ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1274/2015

Decizia nr. 1274/2015

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a civilă, de contencios Administrativ și fiscal, la data de 7 mai 2014, sub nr. x/2/2014, reclamanta SC A. SRL a chemat în judecată pârâta Agenția B., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună: anularea anunțului de licitație emis de Agenția B. în data de 28 aprilie 2014 cu privire la arendarea unor terenuri cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenția B., respectiv, suprafața de 3,40 ha teren agricol și 79,60 ha teren neagricol, a documentației de atribuire și a tuturor actelor subsecvente, și, suspendarea, în temeiul art. 15 din Legea nr. 554/2004 a actelor administrative contestate și a procedurii de atribuire până la soluționarea definitivă și irevocabilă a cauzei.

La data de 11 iunie 2014, pârâta Agenția B. a depus întâmpinare și cerere reconvențională la dosar, prin care, preliminar, a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București și excepția lipsei de interes a reclamantei în formularea cererii, iar, pe fond, a solicitat respingerea acțiunii reclamantei, ca neîntemeiată.

Prin Sentința civilă nr. 2752, pronunțată la data de 16 octombrie 2014, în Dosarul nr. x/2/2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, și a declinat competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta- pârâtă SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Agenția B., în favoarea Tribunalului București, secția civilă.

În motivarea acestei hotărâri, instanța a reținut, în esență, următoarele aspecte:

Pe cale de cerere de chemare în judecată, partea reclamantă SC A. SRL a solicitat anularea unui anunț de licitație emis de pârâta Agenția B., a documentației de atribuire și a tuturor actelor subsecvente, respectiv suspendarea actelor contestate și a procedurii de atribuire în legătură cu 2 terenuri, respectiv 3,40 ha pășune și 79,60 ha teren neagricol, în legătură cu care a rezultat că se află în domeniul privat al statului și în administrarea părții pârâte.

Din coroborarea dispozițiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 2 alin. (1) lit. c), teza a doua și teza finală din același act normativ, s-a reținut, rezultă că intră în competența de soluționare a instanței de contencios administrativ litigiile privind contractele încheiate de autorități publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice sau orice alte categorii de contracte administrative prevăzute prin legi speciale ca fiind supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

Or, în cauza de față, a reținut instanța, nu sunt incidente disp. art. 2 alin. (1) lit. c) teza a doua din Legea nr. 554/2004, căci, contractul de concesiune prefigurat, litigios, pentru încheierea căruia a fost declanșată procedura de ofertă a părții pârâte Agenția B., nu are ca obiect punerea în valoare a unui bun proprietate publică, reclamanta și pârâta indicând un regim juridic specific proprietății private cât privește cele două terenuri.

Totodată, obiectul contractului nu se încadrează cu evidență nici în categoria executării lucrărilor de interes public sau a prestării serviciilor publice. În plus, contractul în discuție nu reprezintă nicio achiziție publică, în acest din urmă sens fiind reținute dispozițiile art. 31 din O.U.G. nr. 34/2006.

În ce privește contractul de concesiune prefigurat, instanța a considerat că acesta nu reprezintă niciun contract de lucrări, nici unul de furnizare și nici unul de servicii, neîncadrându-se în ultimul caz în niciuna dintre ipotezele prevăzute în anexele nr. 2A și 2B la O.U.G. nr. 34/2006.

Totodată, în raport de datele cauzei, s-a reținut, nu a rezultat nici încadrarea acestui contract în categoria celor vizate de art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, respectiv alte categorii de contracte administrative prevăzute prin legi speciale ca fiind supuse competenței instanțelor de contencios administrativ.

A mai reținut Curtea că, ansamblul de acte și operațiuni contestate în cauză de partea reclamantă nu întrunesc cerințele art. 2 alin. (1) lit. c) prima teză din Legea nr. 554/2004 spre a fi calificate drept act administrativ, adică act unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice, ci rezultă a reprezenta proceduri specifice Agenției B. cu natură juridică de oferta de contractare în sensul dreptului comun.

În ce privește temeiul de drept invocat de partea reclamantă, respectiv Legea nr. 554/2004, a arătat Curtea că în calificarea naturii juridice a unei acțiuni trebuie pornit de la esența cauzei și obiectului acesteia, astfel cum au fost formulate, și în raport de scopul efectiv vizat, iar nu de la acele elemente ale cererii de chemare în judecată, având un caracter supravenit, rezultat fie al erorii părții, fie al intenției sale de eludare a dispozițiilor legale care vizează în realitate raportul juridic litigios.

