ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 149/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 149/2016

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

Fondul și

hotărârea instanței de fond în primul ciclu procesual.

Prin contestația înregistrată la 25 octombrie

2001, reclamanții A., B., C., D. și E. au solicitat instanței, în

contradictoriu cu pârâta SC F. SA, anularea Deciziei nr. 152 din 27 august 2001

și obligarea pârâtei la restituirea în natură a imobilului situat în municipiul

Constanța, susținând că acesta a fost preluat fără titlu de stat și că

transmiterea acestuia în patrimoniul societății este, de asemenea, nevalabilă.

Prin sentința civilă nr.

115 din 28 februarie 2002, Tribunalul Constanța, secția civilă, a respins

acțiunea ca nefondată.

Făcând aplicarea

prevederilor art. 27 din Legea nr. 10/2001, apreciind că imobilul a fost

preluat cu titlu valabil și că restituirea acestuia nu este posibilă, fiind

inclus în capitalul social al unei societăți privatizate, cu privire la care nu

s-a dovedit nelegalitatea privatizării, instanța a constatat că reclamanții au

dreptul doar la măsuri reparatorii prin echivalent, caz în care trebuie

notificate instituțiile prevăzute în alin. (2) al textului de lege menționat.

Apelul și

hotărârea instanței de apel în primul ciclu procesual.

Apelul declarat de

reclamanți împotriva acestei sentințe a fost respins ca nefondat de Curtea

de Apel Constanța, prin Decizia civilă nr. 50/C din 20 mai 2013.

Instanța de apel a

reținut că reclamanții au ales să-și valorifice prerogativele ce decurg din

calitatea de succesori ai numitului C.N., fostul proprietar al imobilului

situat în Constanța, pe calea dreptului comun, în condițiile art. 480 C. civ.,

iar acțiunea în revendicare astfel formulată a fost respinsă ca nefondată de

Tribunalul Constanța, prin sentința civilă nr. 704 din 01 noiembrie 2001,

definitivă prin Decizia civilă nr. 15/C/2301.2012 a Curții de Apel Constanța și

irevocabilă prin Decizia civilă nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți

de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală,

pronunțată în Dosarul nr. X/36/2002.

Raportat la această

hotărâre judecătorească și în considerarea principiului ”electa una via” s-a

apreciat că reclamanții nu mai pot solicita valorificarea dreptului lor și pe

calea legii speciale de reparație.

Recursul și

hotărârea instanței de recurs în primul ciclu procesual.

Împotriva acestei

decizii au declarat recurs reclamanții, iar prin Decizia civilă nr. 825 din 13

martie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat

hotărârea atacată și a trimis cauza spre rejudecare Curții de Apel Constanța.

Sub un prim aspect

s-a reținut că, în cazul contestațiilor împotriva dispozițiilor/deciziilor de

respingere a notificării persoanei îndreptățite, formulate în temeiul art. 26 alin.

(3) din Legea nr. 10/2001, nu funcționează principiul „electa una via”,

raportat la o acțiune în revendicare formulată în legătură cu același imobil,

anterior intrării în vigoare a legii speciale de reparație.

S-a apreciat, prin

interpretarea dispozițiilor art. 46 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 că, în

condițiile unei acțiuni formulată anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001

și aflată în curs de judecată, reclamantul din acea acțiune poate alege calea

legii speciale, caz în care poate, fie să renunțe la acea acțiune, fie să

solicite suspendarea judecării ei până la finalizarea procedurii inițiate în

baza legii speciale.

S-a constatat, în

consecință, că acțiunea în revendicare promovată anterior intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 nu înlătură dreptul reclamantului din acea acțiune să încerce

valorificarea pretențiilor sale, în legătură cu același bun, în cadrul

procedurii legii speciale și că, în aceste condiții, principiul „electa una

via” a fost aplicat de instanța de apel cu încălcarea dispozițiilor art. 46 alin.

(1) din Legea nr. 10/2001, în forma actuală, ceea ce atrage incidența motivului

de modificare prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Referitor la

relevanța deciziei în interesul Legii nr. 33/2008 a Înaltei Curți de Casație și

Justiție în dezlegarea problemei în discuție, a incidenței principiului „electa

una via”, s-a arătat că această decizie dezleagă problema acțiunii în

revendicare formulată după intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001, pentru

imobile care cad sub incidența acestei legi, ipoteză care nu se regăsește în

cauză deoarece instanța de apel a aplicat principiul menționat prin raportare

la acțiunea în revendicare formulată anterior, soluționată irevocabil prin Decizia

nr. 7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I

civilă.

Criticile referitoare

la încălcarea dreptului la un proces echitabil, în sensul textelor de lege

invocate de recurenți, nu au fost reținute.

În afara criticilor

din recurs, Înalta Curte a pus în discuție și un aspect neelucidat de

instanțele anterioare, dar determinant în soluționarea litigiului, referitor la

identificarea imobilului și la excepția autorității de lucru judecat, invocată

de intimata pârâtă.

S-a reținut că

acțiunea de față vizează o contestație întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 10/2001,

privind imobilul situat în Constanța.

Înalta Curte a

statuat că în rejudecare trebuie lămurit, în primul rând, dacă imobilul din

prezentul litigiu a format și obiectul acțiunii în revendicare, soluționată

prin Decizia nr. 7388 din 29 noiembrie 2012, câtă vreme există diferențe de

numere poștale în adresele indicate în cele două cauze, în acel proces,

reținându-se că revendicarea nu poartă asupra imobilului din Constanța

(adresă indicată și în contestația de față), care a făcut obiectul unui alt

proces, respectiv cel soluționat prin sentința nr. 2022/2007 a Tribunalului

Constanța, rămasă irevocabilă.

