ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2016

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 92/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)

Decizia nr. 92/2016

Deliberând asupra

recursurilor, constată:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul

Tribunalului Iași sub nr. 6394/99/2013 reclamanta SC A. SA Iași, prin

administrator B. Iași SPRL Iași, a chemat în judecată pe pârâtul Municipiul

Iași prin primar și a solicitat obligarea pârâtului la plata sumei de

14.218.429,71 lei reprezentând debit neachitat și dobânda legală calculate de

la data scadenței și până la data achitării efective a debitului.

În drept, reclamanta

a invocat dispozițiile art. 1796, art. 1270 și art. 628 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Sentința civilă

nr. 1370/2013 CA din 16 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași, secția a

II-a civilă, contencios administrativ și fiscal a fost respinsă cererea privind

suspendarea judecății cauzei. A fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta

SC A. SA în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași.

Împotriva Sentinței

civile nr. 1370/2013 CA din 16 octombrie 2013, pronunțată de Tribunalul Iași,

secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a declarat apel

reclamanta SC C. SA criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Prin Decizia nr. 113

din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost admis

apelul formulat de reclamanta SC C. Iași, prin administrator judiciar B. Iași

SPRL împotriva Sentinței nr. 13 70/2013/ca din 16 octombrie 2013, pronunțată de

Tribunalul Iași, secția II civilă contencios administrativ și fiscal, care a

fost schimbată în parte în sensul că a fost admisă în parte acțiunea formulată

de reclamanta SC C. Iași, prin administrator judiciar B. Iași SPRL în

contradictoriu cu pârâtul Municipiul Iași, prin Primar. A fost obligat pârâtul

să-i plătească reclamantei suma de 10.498.736,95 lei, din care suma de

10.235.877,68 lei reprezentând contravaloare chiriei și suma de 262.857,27 lei

reprezentând dobânda legală, fiind păstrată dispoziția din sentință referitoare

la respingerea cererii de suspendare.

Prin încheierea din 6

octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost

respinsă cererea formulată de SC A. SA Iași, prin administrator judiciar,

vizând îndreptarea erorilor materiale strecurate în Decizia nr. 113 din 19 mai

2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă.

Împotriva Deciziei

nr. 113 din 19 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția Civilă au

declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL și

pârâtul Municipiul Iași prin primar.

Împotriva încheierii

din 6 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a

declarat recurs reclamanta SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL.

Recursul reclamantei

SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL a fost întemeiat pe

dispozițiile art. 483 și art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se

admiterea acestuia, casarea în parte a deciziei atacate, numai în ceea ce

privește soluția de respingere a solicitării reclamantei de acordare a chiriei aferente

perioadei 12 noiembrie 2012 - 31 martie 2013, precum și soluția de admitere

numai în parte a dobânzii legale solicitate de reclamantă și trimiterea cauzei

spre o nouă judecată Curții de Apel Iași, în limitele casării și cu menținerea

actelor de executare ce vor fi fost executate până la momentul soluționării

recursului.

În ceea ce privește

incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.,

potrivit căruia "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a normelor de drept material" recurenta susține că motivul care a condus

la soluția de admitere numai în parte a acțiunii și la respingerea solicitării

de acordare a chiriei aferente perioadei 12 noiembrie 2012 - 31 martie 2013

este reprezentat de faptul că, în data de 17 decembrie 2012, administratorul

judiciar al reclamantei SC C. SA Iași a recepționat notificarea din 14

decembrie 2012, prin care Municipiul Iași a notificat locatorul cu privire la

încetarea, începând cu data de 12 noiembrie 2012, a contractului de locațiune

din 10 octombrie 2011.

În acest context,

recurenta apreciază că această notificare nu a produs niciun efect juridic,

astfel că și perioada 12 noiembrie 2012 - 31 martie 2013 se plasează pe tărâmul

contractual, dedus din contractul de locațiune din 10 octombrie 2011, hotărârea

fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Astfel, recurenta

consideră că notificarea din 14 decembrie 2012 nu se încadrează în niciuna

dintre situațiile prevăzute de părți în care ar opera încetarea de drept a contractului

de locațiune din 10 octombrie 2011 și nici în teza a III-a a art. 10 din

contract (respectiv denunțare unilaterală), nefiind semnată de reprezentantul

legal al Municipiului Iași.

