ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1558/2016

Prin cererea înregistrată la data de 11 mai 2012 pe rolul Tribunalului Botoșani trimisă spre soluționare Tribunalului Iași prin declinarea competenței, reclamanții Municipiul Botoșani și Primăria Municipiului Botoșani, prin reprezentanți legali au solicitat obligarea pârâtei A. - Sucursala Iași la plata sumei de 581.957,79 lei, actualizată cu indicii de inflație. Această sumă a fost solicitată ca urmare a faptului că pârâta, prin prepușii săi, a eliberat societății comerciale A. SA Iași, cu care a avut încheiat contract de prestări servicii în perioada 2006 - 2008, suma constituită cu titlu de garantei de bună execuție fără acordul său și încălcarea condițiilor privind modul de gestionare al contului. În drept, reclamanta a invocat dispozițiile art. 1313, art. 1375 alin. (3), art. 1375 C. civ. - Legea nr. 287/2009. Cauza a parcurs un prim ciclu procesual în prima instanță și căi de atac, fiind pronunțate următoarele soluții:

Prin Sentința civilă nr. 516 din 13 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale a pârâtei și a fost respinsă acțiunea.

Împotriva acestei sentințe, reclamanții au formulat apel care a fost admis prin Decizia civilă nr. 173 din 16 decembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în sensul anulării sentinței atacate și trimiterii cauzei spre rejudecare tribunalului. Pentru a pronunța această decizie, instanța de control judiciar a reținut că temeiul de drept al acțiunii este răspunderea civilă delictuală a comitentului pentru prepus, precum și faptul că prima instanță în mod greșit a soluționat cauza pe excepție. S-a mai apreciat că într-o acțiune în răspundere delictuală precum aceea cu care a fost învestit tribunalul, calitatea procesuală pasivă aparține celui despre care se pretinde a fi comitent, respectiv pârâta. S-a mai indicat de către instanța de control judiciar ca, în rejudecare, tribunalul să pună în discuție problema lipsei personalității juridice a pârâtei, cu consecințele procesuale ce pot decurge din aceasta.

În rejudecare Tribunalul Iași, secția I civilă, prin Sentința civilă nr. 647 din 12 martie 2015 a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. - Sucursala Iași și a inadmisibilității acțiunii invocate de pârâtă. Totodată, a respins ca nefondată acțiunea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta. În motivarea hotărârii, tribunalul a reținut, cu privire la excepțiile lipsei calității procesuale pasive și a lipsei capacității de folosință, că interpretarea art. 41 alin. (2) C. civ. este în sensul că legea acordă, în anumite limite calitate procesuală pasivă unor asociații sau societăți - sucursala fiind, în sens larg și în condițiile specifice menționate, ca o societate. În plus, s-a reținut că B. - Sucursala Iași este o unitate componentă a B. SA, dar care are prin organele sale de conducere, un complex de atribuții care îi creează o individualitate proprie incontestabilă în cadrul societății. De asemenea, și excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, a fost constatată neîntemeiată, raportat la principiul liberului acces la justiție consacrat de Constituția României și normele europene în vigoare. În ceea ce privește fondul cauzei, s-a reținut că între pârâtă și SC A. SRL nu au existat nici un fel de raporturi directe sau indirecte în baza cărora pârâta să se fi obligat a gestiona în vreun mod sumele achitate de reclamantă către SC A. SRL cu titlu de garanție de bună execuție. Mai mult, s-a reținut că din actele aflate la dosar, rezultă că SC A. SRL a avut deschis un cont de garanții, dar în lipsa unui contract între pârâtă și reclamante și SC A. SRL prin care să se fi convenit asupra modului de gestiune a contului, pârâta nu a avut și nu are dreptul să verifice ridicările de sume din cont și plățile din acest cont. În consecință, s-a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, întrucât nu există nicio