ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4258/2014

Asupra recursurilor de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea formulată la data de 30 mai 2011, SC A. SA a chemat în judecată Agenția Națională de Administrare Fiscală, solicitând anularea Ordinului Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 7982/2006, privind aprobarea documentului pentru regularizarea situației operațiunilor vamale deschise în baza prevederilor art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing.

În motivarea cererii, reclamanta a învederat că există un conflict de norme juridice între prevederile O.G. nr. 51/1997 și C. vam. pe de o parte și respectiv, Ordinul nr. 7982/2006, pe de altă parte.

Astfel, a precizat reclamanta, contrar prevederilor, potrivit cărora bunurile introduse în țară de societățile de leasing se încadrează în regimul vamal de import, prin dispozițiile ordinului contestat s-a prevăzut ca acele bunuri să fie declarate la autoritatea vamală în regim de admitere temporară.

La data de 24 octombrie 2011, SC B. SA a formulat cerere de intervenție în interes propriu, solicitând anularea Ordinului Agenției Naționale de Administrare Fiscală nr. 7982/2006 întrucât modifică regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în țară pe baza unor contracte de leasing de către societățile de leasing, persoane juridice române, cu ignorarea dispozițiilor O.G. nr. 51/1997 care a instituit pentru aceste bunuri regimul vamal de import.

Prin întâmpinare, Agenția Națională de Administrare Fiscală a invocat excepția lipsei de interes și a lipsei de obiect, pe considerentul că Ordinul nr. 7982/2006 și-a încetat valabilitatea la 1 ianuarie 2007, odată cu aplicarea în România a aquis-ului comunitar, precum și excepția neîndeplinirii procedurii prealabile prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Prin Sentința civilă nr. 1203 din 14 februarie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepțiile lipsei de interes și a rămânerii fără obiect și a admis excepția neîndeplinirii de către reclamantă a procedurii prealabile, în care sens a respins acțiunea formulată de aceasta ca inadmisibilă.

De asemenea, a fost respinsă și acțiunea formulată de intervenientă, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că reclamanta nu a făcut dovada că, anterior introducerii acțiunii, s-a adresat autorității emitente, pentru revocarea ordinului, nefiind astfel, îndeplinite condițiile art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Referitor la celelalte excepții invocate de pârâtă, instanța de fond a constatat că actul administrativ contestat își păstrează valabilitatea iar intervenienta justifică un interes legitim, născut și actual, având posibilitatea ca, în eventualitatea anulării ordinului, să repună în discuție legalitatea deciziilor de regularizare emise de organele fiscale.

S-a reținut de asemenea că nu prezintă relevanță împrejurarea că ordinul și-a încetat aplicabilitatea la 1 ianuarie 2007, întrucât actul a produs efecte juridice pe durata aflării în vigoare.

Cât privește soluția de respingere pe fond a cererii de anulare formulată de intervenientă s-a constatat, în esență, că prin ordinul contestat nu se reglementează un alt regim juridic al bunurilor introduse în țară de către societățile de leasing, ci sunt respectate prevederile art. 27 din O.G. nr. 51/1997, potrivit cărora pentru ambele modalități de achiziționare a bunurilor, regimul vamal este unul de admitere temporară.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamanta SC A. SA, cât și intervenienta B. SA, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Astfel, reclamanta a învederat că excepția lipsei procedurii prealabile a fost greșit admisă, întrucât societatea s-a adresat pârâtei pentru revocarea ordinului cu adresa din 9 mai 2012, primind la 16 mai 2011 și răspunsul autorității fiscale.

Ambele recurente au formulat critici asupra fondului litigiului, arătând că sentința este lipsită de motivare cu privire la aspectul esențial dedus judecății, regimul vamal al bunurilor prevăzut la art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997 și posibilitatea modificării regimului vamal instituit prin lege de un act normativ cu forță juridică inferioară.

Astfel, au precizat recurenții, instanța a constatat, fără a analiza regimul vamal diferit al celor două categorii de bunuri prevăzute de art. 27 alin. (1) și (2), că acesta este identic, de admitere temporară, concluzie ce contravine prevederilor exprese ale O.G. nr. 51/1997.

Potrivit dispozițiilor ordonanței, au mai arătat reclamanții, doar bunurile mobile introduse în țară de utilizatori, persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing persoane juridice străine se încadrează în regimul vamal de admitere temporară, în timp ce bunurile introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, cu exceptarea de la plată a sumelor aferente tuturor drepturilor de import.

Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ambelor recursuri ca nefondate, reiterând lipsa interesului legitim și a lipsei de obiect, întrucât ordinul contestat și-a încetat aplicabilitatea la 1 ianuarie 2007, fiind ulterior abrogat prin Legea nr. 241/2007.

S-a arătat și faptul că prevederile ordinului au vizat modalitatea de declarare la autoritatea vamală a mărfurilor introduse în țară în baza unor contracte de leasing, fără a avea implicații asupra regimului taxelor datorate și fără a modifica dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997.

Analizând actele și lucrările dosarului în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și 304

1

C. proc. civ., Curtea va constata că recursurile sunt fondate, urmând a fi admise și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță.

Astfel, conform înscrisurilor noi atașate cererii de recurs, reclamanta a făcut dovada parcurgerii procedurii prealabile administrative prevăzute de art. 7 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, depunând atât cererea adresată la 5 ianuarie 2011 pentru anularea ordinului, cât și răspunsul autorității fiscale, datat 16 mai 2011.

Sub acest aspect, urmează a se dispune trimiterea cauzei la instanța de fond pentru a se pronunța asupra fondului acțiunii introductive.

De asemenea, sentința va fi casată cu consecința trimiterii pentru rejudecare și a cererii de intervenție în interes propriu, în raport de împrejurarea că instanța de fond nu a analizat toate apărările intervenientei referitoare la valoarea juridică a declarațiilor vamale a căror întocmire a fost impusă prin dispozițiile Ordinului nr. 7982/2006, pentru a determina regimul vamal aplicabil bunurilor introduse în țară de către societățile de leasing, persoane juridice române.

Astfel, instanța de fond a reținut în mod corect faptul că potrivit art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 51/1997, bunurile mobile care sunt introduse în țară de societățile de leasing, persoane juridice române, se încadrează în regimul vamal de import, în timp ce, în conformitate cu prevederile art. 27 alin. (1) din ordonanță, regimul vamal al bunurilor introduse în țară de către utilizatori persoane fizice sau juridice române, în baza unor contracte de leasing încheiate cu societăți de leasing, persoane juridice străine, est cel de admiterea temporară.

Constatând că prin ordinul contestat se impune pentru ambele categorii de bunuri introduse în țară declararea lor la autoritatea vamală prin depunerea declarației de admitere temporară, instanța de fond a stabilit, fără a prezenta argumente, că pentru ambele modalități de achiziționare a bunurilor regimul vamal este unul de admitere temporară, întrucât în ambele situații taxa vamală se calculează la valoarea reziduală a bunurilor din momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dată când devine exigibilă.

Potrivit art. 261 pct. 5 C. proc. civ., care consacră principiul general privind motivarea hotărârilor, sentința trebuie să cuprinsă motivele de fapt și de drept în temeiul cărora a fost pronunțată, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, or, în cauză, referitor la respingerea cererii de intervenție, hotărârea nu este motivată în suficientă măsură pentru a permite exercitarea controlului judiciar.

În consecință, pentru considerentele expuse mai sus, Înalta Curte admițând ambele recursuri, va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de SC A. SA și de SC B. SA împotriva Sentinței civile nr. 1203 din 14 februarie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 noiembrie 2014.

Procesat de GGC - MI