De asemenea, nu era

incident nici vreun caz de încetare din cele prevăzute în art. 1816 și urm. C.

civ., instanța de apel făcând o aplicare greșită a normelor de drept material,

respectiv a celor vizând principiul forței obligatorii a convențiilor civile -

principiu care se răsfrânge și asupra clauzelor contractuale vizând încetarea

contractului.

Mai arată recurenta

că, notificarea privind denunțarea unilaterală a contractului de locațiune

reprezintă un act juridic unilateral care a fost revocat ulterior, respectiv

prin adresa din 05 februarie 2013.

În ceea ce privește incidența

motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. "când

hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive

contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei", recurenta

consideră că decizia atacată nu cuprinde motivele pe care se întemeiază soluția

de admitere numai în parte a dobânzii legale solicitate, respectiv de admitere

a dobânzii calculate numai până la data de 30 noiembrie 2012 și nu până la data

achitării efective a debitului principal, astfel cum s-a solicitat prin cererea

de chemare în judecată.

Recursul pârâtului

Municipiul Iași prin primar a fost întemeiat pe dispozițiile art. 483 și art.

488 pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitându-se admiterea acestuia astfel cum a

fost formulat, în cauză fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) C.

proc. civ., hotărârea fiind dată "cu încălcarea sau aplicarea greșită a

normelor de drept material".

Recurentul susține că

instanța de apel a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 1556 C. civ., care

reglementează excepția de neexecutare a contractului, precum și cele ale art.

1270 C. civ., întrucât în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru invocarea

excepției de neexecutare a contractului, întrucât C. Iași este cea care nu și-a

îndeplinit obligațiile asumate contractual și că solicitarea

intimatei-reclamante privind plata chiriei și a dobânzii legale de întârziere

este, în consecință, nefondată.

În acest sens,

recurentul pârât consideră că sunt incidente dispozițiile art. 1556, precum și

cele ale art. 1270 C. civ., întrucât în mod greșit, instanța de prim control

judiciar a reținut că Municipiul Iași prin primar "nu a contestat niciun

moment cuantumul chiriei pretinse - respectiv că suma facturată nu ar

corespunde valorii amortizării lunare care fac obiectul contractului de

locațiune, ori că facturarea debitului s-ar fi făcut cu nerespectarea

dispozițiilor art. 7 din convenția părților".

Astfel, întrucât

intimata-reclamantă nu și-a îndeplinit propriile obligații contractuale, C.

Iași nu poate pretinde plata chiriei și a dobânzii legale (ca accesoriu al

debitului principal) dacă nu și-a îndeplinit ea însăși obligațiile asumate în

temeiul contractului, sens în care cererea de chemare în judecată este

neîntemeiată, contrar susținerilor instanței de apel.

Mai susține

recurentul că instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 1796 lit. b) C. civ., conform cărora "locatarul are

obligația să plătească chiria în cuantumul și la termenul stabilite prin

contract". Or, în opinia recurentului, refuzul la plată comunicat de

Municipiul Iași reprezintă cea mai energică formă de contestare a existenței și

cuantumului unei creanțe, producând efect paralizator asupra pretențiilor C.

Iași, cu atât mai mult în contextul absenței unui raport de expertiză

contabilă, cu consecința firească a respingerii cererii de chemare în judecată,

contrar Deciziei civile nr. 113 din 19 mai 2014.

Tot în același

context, recurentul Municipiul Iași, susține reiterarea cererii de suspendare a

judecății acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. x/2013 până la soluționarea

irevocabilă a judecății acțiunii ce face obiectul Dosarului nr. x/2012 aflat pe

rolul Tribunalului Iași, secția civilă, cu termen la data de 17 septembrie

2014, întrucât soluționarea dosarului de față depinde de soluția instanței de

judecată în Dosarul nr. x/2012 al Tribunalului Iași, deoarece, în situația în

care cererea de suspendare ar fi respinsă, iar judecata în cele două pricini ar

continua în paralel, atunci există posibilitatea pronunțării unor hotărâri

judecătorești irevocabile care nu se pot concilia.

