Luck împotriva Germaniei

La originea cauzei se află o cerere (nr. 58364/00) împotriva Republicii Federale a Germaniei, depusă de un cetățean al acestui stat, dl. Edgar Lück (reclamantul), care a sesizat Curtea pe 25 februarie 2000 în baza art. 34 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale (Convenția).

Reclamantul este reprezentat de Me Rixe, avocat la Bielefeld. Guvernul german (Guvernul) era reprezentat de agentul acestuia, dl. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent, apoi de doamna Almut Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin la Ministerul Federal de Justiție.

Reclamantul alega în special o violație a art. 8 din Convenție din cauza refuzului instanțelor cu atribuții în materie de familie de a-i acorda un drept de vizită privind copilul său natural și caracterul inechitabil al procedurii, și o violație a art. 6 § 1 din Convenție din cauza duratei excessive a procedurii.

Pe 31 mai 2007, după un schimb de corespondență, s-a propus părților încheiere un acord pe cale amiabilă în sensul art. 38 § 1 b) din Convenție. Pe 12 iulie 2007, Guvernul a prezentat o declarație formală de acceptare a acordului amiabil propus. Pe 26 iulie 2007, reprezentantul reclamantului a informat Curtea că reclamantul refuza propunerea de acord amiabil. ÎN FAPT

Reclamantul s-a născut în 1954 și locuiește la Bielefeld.

Reclamantul este tatăl biologic al unei fete, născute pe 24 martie 1989. La nașterea acesteia, mama era căsătorită cu alt bărbat. Ea este încă.

A pornind din martie 1991, mama copilului a început să limiteze contactele dintre aceasta și reclamant care existau până atunci – nu au putut fi stabilite în fața instanțelor naționale nici în fața Curții nici intensitatea și frecvența exactă. Pornind din martie 1993, mama copilului și soțul ei au interzis orice contact. Reclamantul a avut totuși apoi unele contacte cu fiica sa. A. Circumstanțele cauzei 1. Procedura în fața instanțelor civile

Pe 9 iunie 1993, reclamantul a solicitat tribunalului din Cologne să oblige părinții copilului să-i acorde un drept de vizită.

Pe 25 ianuarie 1994, după ce a ascultat reclamantul și părinții copilului, tribunalul a respins cererea. Într-adevăr, legea nu prevedea un asemenea drept de vizită, pentru că copilul era considerat născut din căsătoria mamei cu soțul ei. Prin urmare, chiar dacă reclamantul era tatăl biologic al copilului, nu exista nicio legătură juridică între ei. Deoarece copilul nu era născut în afara căsătoriei, reclamantul nici nu putea invoca art. 1711 din codul civil. Singura cale care-i era deschisă conform dreptului german era să dovedească că părinții copilului abuzau de drepturile parentale, situație prevăzută de art. 1666 din codul civil. Nu era cazul în speța de față. Decizia părinților de a restricționa, apoi de a interzice orice contact al reclamantului cu copilul nu avea niciun caracter abuziv: chiar dacă considerațiile personale ale părinților privind reclamantul au influențat probabil decizia lor, aceasta era doar expresia autonomiei părinților în a decide pe care persoane le copilul lor putea întâlni. Tribunalul a observat, de asemenea, că în perioada de luat în considerare, copilul avea între doi și cinci ani, o vârstă la care un copil se găsește propria identitate în familia sa. În această perioadă, trebuia evitat, cel puțin pentru moment, ca acesta să fie expus unor probleme de identificare rezultând din prezența a doi părinți.

Pe 5 septembrie 1995, fără a ține o ședință, tribunalul regional a confirmat concluzia tribunalului din primă instanță. A reamintit că art. 1711 § 2 din codul civil nu se referea decât la părinții biologici ai copiilor născuți în afara căsătoriei și nu se aplica, prin urmare, în speța de față. Examinând cauza și la lumina art. 8 din Convenție, tribunalul regional a subliniat importanța fundamentală a binelui copilului intereshat pe care Curtea și Comisia Europeană a Drepturilor Omului le-au subliniat în asemenea cazuri. A adăugat că pentru moment, nu era necesar nici a asculta copilul personal, nici a solicita opinia unui expert, ceea ce ar putea deveni necesară mai târziu.

Pe 14 iunie 1996, curtea de apel din Cologne a declarat recursul reclamantului inadmisibil. A estimat, într-adevăr, că reclamantul nu putea beneficia de mai mult de cai de atac decât părinții copiilor născuți în afara căsătoriei, cărora art. 63 a al legii privind procedura gratuită (a se vedea pct. 15 mai jos) le acorda doar o apel în fața tribunalului regional. A concluzionat că, în ciuda unor îndoieli cu privire la constituționalitatea acestei prevederi în ce o regula dreptul de vizită privind un copil născut în afara căsătoriei diferit de cel privind un copil născut în cadrul unui mariaj, ea a rămas de părere că prevederea a rămas în conformitate cu Legea Fundamentală. 2. Procedura în fața Curții Constituționale Federale

Pe 15 iulie 1996, reclamantul a introdus un recurs constituțional în fața Curții Constituționale Federale. Pe 28 noiembrie 2000, aceasta l-a informat de intenția de a comunica recursul constituțional unui anumit număr de instanțe de stat, instituții și asociații pentru care obiectul recursului era de interes.