S-a constatat că

problema reprezintă o chestiune de fapt, incompatibilă cu structura recursului,

care nu poate fi verificată de instanța de recurs, că această chestiune este

importantă, nu pentru examinarea legalității aplicării principiului „electa una

via”, care a fost deja rezolvată, ci pentru identificarea completă și corectă a

imobilului care formează obiectul dosarului de față și pentru stabilirea

consecințelor juridice pe care le-ar putea avea hotărârile pronunțate între

părți, în legătură cu imobilul din prezentul litigiu (dacă este cazul), în alte

procese (cel soluționat prin Decizia nr. 7388/2012, cel soluționat prin

sentința nr. 2022/2007), sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat.

Având în vedere că avocatul intimatei a invocat excepția autorității de lucru

judecat, dar nu și hotărârea în raport de care susține excepția sau alte

elemente care să permită identificarea litigiului despre care este vorba, s-a

stabilit în sarcina instanței de trimitere obligația de a verifica acest

aspect, prioritar oricăror alte chestiuni ce vizează fondul cauzei.

Revenind asupra

principiului „electa una via”, Înalta Curte a constatat că dezlegarea acestei

probleme nu impietează asupra modalității de soluționare a litigiului deoarece,

și în ipoteza în care, în rejudecare, se va ajunge la concluzia că imobilul din

cauza de față nu este același cu cel din procesul judecat în mod irevocabil

prin decizia sus-menționată, consecințele sunt aceleași, în ceea ce privește

aplicarea principiului menționat; că, într-un asemenea caz, nu ar exista niciun

concurs între procedura Legii nr. 10/2001, care formează obiectul litigiului de

față, și procedura de drept comun, iar principiul enunțat nu ar opera,

reclamanții neaflându-se în situația de a fi optat pentru două proceduri

diferite, în intenția lor de a obține bunul în natură.

Hotărârea

instanței de apel în al doilea ciclu procesual.

Reluând judecata

apelului declarat împotriva sentinței civile nr. 115 din 28 februarie 2002 a

Tribunalului Constanța, Curtea a reținut că reclamanții au invocat greșita

aplicare a prevederilor Legii nr. 10/2001 și interpretarea eronată a

probatoriilor administrate.

În scopul lămuririi

aspectelor relevate, în considerarea deciziei de casare, Curtea a dispus

atașarea dosarelor ce au avut ca obiect demersurile judiciare efectuate de

reclamanții apelanți cu privire la imobilul în litigiu, respectiv Dosarele nr. X/118/2008,

nr. X/36/2002 și nr. X/118/2006 ale Tribunalului Constanța. Au fost depuse la

dosar Decizia civilă nr. 5873/2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, în Dosarul nr. X/118/2008, sentința civilă nr. 2022 din 15

noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța și notificarea adresată intimatei

pârâte pentru restituirea imobilului din Constanța, înregistrată la B.E.J. - G.

din 02 iulie 2001.

Prin precizările

depuse la termenul din 28 ianuarie 2015, intimata pârâtă SC F. SA a arătat că

excepția autorității de lucru judecat este invocată în raport cu sentința

civilă nr. 1575 din 10 decembrie 2008, pronunțată de Tribunalul Constanța în Dosarul

nr. X/118/2008, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 5873/2011 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție. Apelanții reclamanți au precizat, la

solicitarea instanței, că atât în litigiul de față, cât și în cel soluționat

prin Decizia civilă nr. 7388/2012 a Înaltei Curții de Casație și

Justiție, este vorba de imobilul situat în Constanmța, că referirea

la o altă adresă reprezintă o eroare materială și că imobilul aflat în prezent

la adresa din Constanța, este de fapt, imobilul care în trecut era

menționat ca fiind situat la adresa din Constanța.

Prin încheierea

pronunțată la termenul din 25 martie 2015, Curtea a respins excepția

autorității de lucru judecat ca nefondată și a reținut, în esență, că tripla

identitate cerută de art. 1201 C. civ. nu este îndeplinită.

S-a constatat că,

atât în litigiul de față, cât și în cel înregistrat sub nr. X/118/2008 pe rolul

Tribunalului Constanța, finalizat irevocabil prin Decizia civilă nr. 5873/2004

a Înaltei Curții de Casație și Justiție, sau cel

înregistrat pe rolul tribunalului sub nr. X/2000, soluționat irevocabil prin Decizia

civilă nr. 7388/2012, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție

în Dosarul nr. X/36/2002, reclamanții au urmărit aceeași finalitate, respectiv

restituirea imobilului din Constanța, dar condiția identității de obiect și de

cauză nu este îndeplinită.

Analizând legalitatea

și temeinicia hotărârii atacate în raport cu criticile formulate de reclamanți,

Curtea a constatat că apelul este întemeiat pentru următoarele considerente:

Imobilul situat în

Constanța, a aparținut în proprietate autorilor reclamanților, H. și I., fiind

dobândit prin ordonanța de adjudecare din 12 iunie 1933. Bunul intră în sfera

de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/2001, fiind preluat abuziv în

proprietatea statului în perioada de referință a legii speciale de reparație,

ca efect al Decretului de naționalizare nr. 92/1950, în a cărui anexă autorii

reclamanților au fost înscriși la poziția nr. 257.

Astfel, din actele

dosarului, inclusiv din constatările irevocabile ale instanțelor care au

soluționat celelalte litigii referitoare la imobilul în litigiu, care se impun

în cauză, sub acest aspect, cu autoritate de lucru judecat (Decizia civilă nr.

7388 din 29 noiembrie 2012 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

unde s-a reținut că autoarei reclamanților, H., nu îi erau aplicabile

dispozițiile art. 1 din Decretul nr. 92/1950, dar și cele ale sentinței civile nr.

