și pârâta, în rejudecarea apelului, au agreat ideea ca cele două expertize, cea tehnică în domeniul proprietății industriale și cea contabilă să fie refăcute de către aceiași experți, curtea de apel, la termenul din 19 februarie 2014, a încuviințat această refacere, cu precizarea că experții, în analizarea și cuantificarea corectă a drepturilor bănești cuvenite reclamantului, trebuie să se raporteze și la înscrisurile existente, depuse ulterior închiderii dezbaterilor și aflate în acea „mapă roșie”.
De comun acord, părțile au solicitat și instanța a încuviințat stabilirea acelorași obiective, și anume: - stabilirea cuantumului sumei cuvenite reclamantului, reclamantă din folosirea invenției de către pârâtă, să se facă prin calcularea unui procent de 50 % din procentul de 4 % aplicat profitului obținut în urma utilizării invenției și nu din profitul total obținut de societatea pârâtă, așa cum, de altfel, a statuat instanța de recurs, cu caracter obligatoriu, prin prisma Deciziei de casare, nr. 2857 din 07 mai 2010; - calcularea, ulterioară la această sumă, a dobânzii legale precum și a indexării, având în vedere că H.G. nr. 499/2003, care a înlocuit H.G. nr. 152/1992 permite cumularea acestora (în același sens s-a și pronunțat instanța de recurs).
Atât împotriva expertizei tehnice în domeniul proprietății industriale cât și a celei contabile (ce a avut ca obiectiv calcularea la acest cuantum a indexării și a dobânzii legale), pârâta a susținut, pe de o parte, că nu are obiecțiuni împotriva celor două expertize, mai mult invocându-și propria culpă în stabilirea unui obiectiv anume, iar, pe de altă parte solicitând refacerea acestora, rata inflației și dobânda urmând a fi refăcută la o bază de calcul corect stabilită. Cu toate acestea, pârâta a depus la dosar, în trei exemplare, „obiecțiuni” la raportul de expertiză tehnică judiciară, referitoare la modul de aplicare a prevederilor legale din H.G.
nr. 1585/2002 privitoare la determinarea bazei de calcul a drepturilor bănești cuvenite inventatorului și la modalitatea și tehnicile de calcul folosite de expert pentru determinarea bazei de calcul în contradictoriu cu reglementările contabile: Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2001, Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 306/2002, nr. 1826/2003 și nr. 1752/2005, arătând că încadrarea speței SC B. SA la art. 5 alin. (1) lit. c) din H.G. nr. 1585/2002, determină un calcul eronat, în toate capitolele și concluziile expertizei.
Instanța de apel, apreciind că se impune pronunțarea asupra acestor „obiecțiuni” impropriu invocate, le-a respins, pe de o parte, întrucât obiectivele expertizelor au fost stabilite de comun acord, la termenul din 19 februarie 2014, pe de altă parte, instanța de recurs, prin cele două decizii de casare și îndrumare cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare, a tranșat definitiv chestiunile de drept pe care pârâta a încearcat să le reitereze. Atât timp cât s-a recomandat instanței de apel atât modalitatea de calcul a drepturilor bănești cuvenite reclamantului în calitate de inventator cât și posibilitatea cumulării dobânzii cu indexarea, în baza H.G. nr. 499/2003, orice obiecțiuni cu privire la corectitudinea reținerii bazei de calcul apare ca fiind neavenită.
Expertiza tehnică în domeniul proprietății industriale întocmită de către expert G. a concluzionat că valoarea totală a drepturilor bănești cuvenite reclamantului din folosirea de către pârâtă a invenției al cărui autor este acesta pentru anii 2002-2008, este de 190.468 lei. Expertiza contabilă, ce a avut ca obiective actualizarea sumei mai sus menționate cu indicele de inflație și calcularea dobânzii legale la aceasta, a stabilit că baza de calcul se impune a fi majorată cu suma de 67.836,89 lei - dobândă legal calculată și respectiv cu suma de 94.398,20 lei - rata inflației, suma totală cuvenită reclamantului fiind deci de 352.703,09 lei.