Printr-o hotărâre a 9 aprilie 2003, prima secțiune (Senat) a Curții Constituționale Federale a anulat hotărârile pronunțate și a trimis cauza în fața instanțelor civile. A observat, în primul rând, că fostul art. 1711 § 2 din codul civil nu era ca atare contrară Legii Fundamentale. Cu toate acestea, având în vedere că protecția oferită de art. 6 din Legea Fundamentală se aplică și la relația dintre copil și tatăl biologic, art. 1711 § 2 din codul civil ar fi trebuit interpretat, în sensul de a permite unui tată biologic care nu era tatăl legal, dar care a stabilit o relație cu copilul să obțină un drept de vizită dacă aceasta era benefică binelui copilului. În speța de față, acțiunea reclamantului nu vizau obținerea statutului de tată legal, ci doar posibilitatea de a-și vedea copilul. Instanțele civile au încălcat, prin urmare, protecția pe care o conferea art. 6 din Legea Fundamentală reclamantului. Nu acordând importanță faptului că reclamantul a asumat rolul tatălui copilului pentru o vreme și a stabilit, prin urmare, o relație cu acesta, au omis prin urmare să facă din art. 1711 § 2 din codul civil o interpretare în conformitate cu constituția. Fiind de părere că această prevedere nu era aplicabilă cazului reclamantului, nu au examinat întrebarea dacă dreptul de vizită era benefic binelui copilului. Curtea Constituțională Federală a observat, de asemenea, că art. 1711 § 2 din codul civil fusese abrogat în cadrul reformei dreptului familial din 1998. În consecință, deoarece casia hotărârile judiciare și trimitea cauza în fața tribunalului cu atribuții în materie de familie competent, această prevedere nu ar mai putea fi aplicată. Cererea reclamantului pentru obținerea dreptului de vizită nu devenise depășită de lapsusul de timp: dacă vizitele refuzate până acum nu puteau, în adevăr, fi recuperate, vizitele puteau totuși fi acordate în viitor, având în vedere că copilul, născut în 1989, era încă departe de vârsta majorității. Instanțele ar fi trebuit, prin urmare, să examineze dacă, potrivit noii legi, reclamantul poate obține dreptul de vizită. Era important, prin urmare, să se știe dacă noul art. 1685 din codul civil, care a înlocuit fostul art. 1711 § 2 din aceleași cod a permis sau nu acordarea dreptului de vizită unui tată biologic care nu era tatăl legal. Dacă da, Curtea Constituțională Federală putea să se limiteze să constate neconstitucionalitatea hotărârilor judiciare. Dacă, pe de altă parte, dreptul de vizită nu putea fi acordat nici potrivit noii legi, această constatare nu ar fi fost suficientă pentru a-i permite reclamantului să-și obțină dreptul. Și într-adevăr era cazul cu noul art. 1685 din codul civil: conform intenției clare a legiuitorului, acesta nu putea fi interpretat ca incluzând un tată biologic dar nu legal printre persoanele care puteau obține dreptul de vizită. Prin urmare, noul art. 1685 trebuia declarat incompatibil cu Legea Fundamentală. Curtea Constituțională Federală a impus legislatorului să promulgue o nouă lege înainte de 30 aprilie 2004. Orice procedură în curs în fața instanțelor cu atribuții în materie de familie trebuia suspendată. 3. Evenimente ulterioare hotărârii Curții Constituționale Federale

Pe 10 iunie 2003, reclamantul a solicitat tribunalului din primă instanță să-i acorde un drept de vizită în procedură de urgență. Conform unui raport al Biroului pentru Tineret, copilul știa din 2003 (când avea 14 ani) că reclamantul era tatăl biologic, dar nu dorea contacte cu el. Pe 30 aprilie 2004 a intrat în vigoare noul art. 1685 din codul civil. În același an au avut loc trei ședințe, precum și o audiere a copilului. Pe 15 octombrie 2004, reclamantul a consimțit să suspende procedura, fiica sa având declarat că refuza să-l vadă. Pe 24 martie 2007, ea a atins vârsta majorității. B. Dreptul și practica internă relevante a. Dispoziții legislativ relevante