2022 din 15 noiembrie 2007 a Tribunalului Constanța, irevocabilă prin Decizia civilă

nr. 8222 din 12 octombrie 2009 a Înaltei Curții de Casație și Justiție,

care a reținut caracterul abuziv al naționalizării imobilului situat în

Constanța, în privința terenului în suprafață de 530 mp și a părții din

construcție cu destinație locativă), rezultă că proprietarii imobilului

notificat nu se încadrau în sfera marilor industriași, exploatatori de imobile,

bancheri, moșieri, pe care statul a înțeles să îi deposedeze de bunuri la acel

moment, pentru că J. lucra ca profesor de matematică, inclusiv în perioada

aplicării decretului de naționalizare, iar K. a avut calitatea de angajat al

unei întreprinderi de construcții, după care a fost trimis la Canal ca deținut

politic.

Se impune a se

sublinia, totodată, că prezumarea preluării cu titlu valabil a imobilului de

către stat, obliga pârâta, iar nu reclamanții, cum în mod greșit a reținut

instanța de fond, să facă dovada întrunirii condițiilor de aplicare a art. 1

din Decretul nr. 92/1950, cu atât mai mult cu cât actul normativ menționat

contravenea Constituției în vigoare la acel moment, care în art. 8 prevedea că

proprietatea particulară și dreptul de moștenire erau garantate, iar

proprietatea particulară agonisită prin muncă și economisire se bucură de o

protecție specială. Mai mult, România ratificase din 10 decembrie 1948

Declarația Universală a Drepturilor Omului, care în art. 17 alin. (1) și 2

dispunea că orice persoană are dreptul la proprietate atât singur, cât și în

asociere cu alții și că nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa.

Nu se poate afirma că

Decretul nr. 92/1950 a constituit un mijloc legal de dobândire a proprietății

imobilului nici din perspectiva C. civ. pentru că, din interpretarea

prevederilor art. 480 rezultă că proprietatea este dreptul unei persoane de a

se folosi de un bun, de a-i culege fructele și de a dispune de el, iar potrivit

art. 481 din același cod, nimeni nu poate fi silit de a ceda proprietatea sa,

afară numai pentru cauză de utilitate publică și primind o dreaptă și

prealabilă despăgubire.

Cum naționalizarea

imobilului notificat în cauză s-a făcut cu încălcarea tuturor prevederilor

legale amintite, statul se află în situația juridică de a nu fi dobândit în mod

valabil acest drept, pentru a-l putea opune cu eficiență juridică

proprietarului, astfel că pretenția de acordare a unei reparații

corespunzătoare, menită să asigure respectarea proporționalității între ingerința

în dreptul individului și "utilitatea publică" se impune a fi

recunoscută, în aplicarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la C.E.D.O., cu

consecința restabilirii situației anterioare săvârșirii abuzului.

Apreciind asupra

naturii dreptului invocat de intimata pârâtă asupra imobilului în litigiu și a

naturii măsurilor reparatorii cuvenite reclamanților pentru acest bun, în

calitate de persoane îndreptățite conform Legii nr. 10/2001, Curtea a constatat

că, ulterior preluării, imobilul a fost transmis în administrarea L. Constanța

- regie specializată în administrarea locuințelor din fondul locativ de stat -

și apoi în administrarea societății nou înființate SC M. SA, autoarea pârâtei SC

F. SA, prin Decizia nr. 124/1991 a Prefecturii județului Constanța, prin care

s-a dispus transmiterea mai multor imobile, inclusiv a celui în litigiu.

În susținerea

calității sale de proprietar al imobilului în litigiu, intimata a invocat

prevederile Legii nr. 15/1990 dar și art. 645 C. civ. în vigoare la data

introducerii acțiunii, potrivit căruia legea este unul din modurile în care se

poate dobândi proprietatea. Trebuie avut în vedere că, potrivit art. 20 alin.

(2) din legea menționată, societățile comerciale constituite prin reorganizarea

fostelor unități economice de stat sunt proprietare asupra bunurilor din

patrimoniul lor numai dacă acestea nu le-au fost atribuite cu alt titlu. Or,

prin Decizia nr. 124/1991 a Prefecturii Județului Constanța, imobilul care face

obiectul cauzei a fost transmis recurentei în administrare, iar în raport de

norma legală anterior menționată, acest drept nu s-a transformat în drept de

proprietate la momentul intrării în vigoare a legii.

Pe cale de

consecință, nu se poate susține că la data constituirii SC F. SA - succesoare a

unei alte societăți comerciale cu capital integral de stat - statul i-a

transferat un drept de proprietate care să poată fi opus cu succes dreptului

reclamanților pentru că „nemo plus juris ad alium transfere potest quam ipse

habet”.

Calitatea de

proprietar a intimatei nu poate fi dedusă nici din împrejurarea realizării cu

plată a transferului dispus prin decizia Prefecturii județului Constanța,

pentru că obiect al acestuia a fost dreptul de administrare asupra bunurilor

transmise, iar nu dreptul de proprietate, dat fiind că societatea în favoarea

căreia a intervenit avea capital integral de stat or, în lipsa oricărui act

translativ de proprietate care să-și aibă temeiul într-un act normativ care să

permită vânzarea bunului litigios către societatea intimată la nivelul anului 1992,

existența dreptului de proprietate al acesteia nu poate fi reținută.

Pretinsa finalizare a

procesului de privatizare anterior intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 nu

conduce la concluzia inexistenței obligației de restituire în natură a

imobilului, cum în mod nefondat susține intimata, pentru că încorporarea

imobilului în capitalul social înstrăinat de O. sub formă de acțiuni și

întocmirea actelor specifice procesului de privatizare cu respectarea

dispozițiilor legale nu au relevanță în cauză și nu atrag în mod automat

incidența prevederilor art. 27 (actual 29) din lege. Aceasta deoarece una din

condiții, esențială pentru aplicarea textului de lege menționat, care limitează

dreptul persoanei îndreptățite la măsuri reparatorii stabilite prin echivalent,

este ca bunul să fi fost preluat de stat cu titlu valabil. Prin urmare, pentru

imobilele preluate fără titlu valabil, cum este cazul în speță, nu se aplică art.