Cum instanța de fond, prin sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2008 a obligat pârâta la plata sumei de 476.824,32 lei, reprezentând drepturi bănești, cuvenite reclamantului, doar indexate însă, iar noua expertiză efectuată în cauză a stabilit un cuantum doar de 190.468 lei, care însă se impune a fi majorat atât cu suma cuvenită din indexarea conform ratei de inflație cât și a dobânzii legale, instanța va admite ambele apeluri și va schimba hotărârea în sensul precizat. Cât privește cuantumul cheltuielilor de judecată, s-a apreciat că și acest aspect a fost tranșat definitiv de către instanța de recurs, în ceea ce privește onorariul de avocat astfel că, în rejudecare, instanța de apel a avut în vedere doar completarea cu cele efectuate în fazele ulterioare de judecată, așa cum rezultă din actele justificative depuse la dosar.
Pârâta a fost obligată, separat, și la plata onorariului de expert, având în vedere că în faza inițială a fost de acord să contribuie la achitarea părții stabilite în sarcina sa, ulterior însă nu a depus suma rezultată în urma definitivării onorariului conform decontului final. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta SC B. SA Brăila, solicitând admiterea recursului; casarea hotărârii recurate având în vedere lipsa motivării (art. 304 pct. 7 C. proc. civ.); casarea hotărârii recurate având în vedere nerespectarea dispozițiilor art. 315 C. proc. civ. (art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ.); casarea hotărârii recurate având în vedere încălcarea dispozițiilor legale relative la specialitatea expertului care a efectuat expertiza în domeniul proprietății industriale, expertiza cuprinzând și aspecte financiar contabile, care exced atestării expertului (art. 304 pct. 5 și 9 C. proc.
civ.); modificarea deciziei recurate având în vedere că instanța a dat ceva ce nu s-a cerut (art. 304 pct. 6 C. proc. civ.) și modificarea deciziei recurate avându-se în vedere aplicarea greșită la speță a formulei de calcul stabilită cu autoritate de lucru judecat de către Înalta Curte în cele două cicluri procesuale anterioare și convenită și de părți (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.). În motivarea recursului s-au arătat următoarele.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. - hotărârea recurată nu cuprinde motivele pe care se sprijină. Prin sintagma „motivarea hotărârii" se înțelege arătarea în scris a rațiunilor care determină pe judecător să respingă sau să admită o cerere. Motivarea hotărârii trebuie să înfățișeze considerentele de fapt și de drept care au condus instanța la respectiva soluție. În speță, instanța își „motivează" soluția făcând trimitere exclusiv la expertiza tehnică întocmită de expertul G. preluând concluzia acestuia (greșită de altfel, câtă vreme nu s-a supus dispozițiilor obligatorii ale deciziilor de casare și nici obiectivului dispus de instanța de apel) și la expertiza contabilă, de asemenea, preluând concluziile acesteia, greșite de altfel, câtă vreme a avut ca punct de plecare expertiza greșită în domeniul proprietății industriale. Or, această trimitere exclusiv la concluziile rapoartelor de expertiză nu reprezintă o motivare a hotărârii. Hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței. Dacă s-ar fi preocupat de motivarea hotărârii instanța ar fi observat că expertiza tehnică nu a răspuns obiectivului propus de către ambele părți și la care instanța apelului face vorbire. Prin urmare, redarea concluziilor unor rapoarte de expertiză, care contrazic chiar dispozițiile anterioare ale instanței, nu acoperă viciul nemotivării hotărârii.