Dispozițiile legale privind drepturile de îngrijire și de vizită sunt conținute în codul civil german. Ele au fost emendate de mai multe ori și multe dintre ele au fost abrogate cu adoptarea noii legislații în materie familială a 16 decembrie 1997, intrate în vigoare pe 1 iulie 1998. Art. 1711 din codul civil, în vigoare până la 30 iunie 1998, prevedea, printre altele, că persoana care exercita dreptul de îngrijire stabilea modalitățile dreptului de vizită a tatălui biologic asupra copilului născut în afara căsătoriei. Dacă era în interesul copilului să mențină contacte personale cu tatăl, judecătorul curator putea hotărî că tatăl avea dreptul la asemenea contacte. Art. 1685 din codul civil, în versiunea sa în vigoare de la 1 iulie 1998 la 29 aprilie 2004, prevedea că bunicii și frații și surorile aveau dreptul de vizită la copil atunci când aceasta era benefică pentru binele copilului. La fel era și pentru actualul sau fostul soț sau concubin al părintelui care trăise un timp cu copilul, și pentru persoanele la care copilul fusese găzduit pentru o perioadă. În versiunea sa în vigoare de la 30 aprilie 2004, introdusă după hotărârea Curții Constituționale Federale a 29 aprilie 2003, art. 1685 din codul civil a extins acum posibilitatea de acordare a dreptului de vizită la orice persoană de referință apropiată copilului (enge Bezugsperson) care a asumat în realitate o responsabilitate fața de acesta. Aceasta este cazul, în regulă, atunci când persoana a trăit pentru o vreme (längere Zeit) cu copilul. Art. 63 a din legea privind procedura gratuită (Gesetz über Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit), în versiunea în vigoare la momentul faptelor (până la abrogarea prin reformă), exclude un al doilea atac atunci când este vorba de proceduri având obiectul dreptul de vizită al unui tată copilului născut în afara căsătoriei. 2. Jurisprudența Curții Constituționale Federale

Atunci când Curtea Constituțională Federală constată încălcarea unuia din drepturile garantate de Legea Fundamentală, se abține, în regulă, de a examina dacă alte drepturi au fost, de asemenea, încălcate (a se vedea, p. ex., hotărârile a 4 martie 1998 (nr. 2 BvR 118/98), a 6 august 2002 (nr. 2 BvR 2357/00), a 12 martie 2003 (nr. 1 BvR 894/01), a 8 decembrie 2004 (nr. 2 BvR 52/02), a 18 iulie 2006 (nruri. 1 BvL 1/04 și 1 BvL 12/04) și a 22 noiembrie 2007 (nr. 1 BvR 2218/06)). ÎN DREPT

Guvernul susține că Curtea Constituțională Federală, în hotărârea sa a 9 aprilie 2003, a recunoscut în esență încălcările presumate și le-a remediat. Ea a, în adevăr, anulat hotărârile judiciare în reacție la care prezenta cerere fusese depusă. Reclamantul nu ar mai fi, prin urmare, în drept să se pretindă victimă a acestor încălcări.

Reclamantul afirmă că calitatea sa de victimă nu a încetat de a exista. Într-adevăr, Curtea Constituțională Federală nu ar fi constatat încălcarea unuia din drepturile garantate de Convenție, în timp ce încălcarea unui asemenea drepturi poate fi invocată în fața ei prin intermediul principiului constituțional al statului de drept. Ea nici nu ar fi recunoscut încălcarea unor drepturi procedurale, în special lipsa audierii copilului, a raportului de expertoare asupra binelui acestuia, a avizului Biroului pentru Tineret și al curatorului ad litem. La fel, nici nu ar fi pronunțat asupra discriminării plânse de reclamant, nu doar în raport cu părinții copiilor născuți în afara căsătoriei, dar și în raport cu alți părinți, sau chiar cu absența unui cai de atac suplimentar la curtea de apel în cazul său. Reclamantul reamintește că aceste grefuri au fost declarate admisibile de Curtă în decizia sa privind admisibilitatea a 13 iunie 2002.

Curtea reamintește că potrivit art. 34 din Convenție, „[Ea] poate fi sesizată de o cerere de orice persoană fizică (...) care se pretinde victimă a unei încălcări de o Înaltă Parte contractantă a drepturilor recunoscute în Convenție sau în Protocoalele sale (...)" Conform jurisprudenței sale constante, o decizie sau o măsură favorabilă reclamantului nu este, în principiu, suficientă pentru a-i retrage calitatea de victimă decât dacă autoritățile naționale au recunoscut, explicit sau în esență, și apoi au remediat încălcarea Convenției (Dalban c. România [Marea Cameră], nr. 28114/95, § 44, CEDO 1999‑VI, și Haase c. Germania, nr. 11057/02, § 69, 8 aprilie 2004).

În speța de față, Curtea consideră că, deși Curtea Constituțională Federală nu a indicat explicit că se bazează pe art. 8 din Convenție, rezultă din termenii clari ai hotărârii sale a 9 aprilie 2003 că a recunoscut, cel puțin în esență, încălcarea acestui articol (Hostein c. Franța, nr. 76450/01, § 42, 18 iulie 2006, Grässer c. Germania, nr. 66491/01, § 47, 5 octombrie 2006, și Bader c. Germania (decizie), nr. 71436/01, 26 iunie 2007).