Recursul reclamantei

SC A. SA prin administrator judiciar B. Iași SPRL împotriva încheierii din 6

octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, a fost

întemeiat pe dispozițiile art. 483 și urm. C. proc. civ., solicitând admiterea

recursului, casarea în tot a încheierii atacate și trimiterea cauzei spre o

nouă judecată Curții de Apel Iași, cu aplicarea dispozițiilor art. 501 alin.

(1) și (3) C. proc. civ.

Recurenta SC C. SA,

susține că, în urma verificărilor privind cuantumul chiriei aferent perioadei

octombrie 2011 - 11 noiembrie 2012, precum și a dobânzii legale a constatat că

instanța de apel a săvârșit erori de calcul, involuntare.

Astfel, conform

înscrisurilor depuse la dosarul cauzei, cuantumul total al chiriei aferente

perioadei octombrie 2011 - 11 noiembrie 2012, pentru care a fost admisă

acțiunea reclamantei, este de 10.534.864.64 lei, astfel cum reiese din

însumarea facturilor fiscale și nu de 10.235.877.68 lei, astfel cum apare

menționat în decizie, fiind evidentă comiterea unor erori de calcul,

involuntare.

Aceeași situație se

regăsește și în cazul cuantumului total al dobânzii legale, valoarea acesteia

la data de 30 noiembrie 2012 fiind de 262.859,27 lei, astfel cum reiese din

însumarea facturi fiscale prezentate, iar și nu de 262.857,27 lei, cum din

eroare s-a menționat în dispozitivul deciziei.

O altă critică se

referă la incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc.

civ. - "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când

cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Din această

perspectivă, recurenta susține că, în considerentele încheierii atacate,

instanța a reținut că în cuprinsul Deciziei nr. 113 din 19 mai 2014 Curtea de

Apel Iași ar fi avut în vedere toate facturile indicate de apelantă în cererea

de îndreptare a erorii materiale, or, factura fiscală din 30 noiembrie 2012,

pentru suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunțării

Deciziei nr. 113 din 19 mai 2014 pentru că, în această ipoteză, suma admisă

prin decizie cu titlu de chirie ar fi fost mult mai mare, respectiv de

11.051.296,31 lei, în loc de 10.235.877,68 lei, astfel cum apare menționat în

decizie.

Așadar, în condițiile

în care, pe de o parte, în cuprinsul încheierii atacate se arată că, la

momentul pronunțării Deciziei nr. 113/2014 au fost avute în vedere facturi

fiscale care însumează 11.051.296,31 lei, reprezentând contravaloare chirie,

iar pe de altă parte, în cuprinsul aceleiași încheieri, se arată faptul că prin

Decizia nr. 113/2014, pârâtul Municipiul Iași a fost obligat la plata sumei de

10.235.877,68 lei reprezentând contravaloare chirie, este evident că încheierea

cuprinde motive contradictorii, întrucât factura din 30 noiembrie 2012, pentru

suma de 815.418,63 lei, nu a fost luată în considerare la momentul pronunțării

deciziei.

Mai susține recurenta

că, pe de altă parte, încheierea atacată nu cuprinde motivele pe care se

întemeiază soluția de respingere a cererii privind îndreptarea erorilor

materiale strecurate în Decizia nr. 113/2014, întrucât în motivare, instanța

arată că, în ceea ce privește limitele în care a fost admisă acțiunea, acestea

au fost date de temeiul contractual al acțiunii cât și de faptul notificării

încetării acestuia, începând cu data de 12 noiembrie 2012.

Or, prin cererea de

îndreptare a erorilor materiale, nu a invocat critici legate de limitele în

care a fost admisă acțiunea - acestea făcând obiectul unui alt recurs care a

fost promovat în cauză (recursul îndreptat împotriva Deciziei nr. 113/2014), ci

s-a invocat exclusiv existența unor erori de calcul în ceea ce privește

cuantumul chiriei aferente perioadei octombrie 2011 - 11 noiembrie 2012, precum

și existența unei erori de calcul în ceea ce privește dobânda legală, aceste

considerente ale instanței fiind străine de cererea de îndreptare a erorilor

formulată de subscrisa.

Recurenta invocă în

cauză, incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C.

proc. civ. - "când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de

procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității".