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. - instanța a nesocotit dispozițiile imperative ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000, nesocotire care are ca efect nulitatea raportului de expertiză. În speță, expertul G. este atestat să efectueze expertiză exclusiv în domeniul proprietății industriale, el nefiind atestat să efectueze și expertize contabile. Prin expertiza efectuată expertul G. a stabilit și profitul obținut de pârâtă din folosirea invenției, or, stabilirea profitului nu intră în sfera de atestare a acestui expert. A mai arătat că a formulat obiecțiune împotriva expertizei pe acest aspect, criticând limitele de competență ale expertului G. în domeniul financiar contabil, însă obiecțiunile sale au fost respinse greșit de instanță ca neavenite. Încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 14 din O.G. nr. 2/2000 este sancționată cu nulitatea raportului de expertiză câtă vreme o persoană care nu a fost atestată și în domeniul financiar contabil a efectuat o expertiză în acest domeniu. Consecința anulării raportului de expertiză ca urmare a constatării nulității acestuia este refacerea sa, care nu poate fi efectuată decât de către instanța de fond, având în vedere că potrivit art. 305 C. proc. civ. în instanța de recurs nu se pot produce probe noi, cu excepția înscrisurilor care pot fi depuse până la închiderea dezbaterilor. Față de cele mai sus expuse se constată că în speță sunt îndeplinite prevederile art. 312 C. proc. civ., astfel că se impune casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare în vederea refacerii raportului de expertiză cu respectarea dispozițiilor art. 14 din O.G. nr. 2/2000 respectiv de către o persoană care să fie specializată în domeniul financiar contabil, stabilirea profitului obținut din folosirea invenției neținând de domeniul proprietății industriale ci de domeniul financiar contabil. Eventual se impune efectuarea unei expertize de 2 experți împreună, unul în domeniul proprietății industriale, iar celălalt în domeniul financiar contabil.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 și pct. 9 C. proc. civ. - instanța a nesocotit dispozițiile art. 315 C. proc. civ., nesocotire care are de efect nulitatea hotărârii recurate. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ. vechi, aplicabil la speță „în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate, precum și asupra necesității administrării unor probe sunt obligatorii pentru judecătorii fondului". În cea de a doua Decizie de casare (nr. 313 din 29 ianuarie 2013) Înalta Curte a reținut la fila 16: h) „Prin Decizia de casare (nr. 2857 din 07 mai 2010 - n.n.) s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenția în discuție, care constituie fundamentul acțiunii, respectiv în funcție de partea din profitul total obținută în urma utilizării acesteia și nu de profitul total obținut de pârâtă"; i) „în considerentele Deciziei menționate (nr. 2857 din 07 mai 2010 - n.n.) se menționează expres că principala problemă pe care Curtea o are de soluționat în rejudecarea cauzei este aceea de a stabili cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului în procentul convenit de 50% din cota de 4 % datorată grupului de inventatori „din profitul total obținut în urma utilizării invenției". Analizând hotărârea recurată se observă că deși Curtea de Apel Galați reține că are a stabili cuantumul drepturilor bănești conform celor stabilite de Înalta Curte, aceasta nu s-a conformat dispozițiilor obligatorii date prin decizia de casare, adică nu a calculat cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului în procentul convenit de 50% din cota de 4 % datorată grupului de inventatori din profitul total obținut în urma utilizării invenției. Mai mult, instanța de apel reține că de comun acord părțile au solicitat si instanța a încuviințat stabilirea acelorași obiective: stabilirea cuantumului sumei cuvenite reclamantului, reclamantă din folosirea invenției de către pârâtă, să se facă prin calcularea unui procent de 50% din procentul de 4 % aplicat profitului obținut în urma utilizării invenției si nu din profitul total obținut de societatea pârâtă. Însă, cu toate că reține corect ce anume trebuie analizat în rejudecare și dispune corect efectuarea unei expertize care să lămurească cauza, instanța de judecată a apelului omologhează un raport de expertiză care nu răspunde obiectivului dispus și implicit nu răspunde dispozițiilor obligatorii ale deciziilor de casare. Conform deciziilor de casare drepturile reclamantului trebuie calculate după cum