În ceea ce privește întrebarea dacă încălcările presupuse au fost remediate, Curtea observă că Curtea Constituțională Federală a anulat hotărârile pronunțate în defavoarea reclamantului și a trimis cauza în fața instanțelor cu atribuții în materie de familie. Acestea erau apelate să procedeze la un reexaminare complet al cererii reclamantului. Curtea estimează, prin urmare, că hotărârea Curții Constituționale Federale poate fi considerată, în principiu, ca o reparație adecvată a încălcărilor presupuse (Freimanis și Līdums c. Letonia, nruri. 73443/01 și 74860/01, § 72, 9 februarie 2006, și Brinzevich c. Rusia (decizie), nr. 6822/04, 11 decembrie 2007 cu alte referințe). Particularitatea cauzei de față este că trimiterea cauzei de Curtea Constituțională Federală a rămas fără efect pentru că instanțele cu atribuții în materie de familie au fost împiedicate să examineze cererea reclamantului. Într-adevăr, după abrogarea art. 1711 § 2 din codul civil și în așteptarea intrării în vigoare, pe 30 aprilie 2004, a noii versiuni a art. 1685 din codul civil, procedura a fost suspendată și, atunci când a fost redeschisă, fiica reclamantului, având atunci 15 ani, s-a opus dreptului de vizită. De aceea, imposibilitatea de a cere dreptul de vizită pe baza hotărârii Curții Constituționale Federale era datorată duratei procesului legislativ și nu era de natură să afecteze caracterul de reparație al hotărârii Curții Constituționale Federale. Curtea nu ignora că drepturile de vizită solicitate de reclamant nu pot mai fi recuperate. Nu îi aparține, cu toate acestea, să speculeze dacă, acordând art. 1711 § 2 din codul civil interpretarea indicată de Curtea Constituțională Federală, instanțele cu atribuții în materie de familie ar fi acordat sau nu reclamantului dreptul de vizită luând în considerare, pe de o parte, că exista o relație stabilită între copil și reclamant, și, pe de altă parte, că dreptul de vizită era în interesul copilului. Curtea consideră, prin urmare, că durata procedurii nu poate influența întrebarea dacă reclamantul mai păstrează calitatea de victimă, dar trebuie analizată numai din perspectiva art. 6 § 1 din Convenție.

Curtea adaugă că reclamantul nu poate păstra calitatea de victimă pur și simplu din faptul că Curtea Constituțională Federală nu s-a pronunțat asupra celorlalte grefuri ridicate de el. Consideră că trimiterea cauzei în fața judecătorului cu atribuții în materie de familie pentru un reexaminare complet al cererii reclamantului include și, cel puțin implicit, aceste grefuri. Ținând seama de circumstanțele cauzei, nu poate fi acordată importanță decisivă absenței răspunsului explicit al Curții Constituționale Federale la durerile reclamantului, cu atât mai mult cu cât rezultă din jurisprudența ei că, atunci când constată încălcarea unuia din drepturile fundamentale garantate de Legea Fundamentală, se abține, în regulă, de a continua examinarea recursului constituțional sub alte aspecte (a se vedea pct. 16 de mai sus).

De aceea, ținând seama de circumstanțele particulare ale cauzei, Curtea consideră că reclamantul nu poate mai păstra calitatea de victimă a încălcărilor presupuse.

Prin scrisoare a 7 noiembrie 2007, Guvernul a solicitat radierea din rol și a prezentat declarația următoare: „In this case, the Court proposed a friendly settlement which was rejected on behalf of the applicant by his counsel on 26 July 2007. The Federal Government would prin urmare like to acknowledge — by way of a unilateral declaration — that there has been a violation of the applicant's rights under the Convention. In particular there is acknowledgement that the length of the proceedings at issue before the lower courts in [the] Land [of] North-Rhine/Westphalia and the Federal Constitutional Court was in breach of the "reasonable time" requirement within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention. With regard to the violation of Article 8 of the Convention, reference is made to the statements contained in the Federal Constitutional Court's decision of 9 April 2003 in which the Federal Constitutional Court already implicitly acknowledged a violation of the Convention. If the Court strikes this case from its list, the Federal Government is willing to accept the applicants claim for compensation amounting to EUR 10,800. This sum would be deemed to settle all claims of the applicant in connection with the above-mentioned application against the Federal Republic of Germany or the Land [of] North-Rhine/Westphalia, including, in particular, compensation for the applicant's damage (including moraly damage) as well as costs and expenses. The amount would be payable within three months of a decision by the European Court of Human Rights to strike the case from its list as a consequence of this declaration. In the light of the Court's rulings in similar cases, the Federal Government considers the amount of EUR 10,800 to be reasonable. The Federal Government prin urmare requests that this application be struck out of the Court's list of cases pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention. The Federal Government's acknowledgement of the violations referred to and its acceptance of the claim for compensation in the amount of EUR 10,800 constitutes "another reason' within the meaning of this provision."