Or, art. 22 alin. (4) Noul C. proc. civ. prevede că "Judecătorul dă sau restabilește calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății, chiar dacă părțile le-au dat o altă denumire (...)", cu mențiunea că potrivit alin. (5) al aceluiași articol, "Cu toate acestea, judecătorul nu poate schimba denumirea sau temeiul juridic în cazul în care părțile, în virtutea unui acord expres privind drepturi de care, potrivit legii, pot dispune, au stabilit calificarea juridică și motivele de drept asupra cărora au înțeles să limiteze dezbaterile, dacă astfel nu se încalcă drepturile sau interesele legitime ale altora".

Cum în cauză lipsește acordul expres al părților asupra calificării acțiunii, Curtea a reținut că îi aparține dreptul și îi incumbă obligația de a da calificarea exactă a cererii de față, respectiv, în sensul încadrării sale potrivit celor arătate mai sus.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că, litigiul de față intră în competența de judecată a instanțelor de drept comun, iar nu în cea a instanței specializate de contencios administrativ.

Or, potrivit disp. art. 95 pct. 1 Noul C. proc. civ., s-a reținut, instanța de drept comun în materie civilă este tribunalul, acestuia revenindu-i competența de judecare a oricărui litigiu care nu este dat prin lege în competența altor instanțe.

Prin urmare, observând dispozițiile exprese ale art. 131 Noul C. proc. civ., care îl obligă pe judecător să își verifice competența la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate, Curtea, în raport de art. 129 alin. (2) pct. 2 și art. 130 alin. (2) Noul C. proc. civ., constatând că în cauză chestiunea necompetenței materiale este de ordine publică, a admis excepția invocată, declinând competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă, date fiind și disp. art. 132 Noul C. proc. civ., respectiv art. 107 alin. (1) Noul C. proc. civ., reținând totodată și disp. art. 123 alin. (1) rap. la art. 30 alin. (2) și (6) Noul C. proc. civ., în ceea ce privește cererea reconvențională.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a III-a civilă, la data de 29 octombrie 2014, sub nr. x/3/2014.

Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința civilă nr. 162, pronunțată la data de 5 februarie 2015, în Dosarul nr. x/3/2014, a declinat competența materială a cauzei civile de față, privind pe reclamanta-pârâtă SC A. SRL - prin lichidator judiciar C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta-reclamantă Agenția B., în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios, administrativ și fiscal; a constatat conflictul negativ de competență și a înaintat cauza la Înalta Curte de Casație și Justiție pentru soluționare.

Pentru a se pronunța astfel, instanța a reținut, în esență, următoarele motive:

În ședința publică de la data de 5 februarie 2015, părțile lipsind, judecata urmând a se face în lipsă la solicitarea acestora, s-a reținut cauza în pronunțare inclusiv pe aspectul naturii litigiului și competenței materiale de soluționare.

Cu privire la această din urmă chestiune, Tribunalul a apreciat că cererea formulată de reclamanta din speță având ca obiect anularea anunțului de licitație emis de Agenția B. în vederea arendării unor terenuri agricole aflate în administrarea sa și a tuturor actelor de atribuire și subsecvente nu are natura unui litigiu civil.

S-a reținut că a mai cerut reclamanta și suspendarea procedurii de atribuire .

În speță, litigiul se poartă între reclamanta - societate comercială și pârâtă - autoritate publică a statului, cu privire la bunuri imobile - terenuri, proprietate a statului, aflate în administrarea celei din urmă, astfel încât, a apreciat instanța, nu se poate considera că acesta are natură civilă și cade în competența Tribunalului, secția civilă, ca instanță de fond, complet specializat în materie civilă.

Analizând actele și lucrările dosarului, constatând că, în cauză, există un conflict negativ de competență, în sensul art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., ivit între cele două instanțe care s-au declarat deopotrivă necompetente să judece pricina, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit art. 133 alin. (2) Noul C. proc. civ., există conflict negativ de competență când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces.

Verificând dacă sunt întrunite cerințele acestui text, în vederea emiterii regulatorului de competență, Înalta Curte constată că cele două instanțe - Curtea de Apel București și Tribunalul București - s-au declarat, deopotrivă, necompetente, prin hotărâri definitive, că declinările de competență între instanțele sesizate sunt reciproce și că, cel puțin una dintre cele două instanțe este competentă să soluționeze cauza.

Înalta Curte constată că, în cauză, competența de soluționare a cererii revine Tribunalului București, secția a III-a civilă, pentru următoarele considerente:

Prin cererea dedusă judecății în prezenta cauză, reclamanta SC A. SRL a solicitat: anularea anunțului de licitație emis de Agenția B. în data de 28 aprilie 2014 cu privire la arendarea unor terenuri cu destinație agricolă aflate în administrarea Agenției B., a documentației de atribuire și a tuturor actelor subsecvente.