urmează: a) Calcularea profitului obținut de pârâtă din utilizarea invenției. b) Calcularea procentului de 4% din acest profit; c) iar apoi, având în vedere cuprinsul contratului de cesiune încheiat între autorii invenției și pârâtă, trebuia să calculeze cât reprezintă 50% din cei 4% din profit. Or, analizând decizia recurată și raportul de expertiză în domeniul proprietății industriale (Curtea de Apel motivându-și soluția exclusiv pe concluzia acestei expertize) se observa că drepturile reclamantului s-au calculat după o altă formulă de calcul decât cea dispusă de instanța de judecată și agreată de către părți. Față de cele mai sus arătate se impune, casarea deciziei recurate, și, în temeiul art. 312 alin. (5) teza finală C. proc. civ. solicită trimiterea cauzei altei instanțe egale în grad.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. - instanța a acordat mai mult decât s-a cerut. Prin cererile de chemare în judecată formulate la data de 13 aprilie 2005, respectiv 16 aprilie 2008, reclamantul a solicitat prin petitul ai doilea al celor două cereri „foloasele necuvenite să fie calculate la rata de referință a B.N.R. și a cursului inflației pe ultimii 3 ani . În alte cuvinte, reclamantul a solicitat calcularea dobânzii și a inflației exclusiv pe ultimii 3 ani de la momentul introducerii acțiunilor. Prin hotărârea recurată instanța a obligat-o la plata următoarelor sume: a) 67.836,89 lei cu titlu de dobândă legală pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014; b) 94.398,20 lei cu titlu de rată a inflației pentru perioada 13 aprilie 2005 - 31 decembrie 2014. Or, prin cererile de chemare în judecată reclamantul nu a solicitat dobânda legală și inflația pentru această perioadă de timp, ci exclusiv pe ultimii 3 ani calculați de la momentul introducerii fiecărei acțiuni.
Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - hotărârea este nelegală, instanța de rejudecare a ignorat dispozițiile obligatorii ale deciziilor de casare. În continuare, pentru ipoteza considerării nefondate a motivele de recurs mai sus indicate, recurenta a calculat drepturile cuvenite reclamantului, după formula de calcul stabilită de Înalta Curte, plecând însă de la valoarea profitului reținută în expertiza G. Înalta Curte a constatat fondat recursul în limitele și pentru considerentele expuse mai jos. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constatat fondat. Observând considerentele deciziei apelate se constată că instanța de apel nu a făcut altceva decât să rețină sumele rezultate din expertizele efectuate în apel pe care le-a comparat cu sumele reținute în sentința atacată cu apel, fără să analizeze criticile pârâtei față de modalitatea de determinare a bazei de calcul prin raportare la care au fost stabilite drepturile reclamantului. Instanța de apel de apel a mai reținut în considerentele hotărârii recurate că a respins obiecțiunile formulate de către pârâtă la expertizele administrate în apel întrucât ”pe de o parte, obiectivele expertizelor au fost stabilite de comun acord, la termenul din 19 februarie 2014, pe de altă parte, instanța de recurs, prin cele două decizii de casare și îndrumare cu caracter obligatoriu pentru instanța de rejudecare, a tranșat definitiv chestiunile de drept pe care pârâta încearcă să le reitereze. Atât timp cât s-a recomandat instanței de apel atât modalitatea de calcul a drepturilor bănești cuvenite reclamantului în calitate de inventator cât și posibilitatea cumulării dobânzii cu indexarea, în baza H.G. nr. 499/2003, orice obiecțiuni cu privire la corectitudinea reținerii bazei de calcul apare ca fiind neavenită.” Această motivare a instanței de apel nu poate fi reținută întrucât nu are legătură cu problema învederată de către recurenta pârâtă, și anume că baza de calcul, adică profitul brut rezultat din aplicarea invenției, nu a fost stabilită corect de către expert. Această problemă nu a fost rezolvată prin deciziile de casare anterioare, ținând de modalitatea concretă în care a fost realizată expertiza în rejudecare. De asemenea, ținând cont de prevederile art. 138 alin. (1) pct. 