Reclamantul invită Curtea să respingă cererea Guvernului. Pe de o parte, Guvernul nu ar fi recunoscut o încălcare a duratei procedurii din perspectiva art. 8 din Convenție. Pe de altă parte, suma propusă ar fi prea mică ținând seama de faptul că durata procedurii a determinat o distrugere completă a relațiilor reclamantului cu fiica sa. Referindu-se la hotărârea Niederböster c. Germania, nr. 39547/98, § 45, CEDO 2003‑IV (extrase), reclamantul subliniază că Curtea Constituțională Federală nu a crezut de cuvință să ordoneze o măsură provizorie care să-i permită să-și mențină legătura cu copilul.

Curtea observă de la început că părțile nu au ajuns să se înțeleagă asupra termenilor unui acord amiabil al cauzei. Reamintește că potrivit art. 38 § 2 din Convenție, negocierile efectuate în cadrul acordurilor amicale sunt confidențiale. Art. 62 § 2 din regulament dispune, de asemenea, că nici o comunicare orală sau scrisă, nici nici o ofertă sau concesiune intervenite în cadrul acestor negocieri nu pot fi menționate sau invocate în procedura pe fond.

Curtea va pleca, prin urmare, numai de la declarația făcută pe 7 noiembrie 2007 de Guvern în afara cadrului negocierilor efectuate în scopul ajungerii la un acord amiabil.

Curtea reamintește că potrivit art. 37 din Convenție, ea poate oricând în cursul procedurii să hotărască radierea unei cereri din rol atunci când circumstanțele permit să se ajungă la una din concluziile expuse la alineatele a), b) sau c) al paragrafului 1 al acestei dispoziții. Art. 37 § 1 c) permite în special Curții să radieze o cerere din rol dacă: „pentru orice alt motiv pe care Curtea îl constată, nu se mai justifică continuarea examinării cererii". Art. 37 § 1 in fine dispune: „Cu toate acestea, Curtea continuă examinarea cererii dacă respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție și Protocoalele sale o cere."

Curtea reamintește că, în anumite circumstanțe, poate fi indicat a radia o cauză din rol potrivit art. 37 § 1 c) din Convenție pe baza unei declarații unilaterale a guvernului pârât chiar dacă reclamantul dorește ca examinarea cauzei să continue. Vor fi, cu toate acestea, circumstanțele particulare ale cauzei care vor permite determinarea dacă declarația unilaterală oferă o bază suficientă pentru ca Curtea să concluzioneze că respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție nu cere ca ea să continue examinarea cauzei (Tahsin Acar c. Turcia [Marea Cameră], nr. 26307/95, § 75, CEDO 2004‑III, Van Houten c. Țările de Jos (radiație), nr. 25149/03, § 33, CEDO 2005‑IX, Sindicatul Suedez al Angajaților Transporturilor c. Suedia (radiație), nr. 53507/99, § 24, 18 iulie 2006, Kalanyos și alții c. România, nr. 57884/00, § 25, 26 aprilie 2007, Stark și alții c. Finlanda (radiație), nr. 39559/02, § 23, 9 octombrie 2007).

Curtea observă că prezenta cauză poartă asupra duratei excessive a unei proceduri privind art. 6 § 1 din Convenție. Ea a avut deja ocazia, într-un număr mare de hotărâri și decizii, să clarifice natura și întinderea obligațiilor statelor contractante cu privire la soluționarea „litigiilor privitoare la drepturi și obligații de natură civilă" într-un „termen rezonabil" (a se vedea, dintre altele, Frydlender c. Franța [Marea Cameră], nr. 30979/96, CEDO 2000‑VII), inclusiv cu privire la Republica Federală a Germaniei (a se vedea Sürmeli c. Germania [Marea Cameră], nr. 75529/01, CEDO 2006‑..., și Oleksiw c. Germania (decizie) (radiație), nr. 31384/02, 11 septembrie 2007, cu alte referințe), și aceasta și în cauzele care poartă asupra dreptului familial (a se vedea, printre altele, Niederböster, precitată, Nanning c. Germania, nr. 39741/02, 12 iulie 2007, și Skugor c. Germania, nr. 76680/01, 10 mai 2007 cu alte referințe).

În speța de față, în declarația sa, Guvernul recunoaște că durata procedurii civile litigioase a depășit termenul rezonabil, în sensul art. 6 § 1 din Convenție, și propune plata a 10.800 EUR ca reparație pentru prejudiciu (moral și material) și frais și cheltuieli.

Curtea concluzionează, în circumstanțele particulare ale cauzei și ținând seama de jurisprudența ei bine stabilită conform căreia cauzele de vizită și îngrijire a copiilor cer o celeritate deosebită (a se vedea p. ex. Nuutinen c. Finlanda, nr. 32842/96, § 110, CEDO 2000‑VIII, și Voleský c. Republica Cehă, nr. 63267/00, § 102, 29 iunie 2004), că nu mai se justifică continuarea examinării acestui greif. Ea este, de asemenea, convinsă că respectul pentru drepturile omului garantate de Convenție și Protocoalele sale nu cere ca ea să continue examinarea acestuia (art. 37 § 1 in fine).