Astfel, în cauză,

deși în motivare nu se precizează expressis verbis, instanța lasă să se

înțeleagă că cererea de îndreptare a fost respinsă pentru că acțiunea

reclamantei a fost admisă numai în parte. Or, aspectele invocate în cuprinsul

cererii de îndreptare vizau însuși cuantumul chiriei admise, astfel că ele nu

puteau face obiectul unei cereri de recurs, ci puteau fi semnalate exclusiv prin

intermediul unei cereri de îndreptare a hotărârii - mijloc procesual de care

recurenta a și uzat. Așadar, față de motivele efectiv invocate în cererea de

îndreptare, instanța trebuia să dea eficiență dispozițiilor art. 445 C. proc.

civ., aceasta fiind singura cale procesuală prin care s-ar fi putut remedia

inadvertențele cu privire la cuantumul chiriei și al dobânzii legale.

În cauză recurenta

reclamantă SC C. SA Iași prin lichidator judiciar B. Iași SPRL Iași a formulat

întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului pârâtului ca

neîntemeiat.

În ceea ce privește

motivul de recurs potrivit căruia instanța de apel ar fi aplicat în mod greșit

dispozițiile art. 1556 C. civ. care reglementează excepția de neexecutare a

contractului precum și cele ale art. 1270 C. civ., se arată că aceste aspecte

nu au fost invocate la fond ca mijloc de apărare ci direct în recurs. Adresele

în cuprinsul cărora s-a invocat faptul că nu ar fi fost respectate prevederile

contractului de locațiune au avut în vedere facturile fiscale reprezentând

contravaloarea dobânzii legale aferente debitului neachitat, dobânda legală

fiind calculată în temeiul legii iar nu al prevederilor contractuale. Prin

celelalte adrese de returnare facturi nu s-a invocat excepția de neexecutare a contractului

extrajudiciar iar aceasta oricum nu putea fi invocată motivat de faptul că

locatorul și-a îndeplinit toate obligațiile contractuale iar pretinsa

neexecutare parțială, chiar dacă ar fi fost reală, nu ar fi fost suficient de

importantă pentru a îndreptății locatarul să refuze îndeplinirea propriilor

obligații. Se mai susține faptul că fiecare factură a fost însoțită de o anexă

privind modul de calcul al chiriei în care era evidențiată și valoarea

amortizării lunare a bunurilor închiriate. Cu privire la susținerile

recurentului pârât vizând pretinsa interpretare greșită a dispozițiilor art.

1796 lit. b) C. civ. se arată că pârâtul și-a însușit facturile anterior

promovării litigiului însă a condiționat achitarea acestora de achitarea unor

debite rezultând din alte acte juridice încheiate de părți. Referitor la

susținerea pârâtului că ar avea calitatea de proprietar se arată că însăși prin

adresa emisă de acesta din 5 februarie 2013 se arată că a folosit și folosește

bunurile în temeiul contractului de locațiune, prin urmare, cât timp

valabilitatea acestui contract nu a fost contestată iar acest aspect nu face

obiectul vreunui litigiu, afirmațiile pârâtului nu au relevanță. Recurenta

reclamantă solicită respingerea cererii de suspendare motivat de faptul că

soluția dată de instanța de fond pe această cerere nu a fost apelată de pârât

prin urmare nu se mai poate analiza întrucât s-ar produce încălcarea puterii de

lucru judecat a părții din sentința civilă păstrată de instanța de apel.

În cauză, recurentul

pârât Municipiul Iași prin primar a formulat întâmpinare prin care a solicitat

respingerea recursului reclamantei ca nefondat, suspendarea judecății cauzei

până la soluționarea irevocabilă a Dosarului nr. x/2012 și obligarea

recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată. Prin aspectele

relevate în întâmpinare sunt reluate motivele de recurs.

Învestită cu

soluționarea căii de atac, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a

II-civilă, a procedat, la data de 30 ianuarie 2015, la întocmirea raportului

asupra admisibilității în principiu a recursului, prin raport constatându-se că

recursul este admisibil.

Completul de filtru,

la data de 21 aprilie 2015, constatând că raportul întrunește condițiile art.

493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus comunicarea lui părților, pentru ca

acestea să depună punctele de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493

alin. (4) din Legea nr. 134/2010 privind C. proc. civ.