29 din lege, chiar dacă bunul este evidențiat în patrimoniul societății

comerciale privatizată integral prin cumpărarea pachetului de acțiuni.

De altfel,

imposibilitatea respectării art. 21 din lege în condițiile finalizării

procesului de privatizare anterior sesizării societății cu notificarea

reclamanților, invocată în considerentele deciziei atacate în cauză, prin care

a fost respinsă cererea de restituire formulată prin notificarea reclamanților

apelanți, constituie o apărare neîntemeiată întrucât, din Încheierea nr. 21342

din 25 noiembrie 2003 a Judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul

Constanța rezultă că modificarea capitalului societății pârâte în capital

privat 100% s-a realizat abia în 2003, când O. s-a retras din calitatea de

acționar al societății. Această împrejurare a nefinalizării procesului de

privatizare al SC F. SA până la intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001 a fost

reținută în mod constant în hotărârile judecătorești care au soluționat

litigiile promovate împotriva societății în temeiul legii speciale de

reparație, inclusiv prin Decizia civilă 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curții

de Casație și Justiție, care a reținut că la data intrării în

vigoare a Legii nr. 10/2001, SC F. SA nu era integral privatizată, deoarece la

12 februarie 2001 - P. deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul

societății, respectiv 155.050 acțiuni.

Așa fiind, existența

obligației de restituire în natură a imobilului notificat trebuie analizată

prin prisma prevederilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, a căror aplicare nu

este condiționată de constatarea nulității actului juridic în baza căruia

imobilul a intrat în patrimoniul societății deținătoare. Soluția legislativă se

bazează pe ideea că, statul fiind în culpă pentru preluarea abuzivă,

restituirea în natură de către societățile la care acesta este acționar trebuie

realizată fără îndeplinirea unor formalități prealabile și trebuie suportată

din cota parte de acțiuni pe care acesta o deține.

Întrucât în cadrul

procesului de privatizare pârâta a cumpărat acțiuni (corespondent al

capitalului social) și nu active (corespondent al patrimoniului) nu s-ar putea

reține nici încălcarea prevederilor art. 45 din Legea nr. 10/2001 pentru că sub

incidența acestui text de lege intră doar actele juridice de înstrăinare cu

titlu particular, inclusiv cele făcute în cadrul procesului de privatizare, nu

și privatizarea prin cumpărarea pachetului de acțiuni or, societatea nu a opus

apelanților reclamanți niciun contract încheiat cu bună credință pentru

apărarea dreptului său de proprietate asupra imobilului notificat.

Lipsa de incidență a

prevederilor art. 45 alin. (2) din lege în referire la contractul de vânzare

cumpărare de acțiuni din 1996 încheiat de societatea pârâtă cu O. a fost

reținută, de altfel, și prin alte hotărâri judecătorești, pronunțate în litigii

vizând alte imobile transmise acesteia prin Decizia nr. 124/1991 a Prefecturii

județului Constanța, printre care și Decizia civilă nr. 791 din 23 februarie 2006

a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în considerentele căreia s-a statuat că

obiectul acestui contract a constat în transmiterea proprietății asupra unui

număr de acțiuni nominative ce au aparținut statului, și nu asupra unor active

imobiliare, și că o astfel de privatizare a societății, prin transferul

dreptului de proprietate asupra acțiunilor ce au aparținut statului, nu este

echivalentă cu o înstrăinare a activelor, situație în care verificarea

legalității și valabilității acestui contract nu se încadrează în actele pe

care legiuitorul le-a avut în vedere prin art. 46 (în numerotarea inițială a

legii) din Legea nr. 10/2001.

Prin urmare, întrucât

la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001 statul deținea cel mai mare

număr de acțiuni în cadrul societății pârâte, iar argumentele expuse justifică

posibilitatea restituirii în natură a imobilului aflat în litigiu, Curtea va

face aplicarea art. 1 alin. (1), art. 7 alin. (1) și art. 9, coroborat cu art. 21

din Legea nr. 10/2001 și, urmare a admiterii apelului reclamanților, va anula Decizia

nr. 152/2001 emisă de pârâta SC F. SA și va obliga pârâta să restituie

reclamanților, în natură, spațiul comercial format din parter și subsol situat

la adresa din Constanța, identificat în raportul de expertiză efectuat în Dosarul

nr. X/118/2006 al Tribunalului Constanța (filele 132-136 din dosarul

menționat), care nu a fost restituit reclamanților în cauza respectivă, ce a

avut ca obiect soluționarea notificării formulată în temeiul Legii nr. 10/2001

pentru acea parte a imobilului din Constanța, compusă din teren și construcție,

deținută de Municipiul Constanța.

Recursul și

hotărârea instanței de recurs în al doilea ciclu procesual.

Împotriva Deciziei

nr. 46/C din 22 mai 2015 a Curții de Apel Constanța a declarat recurs SC F. SA invocând

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

susține că instanța de apel a ignorat considerentele hotărârilor judecătorești

definitive și irevocabile ce au autoritate și putere de lucru judecat în ce

privește dezlegarea dată de instanțe privind valabilitatea titlului în baza

căruia deține imobilul în litigiu. Legalitatea titlului său de proprietate, în

baza căruia deține imobilul în litigiu situat în Constanta, a fost analizată în

două cicluri procesuale, respectiv în Dosarul nr. X/111/2008, finalizat prin nr.

5873/2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție și în Dosarul nr. X/36/2002.