De aceea, trebuie radiată din rol restul cauzei. DIN ACESTE MOTIVE, CURTEA, CU UNANIMITATE, 1. Hotărăște că reclamantul nu mai poate păstra calitatea de victimă a încălcărilor presumate privind art. 6 § 1, 8 și 14 din Convenție, cu excepția grefului rezultând din durata procedurii; 2. Ia act de declarația unilaterală a Guvernului privind grefule rezultând din durata procedurii; 3. Hotărăște radierea cauzei din rol pentru restul. Încheiat în limba franceză, apoi comunicat în scris pe 15 mai 2008 în aplicarea art. 77 §§ 2 și 3 din regulament. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Grefieră Președinte

A l’origine de l’affaire se trouve une requête (n o 58364/00) dirigée contre la République fédérale d’Allemagne et dont un ressortissant de cet État, M. Edgar Lück (« le requérant »), a saisi la Cour le 25 février 2000 en vertu de l’article 34 de la Convention de sauvegarde des droits de l’homme et des Libertés fondamentales (« la Convention »).

Le requérant est représenté par Me Rixe, avocat à Bielefeld. Le gouvernement allemand (« le Gouvernement ») était représenté par son agent, M. Klaus Stoltenberg, Ministerialdirigent , puis par Mme Almut Wittling-Vogel, Ministerialdirigentin au ministère fédéral de la Justice.

Le requérant alléguait notamment une violation de l’article 8 de la Convention en raison du refus des juridictions aux affaires familiales de lui accorder un droit de visite concernant son enfant naturel et du caractère inéquitable de la procédure et une violation de l’article 6 § 1 de la Convention en raison de la durée excessive de la procédure.

Le 31 mai 2007, après un échange de correspondance, fut proposé aux parties la conclusion d’un règlement amiable au sens de l’article 38 § 1 b) de la Convention. Le 12 juillet 2007, le Gouvernement a présenté une déclaration formelle d’acceptation du règlement amiable proposé. Le 26 juillet 2007, le représentant du requérant a informé la Cour que le requérant refusait la proposition de règlement amiable. EN FAIT

Le requérant est né en 1954 et réside à Bielefeld.

Le requérant est le père biologique d’une fille, née le 24 mars 1989. Lors de la naissance de celle-ci, la mère était mariée à un autre homme. Elle l’est toujours.

A partir de mars 1991, la mère de l’enfant commença à limiter les contacts entre celle-ci et le requérant qui existaient jusqu’alors – dont l’intensité et la fréquence exactes n’ont cependant pu être établies ni devant les tribunaux nationaux, ni devant la Cour. A partir de mars 1993, la mère de l’enfant et son mari interdirent tout contact. Le requérant eut néanmoins quelques contacts avec sa fille par la suite. A. Les circonstances de l’espèce 1. Procédure devant les juridictions civiles

Le 9 juin 1993, le requérant demanda au tribunal d’instance de Cologne d’obliger les parents de l’enfant à lui accorder un droit de visite.

Le 25 janvier 1994, après avoir entendu le requérant et les parents de l’enfant, le tribunal rejeta la demande. En effet, la loi ne prévoyait pas un tel droit de visite, car l’enfant était considéré comme né du mariage de la mère avec son mari. Partant, même si le requérant était le père biologique de l’enfant, il n’existait pas de lien juridique entre eux. L’enfant n’étant pas né hors mariage, le requérant ne pouvait pas non plus se prévaloir de l’article 1711 du code civil. La seule voie qui lui était ouverte en droit allemand était de prouver que les parents de l’enfant abusaient de leurs droits parentaux, situation prévue par l’article 1666 du code civil. Tel n’était pas le cas en l’espèce. La décision des parents de restreindre, puis d’interdire tout contact du requérant avec l’enfant ne revêtait en effet aucun caractère abusif : même si leurs considérations personnelles à l’égard du requérant avaient vraisemblablement influé sur leur décision, ce n’était là que l’expression de l’autonomie des parents s’agissant de décider quelles personnes leur enfant pouvait côtoyer. Le tribunal releva par ailleurs que dans la période à prendre en considération, l’enfant avait entre deux et cinq ans, un âge où un enfant trouve sa propre identité dans sa famille. Pendant cette période, il fallait éviter, au moins pour le moment, qu’il fût exposé à des problèmes d’identification résultant de la présence de deux pères.

Le 5 septembre 1995, sans tenir d’audience, le tribunal régional confirma la décision les conclusions du tribunal d’instance. Il rappela que l’article 1711 § 2 du code civil ne concernait que les pères biologiques d’enfants nés hors mariage et ne s’appliquait dès lors pas en l’espèce. Examinant l’affaire aussi à la lumière de l’article 8 de la Convention, le tribunal régional mit en relief l’importance primordiale du bien-être de l’enfant intéressé qu’avaient soulignée la Cour et la Commission européennes des droits de l’homme dans de tels cas. Il ajouta que pour le moment, il n’y avait lieu ni d’entendre l’enfant personnellement ni de demander l’avis d’un expert, ce qui pourrait cependant s’avérer nécessaire ultérieurement.