Potrivit dovezilor

aflate la dosarul de recurs, raportul asupra admisibilității în principiu a

recursului a fost comunicat părților.

În data de 4 mai

2015, recurenta SC C. SA Iași prin lichidator judiciar B. Iași SPRL Iași a

depus punct de vedere la dosarul cauzei prin care a arătat că a luat act de

concluziile raportului potrivit cărora recursurile sunt admisibile în

principiu.

Constatându-se

încheiată această etapă a procedurii de filtru, dosarul a fost înaintat

completului de judecată în vederea soluționării căii de atac la data de 26

ianuarie 2016.

Analizând

recursurile, Înalta Curte le va admite, cu consecința casării deciziei recurate

și trimiterii cauzei spre rejudecare la instanța de apel, pentru considerentele

sare succed.

Recursul reclamantei

a fost fundamentat în drept pe dispozițiile art. 488 pct. 6 și 8 C. proc. civ.

și supune analizei instanței de recurs greșita aplicare a normelor de drept

material, respectiv lipsa motivării hotărârii referitoare la modalitatea de

soluționare a capătului de cerere accesoriu.

În analiza

recursurilor, Înalta Curte reține că acțiunea dedusă judecății este una în

răspundere contractuală, fundamentată pe art. 7 din Contractul de locațiune a

bunurilor aflate în patrimoniul C. Iași SA nr. 86009 din 10 decembrie 2011, în

drept fiind întemeiată pe dispozițiile art. 1270 și 1796 C. civ.

Greșita aplicare a

legii de către curtea de apel se referă în esență la aprecierile potrivit

cărora această instanță a considerat încetat contractul de locațiune din 10

decembrie 2011 la data de 12 noiembrie 2012 urmare notificării transmise de

către pârâtă prin adresa din 14 decembrie 2012.

Criticile

recurentei-reclamante deduc instanței pe de-o parte împrejurarea că notificarea

de încetare a contractului nu putea să își producă efectele sub auspiciile art.

10 din contractul părților, dar și împrejurarea că această notificare, ca act

unilateral al pârâtei, a fost revocată prin adresa din 05 februarie 2013 prin

care Municipiul Iași și-a reconsiderat intenția de încetare a contractului,

comunicând reclamantei că intenționează să utilizeze și pe viitor bunurile care

au făcut obiectul contractului de locațiune din 10 decembrie 2011, dincolo de

orice corespondență anterioară cu privire la subiectul încetării relațiilor

contractuale, confirmând executarea continuă a contractului.

Criticile astfel

formulate sunt fondate. Instanța de apel a reținut teza încetării contractului

la 12 noiembrie 2012, fără o motivare care să aibă în vedere limitele

devoluțiunii în apel, așa cum acestea sunt stabilite în art. 478 alin. (2) C.

proc. civ.

Deși prin notificarea

emisă prin adresa din 14 decembrie 2012, Municipiul Iași a solicitat încetarea

de drept a contractului din 10 decembrie 2011 în condițiile stabilite în art.

10 ale convenției bilaterale, iar în acțiune reclamanta a argumentat teza

continuării contractului susținând tocmai că nu a putut opera încetarea de

drept, instanța de apel nu a luat în analiză aceste argumente. Astfel, nu s-a

stabilit dacă notificarea încetării contractului a survenit ca urmare a

încetării calității de operator al serviciului public de producere, transport

furnizare și distribuție a energiei termice în municipiul Iași și dacă în

aceste condiții noul operator a solicitat continuarea contractului sau dacă

notificarea a avut semnificația unui act de denunțare unilaterală a

locatarului, emanată de la reprezentantul legal.

Prin această

omisiune, decizia instanței de apel nu permite evaluarea modului de aplicare a

legii, respectiv a dispozițiilor art. 1270 C. civ. referitor la puterea

obligatorie a contractului, a modului în care acesta devine efectiv în

convenția sinalagmatică.