2 și art. 129 alin. (5) C. proc. civ., simplul fapt că nu a fost formulat inițial un anume obiectiv al expertizei nu este suficient, pentru a se respinge o solicitare care viza administrarea unei probe suplimentare, atâta timp cât se considera că nu a fost lămurită o anumită situație de fapt. Or, instanța de apel nu a argumentat de ce a considerat că criticile pârâtei față de modul în care a fost determinată baza de calcul, cu trimitere la anumite prevederi legale, ar fi nefondate, și că astfel ar fi fost lămurită situația de fapt prin expertiza efectuată. De altfel, după cum se poate observa din încheierile de la termenele din 4 martie 2015 și 11 martie 2015 recurenta pârâtă a formulat obiecțiuni la expertiza efectuată de către expertul H. legat de modalitatea și tehnicile de calcul folosite de către expert pentru determinarea bazei de calcul a drepturilor bănești cuvenite inventatorului, pârâta făcând referire la mai multe reglementări contabile apreciate ca fiind aplicate greșit de către expert. Stabilirea corectă a bazei de calcul constituia un element prealabil ce trebuia determinat pentru a se răspunde la obiectivele încuviințate de către instanță, astfel că nu se punea problema formulării unui alt obiectiv. Instanța ar fi trebuit să aprecieze dacă un astfel de obiectiv excede sau nu competențelor unui expert în proprietate intelectuală, și să ia toate măsurile ca expertizele să se efectueze conform prevederilor legale. Pârâta a formulat aceste obiecțiuni la termenul din 4 martie 2015, când s-a acordat un alt termen pentru a da posibilitatea reclamantului să ia cunoștință de conținutul acestora. La termenul din 11 martie 2015 pârâta a opinat că expertiza ar fi trebuit făcută împreună de către expertul contabil și expertul în proprietate intelectuală pentru a se determina corect baza de calcul sau ar fi trebuit să i se ceară în prealabil expertului contabil să determine baza de calcul. Instanța de apel a făcut referire la încheierea din 19 februarie 2014 când au fost încuviințate probele, după care a respins ca nefondate cererea de efectuare a noii expertize și a obiecțiunilor, fără a motiva concret fondul acestor pretenții. Având în vedere că instanța de apel nu a motivat de ce a considerat că expertul în proprietate industrială a determinat conform prevederilor legale aplicabile profitul total rezultat din aplicarea invenției, nerăspunzând la criticile în acest sens formulate de către pârâtă, Înalta Curte a constatat că nu au fost deplin stabilite împrejurările de fapt deduse judecății, fiind aplicabile prevederile art. 314 C. proc. civ. În rejudecare, instanța de apel urmează să aprecieze, în funcție de specializarea expertului și complexitatea problemelor legate de determinarea profitului rezultat din aplicarea invenției, dacă era necesar ca, pentru a se răspunde acestei probleme prealabile determinării drepturilor inventatorului, să fie implicat și un expert contabil alături de cel în proprietate industrială, raportat la prevederile art. 14 din O.G. nr. 2/2000, invocate de către recurenta pârâtă în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte l-a constat nefondat, având în vedere că recurenta pârâtă nu mai poate contesta acordarea dobânzii și a ratei inflației pentru perioada desfășurării procesului calculate în raport cu data efectuării expertizelor, neformulând aceste critici în cadrul recursului anterior declarat împotriva Deciziei nr. 49/2012, prin care aceste sume i-au fost acordate reclamantului nu numai până la data formulării acțiunii, ci în raport de data efectuării expertizei. Astfel, sunt aplicabile prevederile art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., în rejudecare, instanța de apel fiind ținută și de limitele recursului. Sunt nefondate motivele de recurs care se regăsesc în cadrul pct. 5.5 și 5.3 din recurs prin care se susține încălcarea art. 315 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurentului, prin niciuna dintre deciziile de casare anterioare, nu s-a analizat legalitatea pretinsei calculări a drepturilor reclamantului prin raportare la o cotă de 4% din