Deciziile Înaltei

Curți de Casație și Justiție arătate mai-sus au fost menționate în cuprinsul

deciziei recurate însă, instanța de apel a ignorat analizarea motivelor de apel

cu privire la nedeținerea de către SC F. SA a unui titlu de proprietate

asupra imobilului, ca aceste aspecte fuseseră analizate și dezlegate în cele

doua litigii având ca obiect nulitatea absolută a actelor juridice de

privatizare, respectiv revendicare.

Motivarea Înaltei

Curți de Casație și Justiție ce se regăsește în Decizia nr. 7388 din 29

noiembrie 2012 (fila 7 alineatul ultim și fila 8) concluzionează ca :

"între părți a mai avut loc un proces (...) pe cale de consecință titlul

pârâtei asupra imobilului în litigiu nu a fost desființat." „în aceste

condiții, reținând ca atât reclamanții cât și pârâta au un titlu, (...) se va

determina care este mai bine caracterizat și, deci, preferabil, titlu care

conferă celui care îi invocă un „bun". În fila 9 alineatul 3 al aceleiași

decizii nr. 7388 din 29 noiembrie 2012, ce se bucură de autoritate de lucru

judecat, se arata că: „acțiunea prin care s-a urmărit anularea titlului pârâtei

a fost respinsă, astfel încât în aceste condiții titlul său s-a consolidat, iar

dreptul pe care acesta îl constată poate să fie opus oricărei persoane,

inclusiv fostului proprietar".

Recurenta

susține că, analiza titlului său de proprietate, fiind supusa controlului

judiciar în alte doua litigii soluționate definitiv și irevocabil în sensul

menținerii și recunoașterii calității sale de proprietar, trebuia să limiteze

instanța de apel în a face noi cercetări pe aspecte ce au fost deja dezlegate

prin hotărâri definitive și irevocabile, ce se bucură de autoritate de lucru

judecat și de putere de lucru judecat. Instanțele ce au soluționat litigiile în

legătură cu imobilul au reținut că SC F. SA este unitate deținătoare în

accepțiunea Legii nr. 10/2001, pe lângă faptul că îl deține în posesie, aceasta

având la un moment dat ca și acționar Statul Român. SC F. SA a fost constituita

din societatea SC M. SA, societate cu un capital integral de stat ce a avut

evidențiat în patrimoniu (urmare a transmiterii cu plata de către Prefectura

Constanta și transcris în registrul de transcripțiuni) atât imobilul în

litigiu, cât și alte imobile. Valoarea imobilelor deținute în patrimoniu a fost

reflectata ulterior în valoarea nominala a acțiunilor pe care Statul Roman le-a

înstrăinat către persoane fizice sau juridice private.

Contractele de

vânzare-cumpărare de acțiuni prin care s-a schimbat acționariatul, dar în

același timp și titularul dreptului de proprietate asupra activelor existente

în patrimoniul societății au fost menținute ca legale și temeinice prin

hotărâri definitive și irevocabile.

Față de acesta

situație, recurenta susține că deține în mod legal în proprietate

imobilul în litigiu, acesta fiind identificat ca imobil și valoare în caietul

de sarcini ce a fost făcut public cu ocazia valorificării acțiunilor pe R.

nelegalitate învocat îl reprezintă faptul că instanța și-a depășit limitele

învestirii, limite ce au fost stabilite prin cererea de apel și prin

dispozițiile instanței de casare, care a stabilit că apelul trebuie analizat în

strictă legătură cu motivele de apel.

Arată că, prin

cererea de apel reclamanții cu criticat hotărârea sub două aspecte,

respectiv că „instanța de fond nu a reținut în mod corect că preluarea

imobilului în litigiu a fost făcuta printr-un titlu valabil, cu respectarea

prevederilor decretului de naționalizare" și că „subscrisa nu deține un

titlu valabil asupra imobilului în litigiu".

Or, valabilitatea

titlului în baza căruia pârâta deține imobilul în litigiu fusese deja

analizată. Aspectul lipsei valabilității titlului de preluare al statului fusese

analizat și dezlegat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 7388

din 29 noiembrie 2012. Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că:

„simpla constatare pe cale judecătoreasca a nelegalității titlului

Statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

masurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Chiar și în ciuda

argumentelor arătate mai-sus, din care rezultă că un titlu de preluare

nevalabil poate da dreptul la despăgubiri, din documentele depuse de către

contestatori la dosar rezulta ca autorii acestora erau exploatatori de imobile,

nefiind exceptați de la naționalizare. Din actele de proprietate ale autorilor

apelanților, aflate la fila 49 și 42, se poate observa ca imobilul adjudecat

avea regim de spațiu comercial (bodega, prăvălii), precum și un regim

oarecum hotelier, camerele de locuit fiind închiriate unor terțe persoane

cărora li s-au menținut contractele de închiriere și după adjudecare, așa

cum rezulta din actul de adjudecare depus de către apelanți.

Pe lângă dovada că însuși

imobilul în litigiu era exploatat de către autorii apelanților, o altă dovadă

că aceștia erau exploatatori de imobile, obținând venituri ce le permiteau un

trai decent, nefiind nevoie să lucreze, îl constituie înscrisurile de la filele

77 și 38 care atestă că la momentul naționalizării aceștia nu lucrau,

reținerile făcute de către apelanți privind calitatea de învățătoare a J.

nefiind dovedite.

Față de aceste

aspecte, este evident că titlul de preluare al Statului comunist prin decretul

de naționalizare a fost unul valabil, autorii apelanților nefiind exceptați de

la preluarea făcută prin Decretul nr. 92/1950.

Instanța de apel a

analizat mai mult decât motivele de apel formulate de apelanții contestatori ce

au solicitat nulitatea Deciziei nr. 4059/2001 a SC F. SA prin care s-a respins

Notificarea formulata în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru că: „instanța de fond

nu a reținut în mod corect ca preluarea imobilului în litigiu a fost făcută

printr-un titlu valabil, cu respectarea prevederilor decretului de

naționalizare" și „subscrisa nu deține un titlu valabil asupra imobilului

în litigiu".