Prin neidentificarea

mijlocului prin care contractul a încetat să își producă efectele la 12

noiembrie 2012 - mai exact dacă acest contract a încetat ca urmare a faptului

că municipiul nu mai deține calitatea de operator al serviciului public sau

prin denunțare unilaterală - decizia curții de apel nu a permis nici

verificarea modului de aplicare a dispozițiilor art. 1277 C. civ., adică dacă,

eventuala denunțare unilaterală a fost emisă cu respectarea unui termen

rezonabil pentru cocontractant sau dacă putea să-și producă efectele la o dată

anterioară celei la care a fost emisă ori comunicată locatorului. În acest

context, Înalta Curte subliniază că notificarea încetării a fost emisă de

Municipiul Iași la 14 decembrie 2012 cu Adresa nr. 115626, a fost transmisă C.

Iași la 17 decembrie 2012 și menționează ca dată a încetării contractului 12

noiembrie 2012, dată căreia instanța de apel i-a dat relevanță în stabilirea

duratei contractului.

În fine, recurenta

critică decizia instanței de apel și cu privire la considerarea înseși a

încetării contractului, critică fundamentată pe caracterul retractabil al

actului juridic unilateral. Astfel, a susținut că în intervalul 12 noiembrie

2012 și 05 februarie 2013 - dată la care Municipiul Iași a emis Adresa nr.

11486 prin care a solicitat C. să considere că a folosit și folosește și în

prezent bunurile în condițiile prevăzute în contractul de locațiune din 10

decembrie 2011 - nu au existat acte de lichidare a contractului și că oricum,

actul unilateral al încetării a fost revocat prin actul succesiv de confirmare

a executării continue a locațiunii.

Nici acest argument

nu a făcut obiectul analizei în apel. Înalta Curte, notează că actul evaluat de

instanța de apel pentru aprecierea datei încetării contractului de locațiune a

fost adresa din 14 decembrie 2012.

Această adresă este,

fără doar și poate un act juridic unilateral care, potrivit art. 1326 alin. (1)

C. civ., era destinat comunicării în măsura în care afecta drepturi ale

destinatarului său. Efectul său, tinde la încetarea unui raport juridic, de

aceea, este unul extinctiv. În lipsa unei motivări corespunzătoare a deciziei

din apel, în măsura în care această instanță a dat efect voinței de încetare a

contractului urmare adresei din 14 decembrie 2012 începând cu o dată anterioară

chiar, rezultă că instanța a ignorat pe de-o parte efectul extinctiv al actului

unilateral și s-a oprit și la caracterul obligatoriu și irevocabil al acestuia,

prin lipsirea de orice efecte a actului ulterior, adresa din 05 februarie 2013.

Cu toate acestea

forța obligatorie și irevocabilitatea actului juridic unilateral, compatibile

cu art. 1270 C. civ., sunt consecințe care privesc pe emitentul actului și nu

pe destinatarul său. Destinatarului, actul juridic unilateral îi este doar

opozabil, iar efectele față de acesta se produc după acceptare sau după

epuizarea oricărei contestații referitoare la valabilitatea sau eficacitatea

actului.

În acest context,

curtea de apel nu a realizat aceste analize pentru a putea aprecia efectul

notificării de încetare a contractului de locațiune din 10 decembrie 2011 și

utilitatea acestei notificări, cu atât mai mult cu cât a fost și retractată la

05 februarie 2013, retractare care viza menținerea contractului inițial.

Astfel, Înalta Curte

apreciază că motivul de recurs analizat este fondat.

Al doilea motiv de

casare vizează lipsa motivării deciziei din apel referitoare la al doilea capăt

de cerere, privitor la dobânzi. Recurenta reclamantă a arătat că în lipsa

oricărei justificări regăsite în considerentele deciziei, dobânda a fost

acordată pentru debitul apreciat ca restant numai până la 30 noiembrie 2012,

dată fără semnificație în contextul procesului, iar nu până la achitarea

integrală a debitului.

Și această critică

este fondată. Considerentele instanței de apel s-au limitat, în privința

dobânzilor, la a determina forfetar valoarea accesoriilor, dobândă legală, fără

a justifica temeiul contractual sau legal care a determinat această apreciere,

în condițiile în care prin cererea de chemare în judecată reclamanta a solicitat

plata dobânzii legale, calculate de la scadență și până la data achitării

efective a debitului.

Astfel, au fost

încălcate dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. care impune

prezentarea considerentelor pentru care anumite cereri ale părților au fost

respinse sau parțial admise, lipsa motivării echivalând cu o nesoluționare pe

fond a acestora.