Le 14 juin 1996, la cour d’appel de Cologne déclara le recours du requérant irrecevable. Elle estima en effet que le requérant ne pouvait bénéficier de plus de voies de recours que les pères d’enfants nés hors mariage, auxquels l’article 63 a de la loi sur la procédure gracieuse (voir paragraphe 15 ci-dessous) n’accordait qu’un recours en appel devant le tribunal régional. Elle conclut que malgré des doutes quant à la constitutionnalité de cette disposition en ce qu’elle réglait le droit de visite concernant un enfant né hors mariage différemment de celui concernant un enfant né dans le cadre d’un mariage, elle restait d’avis que la disposition demeurait conforme à la Loi fondamentale. 2. Procédure devant la Cour constitutionnelle fédérale

Le 15 juillet 1996, le requérant introduisit un recours constitutionnel auprès de la Cour constitutionnelle fédérale. Le 28 novembre 2000, celle-ci l’informa de son intention de porter le recours constitutionnel à la connaissance d’un certain nombre d’instances étatiques, institutions et associations pour lesquelles l’objet du recours revêtait un intérêt.

Par un arrêt du 9 avril 2003, la première section ( Senat ) de la Cour constitutionnelle fédérale annula les décisions rendues et renvoya l’affaire devant les juridictions civiles. Elle releva dans un premier temps que l’ancien article 1711 § 2 du code civil n’était pas en soi contraire à la Loi fondamentale. Toutefois, compte tenu que la protection offerte par son article 6 s’applique aussi à la relation entre un enfant et son père biologique, l’article 1711 § 2 du code civil aurait dû être interprété de façon à permettre à un père biologique qui n’était pas le père légal mais qui avait établi une relation à son enfant d’obtenir un droit de visite si cela était bénéfique au bien-être de celui-ci. En l’espèce, l’action du requérant ne visait pas à obtenir le statut de père légal mais seulement la possibilité de voir son enfant. Les tribunaux civils avaient, partant, méconnu la protection que conférait l’article 6 de la Loi fondamentale au requérant. N’ayant pas attribué d’importance au fait que le requérant avait assumé le rôle de père de l’enfant pendant un certain temps et avait ainsi établi une relation avec celui-ci, ils avaient de ce fait omis de faire de l’article 1711 § 2 du code civil une interprétation conforme à la constitution. D’avis que cette disposition n’était pas applicable au cas du requérant, ils n’avaient pas examiné la question de savoir si le droit de visite était bénéfique au bien ‑ être de l’enfant. La Cour constitutionnelle fédérale releva par ailleurs que l’article 1711 § 2 du code civil avait été abrogé dans le cadre de la réforme du droit de la famille en 1998. Par conséquent, puisqu’elle cassait les décisions judiciaires et renvoyait l’affaire devant le tribunal aux affaires familiales compétent, cette disposition ne pourrait plus être appliquée. Or la demande du requérant tendant à l’obtention d’un droit de visite n’était pas devenue caduque avec le laps de temps écoulé : si les visites refusées jusqu’à présent ne pouvaient, certes, pas être rattrapées, des visites pouvaient néanmoins être accordées pour l’avenir étant donné que l’enfant, né en 1989, était encore loin de l’âge de la majorité. Les tribunaux auraient dès lors à examiner si, en vertu de la nouvelle loi, le requérant peut obtenir un droit de visite. Il importait dès lors de savoir si le nouvel article 1685 du code civil, qui remplaçait l’ancien article 1711 § 2 du même code permettait ou non l’octroi d’un droit de visite à un père biologique n’étant pas le père légal. Dans l’affirmative, la Cour constitutionnelle fédérale pouvait se limiter à constater l’inconstitutionnalité des décisions judiciaires. Si, en revanche, un droit de visite ne pouvait pas non plus être octroyé en vertu de la nouvelle loi, ce constat ne suffirait pas pour permettre au requérant d’obtenir son droit. Or, il en était bien ainsi avec le nouvel article 1685 du code civil : d’après la volonté claire du législateur, celui-ci ne pouvait pas être interprété comme incluant un père biologique mais non légal parmi les personnes pouvant obtenir un droit de visite. Partant, le nouvel article 1685 devait être déclaré incompatible avec la Loi fondamentale. La Cour constitutionnelle fédérale impartit au législateur de promulguer une nouvelle loi avant le 30 avril 2004. Toute procédure pendante devant les juridictions aux affaires familiales devait être suspendue. 3. Événements postérieurs à l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale

Le 10 juin 2003, le requérant demanda au tribunal d’instance de lui accorder un droit de visite en référé. D’après un rapport de l’Office de la jeunesse, l’enfant savait depuis 2003 (où elle était alors âgée de 14 ans) que le requérant était son père biologique mais ne souhaitait pas de contacts avec lui. Le 30 avril 2004 entra en vigueur le nouvel article 1685 du code civil. Dans la même année eurent lieu trois audiences ainsi qu’une audition de l’enfant. Le 15 octobre 2004, le requérant consentit à suspendre la procédure, sa fille ayant déclaré qu’elle refusait de le voir. Le 24 mars 2007, elle acquit la majorité. B. Le droit et la pratique internes pertinents a. Dispositions législatives pertinentes