profitul obținut de către pârâtă din utilizarea invenției. Astfel, prin Decizia civilă nr. 2857 din 7 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a reținut că în stabilirea drepturilor reclamantului instanța de apel ”a reținut o cotă de 4% datorată grupului de inventatori, fără a indica la ce se raportează acest procent” și s-a considerat că este necesar să se verifice și această apărare ”întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenția în discuție, care constituie fundamentul acțiunii, adică în funcție de partea din profitul total obținut în urma utilizării invenției și nu de profitul total obținut de pârâtă.” După cum se poate observa această statuare a deciziei de casare privea raportarea procentelor cuvenite inventatorilor la partea din profitul total obținut în urma utilizării invenției, iar nu cota procentuală care ar fi datorată grupului de inventatori. Din considerentele acestei decizii nu rezultă că instanța de recurs s-ar fi considerat învestită prin motivele de recurs cu analizarea legalității determinării procentelor datorate grupului de inventatori în ansamblu. În schimb, instanța de recurs a statuat cu privire la criteriul procentual de stabilire a drepturilor reclamantului din suma datorată grupului de inventatori, reținând că procentul de participare la realizarea invenției, reținut în contractul de cesiune este singurul criteriu disponibil. Acest procent este de 50%. Instanța de recurs a folosit formularea generică ”cota de 4% datorată grupului de inventatori” așa cum se regăsește în Decizia dată în apel, nr. 220/2009, în cadrul căreia, în analiza unui motiv de apel s-a reținut: ”corect a calculat expertul un procent de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori”. Dacă această formulare corespunde sau nu datelor dosarului trebuie stabilit prin verificarea modului de calcul din cadrul expertizei la care se raportează această instanță de apel, deoarece este o mare probabilitate ca această formulare să fie una inexactă, iar nu o statuare a primei instanțe de fond (sentința nr. 831/2008) care să nu fi fost atacată de către reclamant, mai ales că nu există o motivare a modului cum s-a ajuns la eventuala stabilire a unui astfel de procent. Formula de calcul este în directă legătură cu suma la care s-a ajuns prin sentința civilă nr. 831 din 25 noiembrie 2009, a Tribunalului Brăila prin care pârâta SC B. SA Brăila a fost obligată la plata sumei de 476.824,32 lei către reclamant, cu titlu de drepturi bănești indexate pe perioada 2002 - 2008 derivând din calitatea acestuia de inventator. Această concluzie este susținută de faptul că aceeași instanță de apel a considerat că expertiza a fost efectuată cu aplicarea, pentru perioada ulterioară anului 2003 a Regulii 79 din Regulamentul de aplicare a Legii nr. 64/1991 aprobat prin H.G. nr. 499/2003. Potrivit alin. (4) din regula 79 (Drepturile bănești ale inventatorilor salariați), rectificată conform celor publicate în M. Of. nr. 540 din 28 iulie 2003, ”la negocierea clauzelor contractului prevăzut la art. 37 se vor avea în vedere, în special, următoarele: a) drepturile bănești corespunzând efectelor economice, inclusiv cele derivând din efectele sociale pe perioada de calcul al profitului, nu pot fi inferioare valorilor din următorul tabel: „Efectele economice/sociale (euro) în milioane lei Drepturi bănești (lei) euro≤250 E × 15%, dar nu mai puțin de 3 milioane 250<euro≤1.250 37,5 milioane+euro × 10% 1250<euro≤2.500 137,5 milioane+euro × 8% 2500<euro≤5.000 237,5 milioane+euro × 6% euro>5.000 387,5 milioane+euro × 4%“ (…)”. După cum se poate observa în tabel apare un procent de 4% aplicat sumei reprezentând efectele economice/sociale ale invenției pe coloana a doua ultima linie, care se adaugă unei alte sume fixe, pentru cazul în care valoarea acestor efecte este mai mare de 500.000 lei noi (în tabel suma este cuantificată în lei vechi). Ca atare, determinarea acestui procent (care se adaugă unei alte sume fixe, în patru din cele cinci cazuri menționate în tabel) este în directă legătură cu determinarea sumei reprezentând efectele