Și recursul pârâtului

este fondat și va fi admis. S-a susținut în dezvoltarea criticilor prezentate

că instanța de apel a aplicat greșit dispozițiile art. 1556 și pe cele ale art.

1270 C. civ., neanalizând excepția de neexecutare invocată de Municipiul Iași.

Înalta Curte, reține

că instanța de apel, referindu-se la apărarea intimatei din apel cu acest

conținut, a subliniat că în cadrul întâmpinării depuse de pârât în fața primei

instanțe de fond nu s-a contestat cuantumul chiriei pretinse, respectiv că suma

facturată nu corespunde valorii amortizării lunare a bunurilor care fac

obiectul contractului de locațiune și astfel, că facturarea debitului s-a făcut

cu nerespectarea dispozițiilor art. 7 din contractul din 10 decembrie 2011 și a

folosit un argument legat de faptul că nici în cârdul concilierii nu au fost

ridicate asemenea obiecțiuni, iar reclamanta și-a executat obligațiile.

În realitate, excepția

de neexecutare a contractului, în raport cu care urma să fie evaluată

temeinicia pretențiilor reclamantului, potrivit art. 1556 C. civ., a fost

invocată de Municipiul Iași prin întâmpinarea formulată în faza de judecată a

apelului și nu a fost analizată, motivat de lipsa acestei apărări în primă

instanță.

Or, în apel, instanța

care judecă litigiul realizează o veritabilă cercetare judecătorească a

fondului litigiului, analizând, potrivit art. 478 alin. (2) C. proc. civ.,

motivele, mijloacele de apărare și dovezile invocate la prima instanță sau

arătate în cadrul apelului sau prin întâmpinare. în acest context, excepția de

neexecutare apare ca o veritabilă apărare pe fond care a fost invocată conform

de către intimat și care era esențială pentru evaluarea temeiniciei

pretențiilor afirmate prin cerere.

Absența acestei

examinări a lipsit partea de principalul său mijloc de apărare și a dus la

pronunțarea unei decizii care a ignorat normele drept material evocate.

În măsura în care

contractul care reprezintă cauza pretențiilor reclamantului este unul

sinalagmatic, în rejudecare, instanța de apel va analiza această apărare de

fond în mod efectiv, având în vedere mecanismul de executare a contractului

prefigurat de părți prin toate clauzele sale, inclusiv cele cuprinse în art. 7.

În fine,

examinându-se și recursul declarat de către reclamanta SC C. SA împotriva

încheierii pronunțate la 6 octombrie 2006, prin care a fost respinsă

solicitarea reclamantei de îndreptare a erorilor de calcul matematic strecurate

în Decizia nr. 113 din 19 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția

Civilă, Înalta Curte, reține că recurenta a argumentat în principal că aceasta

hotărâre nu este motivată și că aceasta a fost dată cu încălcarea normelor de

procedură care atrag nulitatea actului contestat.

Înalta Curte, arată

că în măsura în care criticile din recursul declarat de către reclamantă

împotriva Deciziei nr. 113 din 19 mai 2014 sunt considerate fondate,

determinând casarea, iar prin dezlegările date se trasează instanței de apel

obligația de a reevalua temeinicia cererii de chemare în judecată, chestiunile

legate de stabilirea existenței și întinderii pretențiilor vor fi reevaluate în

cadrul unei noi cercetări, efectul casării extinzându-se implicit asupra

încheierii ulterioare.

De aceea, având în

vedere considerente dezvoltate în această decizie și văzând dispozițiile art.

497 C. proc. civ. în conformitate cu care Înalta Curte, în caz de casare,

trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea

casată, vor fi admise recursurile declarate în cauză, va fi casată decizia și

încheierea atacate și va fi trimisă cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile

declarate de reclamanta SC C. SA Iași prin lichidator judiciar B. Iași SPRL

Iași împotriva Deciziei nr. 113 din 19 mai 2014 și a încheierii din 6 octombrie

2014 pronunțate de Curtea de Apel Iași, secția civilă, și recursul declarat de

pârâta Municipiul Iași prin primar împotriva aceleiași decizii.

Casează decizia și

încheierea atacate și trimite cauza spre rejudecare aceleași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 ianuarie 2016.

Procesat

de GGC - NN