faptă ilicită săvârșită de pârâtă sau de un prepus al acestuia, nu există un raport de cauzalitate între activitatea prepușilor B. - Sucursala Iași și prejudiciul reclamantelor și nu există vinovăția pârâtei sau vreunui angajat al acesteia care ar fi creat un prejudiciu reclamanților. La pronunțarea acestei soluții, tribunalul a avut în vedere Ordonanța de clasare din 10 februarie 2014 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Iași, potrivit căreia prepusul - pârâta A. nu a săvârșit nicio faptă de nicio natură în legătură cu serviciul care să fi condus la prejudicierea reclamanților. Împotriva acestei decizii, reclamanții au formulat apel care a fost soluționat prin Decizia nr. 509/2015 din 20 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, în sensul respingerii și menținerii sentinței tribunalului ca fiind legală și temeinică. În motivarea deciziei, instanța de apel a prezentat situația de fapt a dosarului, textele de lege aplicabile litigiului, reținând că prin clauza inserată la pct. 11.1 - 11.4 din contractul de execuție lucrări nr. 119114 din 27 iulie 2006 încheiat între autoritatea contractantă - Primăria Municipiului Botoșani și executantul SC A. SA, s-a constituit garanția de bună execuție ca obligație pentru executant, prin scrisoare de garanție bancară de bună execuție, până la 10 ianuarie 2008, ulterior fiind deschis contul de garanție de bună execuție la cererea executantului, care l-a înștiințat pe achizitor. Totodată, s-a mai reținut că reclamanții nu au formulat pretenții asupra acestui cont, precum și faptul că, în speță, corespondența cu pârâta prin care s-a solicitat punerea la dispoziție a garanției de bună execuție, s-a localizat la data de 4 noiembrie 2009, la un moment ulterior transferării sumelor în contul curent al executantului. S-a apreciat că tribunalul nu a încălcat dispozițiile legale invocate în motivele de apel ca act normativ ce reglementează garanția de bună-execuție respectiv H.G. nr. 925/2006 (art. 91, art. 92), în speță, această garanție s-a constituit inițial prin scrisoare de garanție bancară și ulterior s-a deschis contul cu aceeași destinație. S-a reținut că, acest cont deschis la banca comercială se utilizează conform prevederilor legale la data constituirii sale. Mai mult decât atât, s-a apreciat că pentru luna aprilie 2008, operațiunile de transfer efectuate nu impuneau "avizul scris al autorității" contractante/reclamante, ci doar "emiterea de pretenții" cu notificarea contractantului, condiție care însă nu a fost îndeplinită în cauză. În consecință, instanța de apel a constatat că, în speță, nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 1000 alin. (3) C. civ. pentru pârâtă, întrucât prepusul pârâtei, A., în funcția încredințată, nu a săvârșit nicio faptă care să cauzeze reclamanților un prejudiciu, în modalitatea pretinsă în acțiune. Operarea transferului sumelor dintr-un cont în altul nu era condiționată de nicio formalitate, sistemul informatic nu a evidențiat nicio interdicție. În plus, s-a reținut că, nu au fost administrate alte probe decât cele din cauza penală privind înscrisurile aparent emise de Primăria Botoșani și corespondența dintre executant și autoritatea contractantă privind deschiderea contului pentru garanție de bună execuție, care să impună o altă concluzie. Totodată, s-a reținut că dispozițiile art. 90 alin. (3) din H.G. nr. 925/2006 au fost modificate prin H.G. nr. 1045 din 19 octombrie 2011 prin care s-a introdus avizul scris al "autorității contractante", act normativ adoptat ulterior executării contractului nr. 19114/2006, care însă s-a apreciat că nu este incident în speță. În concluzie, Curtea de Apel Iași a apreciat că reclamanții își pot recupera dauna, constând în contravaloarea lucrărilor de remediere efectuate de o altă societate comercială, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare a obligațiilor asumate prin contract, prin alte mijloace procedurale.