economice/sociale ale invenției, cu privire la aceasta statuându-se în prima decizie de casare că ar trebui să fie echivalentă cu ” profitul total obținut în urma utilizării invenției”. În ceea ce privește cea de-a doua Decizie de casare, nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, legat de același aspect al neanalizării legalității calculării drepturilor reclamantului prin raportare la o cotă de 4% din profitul obținut de către pârâtă din utilizarea invenției, sunt relevante următoarele considerente care se regăsesc în cadrul acesteia, la care a făcut trimitere și recurentul, dar le-a interpretat eronat. Astfel, în cadrul Deciziei nr. 313 din 29 ianuarie 2013 a Înaltei Curții de Casație și Justiție s-a făcut referire la Decizia de casare anterioară, nr. 2857 din 7 mai 2010 a Înaltei Curții de Casație și Justiție, reținându-se că prin decizia de casare s-a stabilit că este necesar să se verifice apărarea pârâtei referitoare la întinderea despăgubirilor ce se cuvin reclamantului „întrucât drepturile cuvenite reclamantului trebuie să fie calculate în raport de invenția în discuție care constituie fundamentul acțiunii, respectiv în funcție de partea din profitul total obținută în urma utilizării acesteia și nu de profitul total obținut de pârâtă” și că îndrumările date instanței de trimitere sunt obligatorii pentru aceasta, conform art. 315 alin. (1) C. proc. civ. Apoi, instanța de recurs a analizat modul cum a aplicat instanța de apel în rejudecare îndrumările deciziei de casare anterioare. Pasajul relevant este următorul: - Se constată că instanța de apel rejudecând cauza și având drept îndrumare verificarea apărărilor pârâtei sub aspectul precizat a dispus refacerea expertizei cu acest obiectiv și l-a desemnat pe expertul G. în acest scop. În considerentele deciziei se menționează expres că „principala problemă pe care Curtea o are de soluționat în rejudecarea cauzei, ținând cont de nr. x/2010 este aceea de a stabili cuantumul drepturilor bănești cuvenite reclamantului” în procentul cuvenit acestuia de 50% din cota de 4% datorată grupului de inventatori „din profitul total obținut în urma utilizării invenției”. Din aceste paragrafe se poate observa că instanța de recurs a menționat ceea ce reținuse instanța de apel, iar când a folosit exprimarea ”în considerentele deciziei” de la începutul celui de-al doilea paragraf se referea la Decizia instanței de apel, nr. 49/2012, iar nu la decizia de casare anterioară, cum eronat a susținut recurenta. De asemenea, prin sublinierea cu litere cursive a expresiei „din profitul total obținut în urma utilizării invenției” rezultă că problema cu a cărei dezlegare s-a considerat învestită, ținând cont și de cele expuse anterior acestui paragraf, dar și în continuarea motivării, a fost aceea a legalei determinări sub aspect probator a acestui profit, iar nu a procentului datorat grupului de inventatori în ansamblu. În ceea ce privește susținerea recurentei în sensul că reclamantul ar fi fost de acord implicit „cu faptul că întregului grup de inventatori i se cuvine procentul de 4% din profitul total obținut în urma utilizării invenției, urmând ca drepturile sale de 50% să fie stabilite în raport de acest mod de calcul, aceasta urmează să fie verificată de către instanța de apel în rejudecare, prin aprecierea posibilelor consecințe juridice, sub acest aspect, a pretinsei atitudini procesuale a reclamantului. În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) raportat la art. 304 pct. 7 și art. 314 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E Admite recursul declarat de pârâta SC B. SA împotriva Deciziei nr. 44/A din data de 25 martie 2015 a Curții de Apel Galați, secția I civilă. Casează decizia și trimite cauza spre rejudecare aceleiași curți de apel. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2015.
Grupate prin similitudine semantică
Caută în toată jurisprudența, nu doar în această hotărâre.
Contul gratuit ridică limita la 40 de căutări pe zi, deschide căutarea semantică în română, rusă și engleză și 3 întrebări zilnice către asistentul AI. Fără card.