Conflictul negativ de competență ivit în cauză între instanța de contencios administrativ și instanța de drept comun a fost generat de modul diferit de stabilire a caracterului cererii introductive.

Astfel, cele două instanțe aflate în conflict au considerat că litigiul de față reprezintă fie unul care intră în competența de judecată a instanțelor de drept comun, iar nu în cea a instanței specializate de contencios administrativ, fie că litigiul nu are natura unui litigiu civil.

Înalta Curte, pornind de la premisa reținută de către instanțele în conflict, constată că, prima instanță, în baza art. 131 Noul C. proc. civ. și-a verificat competența materială și a reținut că nu este competentă material și teritorial să soluționeze acțiunea, apreciind că acțiunea este fundamentată pe dreptul comun în materie civilă, iară nu pe contenciosul administrativ.

Determinarea sferei de competență materială a instanței de contencios administrativ se face în baza regulilor prevăzute de art. 8 și 10 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

Contenciosul administrativ român este, așa cum rezultă din prevederile art. 8, 10 și 19 din Legea nr. 554/2004, un contencios de plină jurisdicție, ceea ce înseamnă că obiectul acțiunii îl constituie atât anularea unui act, cât și obligarea la despăgubire, restituire, etc.

Or, în speță, nu s-a solicitat anularea unui act administrativ și obligarea la restituirea unei sume, ci s-a solicitat anularea unui anunț de licitație cu privire la arendarea unor terenuri care se află în prezent în administrarea privată a Statului Român, făcând parte din domeniul privat al Statului, și nu din domeniul public.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, cererea reclamantei SC A. SRL nu se subsumează nici uneia dintre categoriile reglementate în Legea nr. 554/2004, și nici prin alte legi speciale, pentru ca astfel să fie competentă în a soluționa acțiunea instanța de contencios administrativ.

În cauză nu s-a solicitat anularea unui act administrativ emis de pârâta Agenția B., act nelegal, care ar fi condus la producerea unei pagube materiale.

Prezentul litigiu nu decurge nici din încheierea, modificarea sau executarea unui contract administrativ și nici nu se referă la acte emise sau încheiate de autoritățile publice locale sau centrale, după cum nici nu are ca obiect impozite, taxe, contribuții, datorii vamale.

Raportul juridic care a condus la sesizarea instanței nu este unul de drept public, ci unul de drept comun, acțiunea reclamantei având ca obiect punerea în valoare a două terenuri proprietate privată a statului, context în care, soluționarea unei astfel de cereri intră în competența jurisdicției de drept comun, și nu a celei de contencios administrativ.

O acțiune, cum este cea de față, este de competența instanței de drept comun atunci când nu se cere și anularea unui act nelegal, sau nu se cere cenzurarea refuzului de a emite un act administrativ, ori nu decurg din încheierea, modificarea, încetarea unui act administrativ.

Această concluzie este rezultatul interpretării prevederilor art. 8, 10 și art. 2 alin. (1) lit. c) teza finală din Legea nr. 554/2004, fiind consolidată și în doctrina de specialitate.

Înalta Curte reține că, în drept, nu sunt incidente în cauză dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 544/2004, potrivit cărora, actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În raport de definiția prezentată, Înalta Curte, în acord și cu practica sa constantă, apreciază că actul a cărui anulare s-a solicitat de către reclamanta SC A. SRL, nu constituie act administrativ, în înțelesul legii, ci, față de obiectul acestuia, fiind privitor la două terenuri proprietate privată a statului, intră în competența de judecată a instanțelor de drept comun.

Legiuitorul a stabilit prin norme juridice o competență materială exclusivă și excepțională, de la care nici părțile și nici instanța nu pot deroga, motiv pentru care,

Față de dispozițiile legale mai sus-arătate, Înalta Curte constată că, în speță, competența de soluționare a cauzei revine Tribunalului București și, în considerarea prevederilor art. 130 alin. (2) Noul C. proc. civ., raportat la art. 95 pct. 1 Noul C. proc. civ., cu referire la art. 107 alin. 1 Noul C. proc. civ., urmează a stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea acestei instanțe.

Văzând și dispozițiile art. 135 Noul C. proc. civ.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta SC A. SRL - prin lichidator judiciar C. SPRL, în contradictoriu cu pârâta agenția B., în favoarea Tribunalului București.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 mai 2015.

Procesat de GGC - MI