Împotriva Deciziei nr. 509/2015 din 20 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel Iași, secția civilă, recurenții-reclamanți au formulat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea căii extraordinare de atac, modificarea în totalitate a deciziei recurate, în sensul admiterii apelului, cu consecința admiterii în totalitate a acțiunii formulate. În motivarea recursului, recurenții-reclamanți au susținut că în mod greșit le-a fost respinsă cererea de apel, fiind greșit aplicate dispozițiile legale referitoare la răspunderea civilă delictuală, reglementate în art. 1000 alin. (3) C. civ., referitoare la răspunderea comitentului pentru fapta prepusului. În condițiile legilor evocare, recurenții au susținut că instanța de apel era datoare să analizeze atât condițiile generale ale răspunderii civile delictuale, existența faptei, a autoratului, legăturii de cauzalitate și determinarea prejudiciului, dar și condițiile speciale, raportul de prepușenie dintre B. și angajata sa care, din neglijență, a aprobat efectuarea tranzacției bancare păgubitoare. Recurenții au arătat că aceste analize au fost omise de instanța de apel care a rejudecat în fond litigiul. Decizia din apel a fost criticată și din perspectiva greșitei aplicări a dispozițiilor art. 3 și 32 din H.G. nr. 273/1994 privind recepția lucrărilor de construcții, precum și a dispozițiilor art. 91 și 92 din H.G. nr. 925/2006 pentru aprobarea normelor metodologice pentru aplicarea O.U.G. nr. 34/2006 referitoare la achizițiile publice. S-a invocat mecanismul scrisorii de garanție, evocându-se că B. avea obligația de a obține acordul beneficiarului garanției înainte de a dispune disponibilizarea sumei constituite ca garanție în favoarea SC A. SA. Analizând actele dosarului, precum și decizia atacată, prin prisma motivelor de nelegalitate invocate de recurenții-reclamanți, Înalta Curte reține următoarele: Situația de fapt lămurită a cauzei deduce analizei ca premisă, încheierea între autoritatea contractantă, Municipiul Botoșani, și SC A. SA a unui contract de achiziție publică din 28 iulie 2006, aflat sub incidența dispozițiilor O.U.G. nr. 34/2006, pentru reabilitatea și modernizarea de străzi și parcări în municipiul Botoșani. În condițiile art. 11 din acest contract, executantul SC A. SA avea obligația de a constitui o garanție de bună execuție a contractului, asupra căreia achizitorul avea un drept de a emite pretenții în limita prejudiciului creat în cazul neîndeplinirii sau îndeplinirii defectuoase a contractului. Așadar, dreptul achizitorului de a pretinde încasarea garanției de bună execuție este un drept contractual, conținutul și limitele sale de exercitare fiind reglementate totodată și de dispozițiile art. 91 din H.G. nr. 925/2007, aplicabil contractului, deoarece efectele sale vizează situații juridice care se constituie în perioada sa de activitate. Rezultă așadar că dreptul achizitorului, autoritatea contractantă, de a emite pretenții în legătură cu executarea, în favoarea sa, a garanției de bună execuție este un drept ex contracții, însoțit de o acțiune cu caracter contractual. În acest sens, în executarea obligației sale de garanție, SC A. SA a constituit garanția de bună execuție corespunzătoare contractului din 28 iulie 2006 la Banca Română pentru Dezvoltare (B.), Sucursala Iași, comunicând primăriei deschiderea contului prin adresa din 7 octombrie 2007. Confirmarea deschiderii contului și emiterii acestei garanții a fost transmisă autorității contractante chiar de către B. Primăriei Municipiului Botoșani, cu mențiunea expresă în cuprinsul acesteia prin care banca se angaja ca restituirile din acest cont sa fie efectuate în favoarea constituitorului numai cu acceptul beneficiarului lucrărilor, autoritatea contractantă. Din perspectiva mecanismului juridic care o generează, această modalitate de garanție are un caracter autonom și reprezintă angajamentul