Recurenta susține

că, deși nu a fost invocat ca temei juridic și nici nu s-au administrat

probatorii în acest sens, instanța de apel a aplicat, în mod greșit și fără să

fie investită, art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Dacă intimații și-au

întemeiat contestația și cererea de apel strict pe constatarea

nevalabilității titlului Statului, raportat la dispozițiile art. 1 din

Decretul nr. 92/1950, fără să invoce o alta nelegalitate a deciziei prin care

s-a respins Notificarea, instanța de apel trebuia să se limiteze strict la

motivele de apel, cu consecința de a aplica jurisprudența C.E.D.O. în

materie.

Jurisprudența C.E.D.O.

raportata la prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului, prevederi ce

se regăsesc aplicate în decizia pilot „Athanasiu și alții contra României"

statuează că „simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității

titlului Statului, constituit asupra imobilului în litigiu, poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv dreptul de a încasa

măsurile reparatorii prevăzute de legea specială".

Fără un alt temei

juridic și fără ca apelanții contestatori să invoce o alta nelegalitate a

deciziei prin care s-a respins Notificarea formulata în temeiul Legii nr. 10/2001,

instanța de apel concluzionează că: „existența obligației de restituire în

natură a imobilului notificat trebuie analizată prin prisma art. 21 din Legea nr.

10/2001".

Aplicarea unui temei

juridic neinvocat de către apelanți și fără ca în cursul dezbaterilor să se

administreze probatorii în sensul stabilirii cotei majoritare sau minoritare a

Statului Roman ca acționar al SC F. SA, au condus instanța de apel să admită

apelul deoarece „la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001, Statul

deținea cel mai mare număr de acțiuni în cadrul societății pârâte."

Aceasta situație de

fapt reținută de către instanța este una nereală și nefundamentată pe un probatoriu,

deoarece, așa cum am mai arătat, contestatorii, atât prin contestație, cât și

prin cererea de apel, nu au solicitat ca instanța să verifice aplicabilitatea art.

21 din Legea 10/2001.

Situația

acționariatului SC F. SA la momentul intrării în vigoare a Legii nr.

10/2001 era aceea ca Statul Român era acționar minoritar, deținând numai

11% din acțiuni.

În concluzie,

recurenta a solicitat admiterea recursului și menținerea hotărârii de fond, în sensul

respingerii contestației formulata în temeiul Legii nr. 10/2001.

Recursul este

nefondat pentru cele ce se vor arăta în continuare:

Solicitarea

intimaților reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, de

respingere a precizărilor la recurs, depuse de recurentă, privitoare la

inaplicabilitatea

dispozițiilor

art. 21 alin. (1) și (2) din Legea 10/2001, întrucât

fost depuse tardiv,

urmează a fi respinsă. Aceste precizări nu reprezintă decât o dezvoltarea a

ultimului motiv de recurs, consemnat în declarația de recurs, și deci

critica de nelegalitate este făcută cu respectarea termenului de motivare a

recursului.

În ce privește

raportul de expertiză extrajudiciară depus de recurentă ca probă în recurs,

intimații reclamanți, prin apărător, cu ocazia dezbaterilor, au

solicitat, în raport de dispozițiile art. 305 C. proc. civ., înlăturarea

acestuia. Înalta Curte apreciază că înscrisul depus la dosar de parte prin care

tinde să dovedească structura acționariatului său la data intrării în vigoare a

Legii nr. 10/2001 și deci inaplicabilitatea art. 21 și aplicabilitatea art. 27

(actual art. 29) din acelaș act normativ, nu poate fi reținut ca având valoarea

probatorie a unei expertize, inadmisibilă a fi administrată în recurs. Valoarea

probatorie a acesteia se va analiza în contextul probator general administrat

astfel cum se va arăta în cele ce urmează:

Recurenta invocă ca

prim motiv de nelegalitate reținerea eronată a autorității de lucru

judecat sau a puterii de lucru judecat de către instanța de apel.

Înalta Curte

reține că părțile au mai purtat două litigii în legătură cu imobilul

ce face obiectul notificării și anume o acțiune în anularea

contractului de privatizare, finalizată prin Decizia nr. 5873/2011 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, ce a avut, de fapt, ca

finalitate, retrocedarea aceluiași imobil, și o acțiune în

revendicare formulată mai înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 10/2001,

finalizată prin Decizia nr. 7388/2012 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție. Întrucât obiectul celor două acțiuni arătate

anterior și obiectul acțiunii de față sunt diferite, chiar dacă

au aceeași finalitate, nu se poate reține autoritatea de lucru judecat,

prin prisma dispozițiilor art. 1201 C. civ., așa cum corect a reținut

instanța de apel prin încheierea din 25 martie 2015 (pag. 8 din hotărâre).

Însă, instanța

de apel reține că cererea reclamanților de retrocedare a bunului în natură

intră în sfera de aplicare a art. 2 lit. a) din Legea nr. 10/20101, fiind

preluat de stat în baza Decretului nr. 92/1950, așa cum s-a statuat cu putere

de lucrul judecat în litigiile purtate anterior.

Prima chestiune care

se impune a fi analizată este aceea a structurii acționariatului societății

deținătoare a imobilului la data intrării în vigoare a Legii nr. 10/2001,

pentru a se stabili incidența dispozițiilor art. 21 sau art. 27 (actual art. 29)

din același act normativ. În acest sens, corect instanța de apel a reținut

aplicabilitatea art. 21 din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte apreciază

că nu poate primi nici cel de-al doilea motiv de recurs și anume

depășirea limitelor investirii de către instanța de apel, prin prisma

motivelor de apel invocate și a limitelor deciziei de casare.