irevocabil și, în principiu, necondiționat al emitentului (banca) prin care aceasta se obligă față de un ordonator (titularul contului), ca în baza unui raport juridic preexistent al acestuia cu un terț, plătească terțului (beneficiarul garanției) suma de bani afectată cu acest titlu. Prin urmare, banca își asumă contractual un set bivalent de obligații prin deschiderea contului de garanție, atât față de ordonatorul garanției, cât și față de beneficiar. Așadar, raportul de garanție bancară este eminamente contractual și presupune două relații juridice autonome: prima, între emitent - banca - și ordonatorul garanției, a doua, între ordonator și terț, relații juridice autonome. Specificitatea garanției bancare este aceea că ea se emite pentru executarea contractului în care banca nu este parte, banca executând plata garanției în favoarea terțului la cererea acestuia invocând neexecutarea contractului său cu ordonatorul. Tradițional, acest raport juridic se transpune într-o stipulație pentru altul, în care beneficiarul are dreptul de a cere promitentului executarea obligației, dar se emancipează de o simplă stipulație prin caracterul sau autonom, în măsura în care emitentul nu poate opune beneficiarului excepții ale raportului juridic fundamental. Ca și în cazul stipulației pentru altul, prin mecanismul garanției bancare, cererea de plată a garanției îmbracă, pentru beneficiar o componentă exclusiv contractuală, fără a fi necesar ca emitentul să se afle într-un raport contractual direct cu beneficiarul. Transpunând acest mecanism de executare a garanției bancare la cauza dedusă judecății, beneficiarul garanției, autoritatea contractantă, avea un drept ex contracții de a cere și pretinde plata garanției de către emitenta B., în condițiile art 11 din contractul de execuție și art. 91 din H.G. nr. 925/2006. Din aceasta perspectivă, refuzul băncii de a efectua plata la cererea beneficiarului, întemeiată pe neexecutarea contractului de execuție, dar și modalitatea defectuoasă imputată băncii de a gestiona și efectua transferuri bancare fără acordul sau acceptul beneficiarului garanției nu pot fi sancționate în justiție decât printr-o acțiune în răspundere contractuală, iar nu pe un fundament delictual. Astfel, este corectă dezlegarea dată de instanța de apel în considerentele prezentate, prin care arată că reclamanții au alte mijloace procedurale de recuperare, Înalta Curte subliniind că, în cauză nu poate fi generată o răspundere civilă cu caracter delictual, determinată de lipsa unui raport juridic direct dintre părțile litigiului. De vreme ce situația de fapt care reprezintă temeiul acțiunii în pretenții o reprezintă autorizarea defectuoasă a transferului sumelor aflate în contul de garanție, fără acceptul beneficiarului acestuia, acest fapt nu poate reprezenta, deopotrivă, la alegerea reclamanților, atât fundamentul răspunderii contractuale, cât și cel al unei răspunderi contractuale. Mai mult, în prezența unei răspunderi contractuale, niciuna dintre părți nu poate înlătura incidența acestei răspunderi pentru a opta în favoarea altor reguli. Pe cale de consecință, în temeiul acestor considerente, analiza elementelor răspunderii civile delictuale nu se impune, iar respingerea acțiunii, în apel, deopotrivă fundamentată pe neîndeplinirea condițiilor art. 998 - 1000 alin. (3) C. civ., este redundantă. În acest context, Înalta Curte arată că nu se impune analiza acelor critici din recurs care se referă la greșita aplicare a legii din perspectiva încălcării art. 1000 alin. (3), la lipsa analizei condițiilor generale și speciale ale acestei răspunderi, deoarece însăși aprecierea incidenței acestor dispoziții presupun greșita aplicare a legii. Pe cale de consecință, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul promovat, atât cu priviră la obiectul său principal, cât și cu privire la cheltuielile de judecată solicitate ca accesoriu al acestuia.