În cadrul acestei

critici de nelegalitate recurenta reia argumentele pentru valabilitatea

titlului său, argumente ce nu se impun a fi cenzurate, în primul rând pentru că

nu au o relevanță deosebită câtă vreme se reține aplicabilitatea dispozițiilor

art. 21 din Legea nr. 10/2001, singura chestiune care interesează fiind aceea a

preluării în mod abuziv bunului, iar nu preluării cu titlu sau fără titlu

valabil. Din acest punct de vedere, instanța de apel își extinde analiza dar,

acesta nu atrage nelegalitatea deciziei recurate, preluarea în baza Decretului

nr. 92/1950 fiind una abuzivă, indiferent că aplicarea acestui decret s-a făcut

legal sau ilegal.

În esență, ceea

ce invocă recurenta sub aspectul respectării limitelor investirii, în limitele motivelor

de apel și în limitele casării, este dacă instanța putea face sau nu

aplicarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001 în condițiile

în care contestatorii nu au invocat acest text de lege ca motiv de nelegalitate

a dispoziției prin care au propus acordarea de măsuri reparatorii prin

echivalent.

Principul

disponibilității, consacrat prin art. 129 C. proc. civ., în calea de atac

a apelului presupune analizarea legalității și temeiniciei hotărârii

instanței de fond în limitele motivelor de apel invocate, adică ale

criticilor aduse de apelant. Apelantul este obligat să indice motivele de fapt

ale nemulțumirilor sale față de hotărârea apelată precum și

normele de drept aplicabile și să determine fundamentul dreptului invocat

iar instanțele, în baza rolului activ, au obligația să dea cererii calificarea

juridică exactă. Principiul disponibilității trebuie aplicat numai în

corelare cu principiul rolului activ al judecătorului. Independent de invocarea

sau nu a temeiului de drept prin acțiune sau prin motivele de apel,

instanța, investită cu obiectul cererii și cu starea de fapt este

obligată, în virtutea rolului activ, să încadreze corect cererea cu care este

investită și să aplice textul de lege incident.

Recurenta

susține că nelegalitatea dispoziției de restituire prin echivalent a

fost atacată folosindu-se ca argument doar lipsa unui titlu valabil al statului

și implicit al pârâtei și că instanța a reținut, cu

depășirea limitelor investirii, aplicarea dispozițiilor art. 21.

În notificare, reclamanții

au invocat că bunul a fost preluat în baza Decretului nr. 92/1950 și au

solicitat restituirea în natură. În contestație și în apel au invocat lipsa de

titlu a statului. În esență, invocând lipsa unui titlu valabil al statului

și implicit al pârâtei, reclamanții au invocat preluarea abuzivă,

care este o noțiune mai largă și care include atât preluarea cu titlu

valabil, cât și preluarea fără titlu valabil. Chiar dacă în declarația de

apel s-a invocat nerespectarea dispozițiilor art. 27 instanța era datoare să

facă ea încadrarea juridică și să aplice textul de lege incident. De altfel,

acestă chestiune, a aplicabilității art. 21 sau art. 27, a fost discutată cu

ocazia dezbaterilor pe fond chiar din primul ciclu procesual (a se vedea Decizia

nr. 50 din 20 mai 2013).

Recurenții mai susțin

că instanța de apel a făcut aplicarea dispozițiilor art. 21 fără să pună în

discuție acest aspect și fără a avea posibilitatea să-și formuleze o apărare și

să administreze probe.

Nici nerespectarea

dreptului la apărare nu poate fi reținută. Aplicabilitatea dispozițiilor art. 21

a fost invocată, așa cum s-a arătat mai sus cu ocazia dezbaterilor pe fond

chiar din primul ciclu procesual, precum și prin concluziile scrise depuse de

reclamanți în al doilea ciclu procesual la 4 mai 2015 iar recurenta SC F. SA

și-a formulat apărarea pe acest aspect prin concluziile scrise depuse al 6 mai

2015 și cu ocazia dezbaterilor pe fond, consemnate în încheierea de amânare a

pronunțării din 29 aprilie 2015. susținând aplicabilitatea art. 27 din Legea nr.

10/2015.

Cât privește

aplicabilitatea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, criticată de

asemenea în motivul doi de recurs, Înalta Curte constată că instanța de

apel a aplicat corect textul de lege incident.

Potrivit art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, Imobilele - terenuri

și construcții - preluate în mod abuziv, indiferent de destinație, care sunt

deținute la data intrării în vigoare a prezentei legi de o regie autonomă, o

societate sau companie națională, o societate comercială la care statul sau o

autoritate a administrației publice centrale sau locale este acționar ori

asociat majoritar, de o organizație cooperatistă sau de orice altă persoană

juridică de drept public, vor fi restituite persoanei îndreptățite, în natură,

prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată a organelor de conducere

ale unității deținătoare.

Aplicarea corectă a

textului art. 21, imobilul făcând parte din patrimoniul unei societăți

comerciale, presupune a se stabili dacă la data intrării în vigoare a legii de

retrocedare, societatea comercială în al cărei patrimoniu era cuprins bunul era

sau nu o societate cu capital majoritar de stat (art. 21 alin. (1)) sau dacă,

fiind cu capital minoritar de stat, valoarea acțiunilor sau părților

sociale deținute de stat este mai mare sau egală cu valoarea imobilului a

cărei restituire în natură este cerută (art. 21 alin. (2)).

În speță,

instanța de apel, cu reținerea puterii de lucru judecat în cadrul

altor litigii (ex. Decizia nr. 2020 din 21 martie 2012 a Înaltei Curții de

Casație și Justiție), și cu excluderea posibilității

administrării vreunei probe în sens contrar, a constatat că, la data intrării

în vigoare legii de retrocedare, SC F. SA era o societate cu capital majoritar

de stat iar acest lucru nu poate fi răsturnat de această societate printr-un

alt probatoriu administrat în litigiul de față, inclusiv în recursul de

față, cu atât mai mult cu cât aceasta și-a putut formula apărarea în

cadrul acelui litigiu, în care a fost parte, cele statuate prin acea hotărâre

fiindu-i opozabile.

P

uterea de

lucru judecat (res judicata), presupune că hotărârea beneficiază de o

prezumție irefragabilă ca exprima adevărul și ca nu trebuie

contrazisă de o alta hotărâre.

E

xistenta unei hotărâri judecătorești poate fi invocată în cadrul

unui alt proces, cu autoritate de lucru judecat, atunci când se invoca

exclusivitatea hotărârii, sau cu putere de lucru judecat, când se invoca

obligativitatea sa, fără ca cel de-al doilea proces să fie purtat de

aceleași părți sau aibă același obiect si aceeași cauza.

Pentru a

se invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind

soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei

identități de părți, cauză și obiect, ci este necesara doar

probarea identității între problema soluționată irevocabil și problema

dedusă judecății, instanța de judecata fiind ținută să

pronunțe aceeași soluție, deoarece, în caz contrar s-ar ajunge

la situația încălcării componentei res judicata a puterii de lucru

judecat.

Puterea

de lucru judecat creează premisele respectării cerințelor fundamentale de

predictibilitate a actului de justiție și a principiului

securității juridice. De asemenea, ea asigură egalitatea de tratament

juridic între mai multe persoane, ca în speța de față între toate persoanele care

solicită retrocedarea de bunuri aflate în patrimoniul aceleiași societăți, la

data intrării în vigoare a legii de retrocedare.

Dezlegarea

asupra unei probleme de drept date printr-o hotărâre irevocabilă este de natură

să clarifice din acel moment acea problema, creând speranța legitimă ca ea

nu va mai fi negata de o alta instanță într-o procedura ulterioară.

Reținând

că bunul preluat în baza Decretului nr. 92/1950 se afla la data apariției

Legii nr. 10/2001 în patrimoniul unei societăți cu capital majoritar de

stat, instanța de apel corect a făcut aplicabilitatea dispozițiilor art.

21 alin. (1) din Legea nr. 10/2001.

Problema care se pune

este doar dacă imobilul a fost preluat în mod abuziv de stat în vederea

aplicării dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 10/2001, aplicabil în

speță. Potrivit acestui text se restituie în natură imobilele ”preluate în

mod abuziv”, dacă sunt îndeplinite și celelalte condiții ale

textului. Potrivit art.

2

alin.

(1)

din Legea nr. 10/2001, în sensul prezentei legi, prin imobile preluate în mod

abuziv se înțelege: a) imobilele naționalizate prin Decretul nr. 92/1950

pentru naționalizarea unor imobile, cu modificările și completările ulterioare.

Deci, în speță,

instanța de apel a reținut corect că imobilul în litigiu a fost

preluat abuziv de stat, având în vedere probele administrate și puterea

lucrului judecat reținută din hotărârile anterior pronunțate. Valabilitatea

sau nevalabilitatea titlului nu se confundă cu ”preluarea abuzivă”, preluarea

în baza Decretului nr. 92/1950, indiferent că s-a făcut cu sau fără respectarea

întocmai a decretului, fiind o preluare abuzivă, potrivit

art.

2 alin.

(1) lit. a) din Legea

nr. 10/2001.

Lipsa sau nu a unui

titlu valabil de preluare, valabilitatea sau nevalabilitatea titlului cu care

societatea notificată deține bunul, nu împiedică aplicarea Legii nr. 10/2001

pentru că, potrivit acestei legi, se retrocedează în natură sau prin echivalent

atât imobilele preluate cu titlu valabil, cât și cele preluate fără titlu

valabil, după distincțiile făcute de textele de lege aplicabile. În

aplicarea art. 21 alin. (1) din legea specială de retrocedare, nu se pune nici

problema comparării titlurilor și nici problema valabilității lor.

Problema valabilității sau nevalabilității titlului de preluare al statului ar

fi avut relevanță numai în ipoteza aplicabilității art. 27 (actual art. 29),

dacă s-ar fi reținut că, la data intrării în vigoare a legii, societatea

notificată era o societate cu capital minoritar de stat sau integral

privatizată. În consecință, este inutil a se analiza modul în care instanța de

apel a statuat asupra acestor chestiuni.

Societatea deposedată

de bun în temeiul art. 21 alin. (1) are posibilitatea de a proceda conform art.

31 alin. (3) din Legea nr. 10/2001.

Înalta Curte constată

că invocarea de către recurentă a jurisprudenței C.E.D.O. s-a făcut printr-o

interpretare disparată, fără legătură cu textul de lșege incident și deci

argumentele bazate pe această jurisprudență nu pot fi primite.

Față de

considerentele expuse, soluția instanței de apel și deci soluția de

anulare a dispoziției emise de unitatea deținătoare cu

consecința dispunerii restituirii în natură a imobilului este temeinică

și legală, bazată pe o interpretare și aplicare corectă a

dispozițiilor legale aplicabil, încât prezentul recurs va fi respins ca

nefondat.

În

temeiul art. 274 C. proc. civ., va fi obligată recurenta, ca parte căzută în

pretenții,

la

plata a câte 540 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către fiecare dintre

intimații A., B., D., E., C.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâta SC F. SA împotriva Deciziei nr. 46/C din 22 mai 2015 a Curții de Apel

Constanța, secția I civilă.

Obligă pe recurenta SC

F. SA la plata a câte 540 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, către

fiecare dintre intimații A., B., D., E., C.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 ianuarie 2016.