Les dispositions légales concernant les droits de garde et de visite sont contenues dans le code civil allemand. Elles ont été amendées à plusieurs reprises et nombre d’entre elles ont été abrogées avec l’adoption de la nouvelle législation en matière familiale du 16 décembre 1997, entrée en vigueur le 1 er juillet 1998. L’article 1711 du code civil, en vigueur jusqu’au 30 juin 1998, prévoyait entre autres que la personne exerçant le droit de garde fixait les modalités du droit de visite du père biologique à l’égard de l’enfant né hors mariage. S’il était dans l’intérêt de l’enfant d’entretenir des contacts personnels avec son père, le juge des tutelles pouvait décider que le père avait droit à de tels contacts. L’article 1685 du code civil, dans sa version en vigueur du 1 er juillet 1998 au 29 avril 2004 disposait que les grands-parents et les frères et sœurs avaient un droit de visite à l’enfant lorsque cela était bénéfique pour son bien-être. Il en allait de même pour l’actuel ou l’ancien époux ou concubin du parent qui avait vécu un certain temps avec l’enfant, et pour les personnes chez lesquelles l’enfant avait été accueilli pendant un certain temps. Dans sa version en vigueur depuis le 30 avril 2004, introduite à la suite de l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale du 29 avril 2003, l’article 1685 du code civil élargit désormais la possibilité d’octroyer un droit de visite à toute personne de référence proche de l’enfant ( enge Bezugsperson ) ayant réellement assumé une responsabilité à l’égard de celui-ci. Cela est le cas, en règle générale, lorsque la personne a vécu pendant un certain temps ( längere Zeit ) avec l’enfant. L’article 63 a de la loi sur la procédure gracieuse ( Gesetz über Angelegenheiten der freiwilligen Gerichtsbarkeit ), dans sa version en vigueur à l’époque des faits (jusqu’à son abrogation par la réforme), excluait un second recours lorsqu’il s’agissait de procédures ayant pour objet le droit de visite d’un père à son enfant né hors mariage. 2. Jurisprudence de la Cour constitutionnelle fédérale

Lorsque la Cour constitutionnelle fédérale constate la violation d’un des droits garantis par la Loi fondamentale, elle s’abstient en règle générale d’examiner la question de savoir si d’autres droits ont été violés aussi (voir, p.ex., décisions du 4 mars 1998 (n o 2 BvR 118/98), du 6 août 2002 (n o 2 BvR 2357/00), du 12 mars 2003 (n o 1 BvR 894/01), du 8 décembre 2004 (n o 2 BvR 52/02), du 18 juillet 2006 (n o s 1 BvL 1/04 et 1 BvL 12/04) et du 22 novembre 2007 (n o 1 BvR 2218/06). EN DROIT

Le Gouvernement soutient que la Cour constitutionnelle fédérale, dans son arrêt du 9 avril 2003, a en substance reconnu les violations alléguées et les a réparées. Elle a, en effet, cassé les décisions judiciaires en réaction auxquelles la présente requête avait été introduite. Le requérant ne serait donc plus en droit de se prétendre victime de ces violations.

Le requérant affirme que sa qualité de victime n’a cessé d’exister. En effet, la Cour constitutionnelle fédérale n’aurait pas constaté la violation d’un des droits garantis par la Convention, alors que la violation d’un tel droit peut être invoquée devant elle par le biais du principe constitutionnel de l’État de droit. Elle n’aurait pas non plus reconnu la violation de certains droits procéduraux, en particulier l’absence d’audition de l’enfant, de rapport d’expertise sur son bien-être, d’avis de l’Office de la jeunesse et de curateur ad litem . De même, elle ne se serait pas non plus prononcée sur la discrimination dont se plaignait le requérant, non seulement par rapport aux pères d’enfants nés hors mariage mais aussi par rapport à d’autres pères, ou encore par rapport à l’absence d’un recours supplémentaire à la cour d’appel dans son cas. Le requérant rappelle que ces griefs ont été déclarés recevables par la Cour dans sa décision sur la recevabilité du 13 juin 2002.

La Cour rappelle qu’en vertu de l’article 34 de la Convention, « [Elle] peut être saisie d’une requête par toute personne physique (...) qui se prétend victime d’une violation par l’une des Hautes Parties contractantes des droits reconnus dans la Convention ou ses Protocoles ( ...) » D’après sa jurisprudence constante, une décision ou une mesure favorable au requérant ne suffit en principe à lui retirer la qualité de victime que si les autorités nationales ont reconnu, explicitement ou en substance, puis réparé la violation de la Convention ( Dalban c. Roumanie [GC], n o 28114/95, § 44, CEDH 1999 ‑ VI, et Haase c. Allemagne , n o 11057/02, § 69, 8 avril 2004).

En l’espèce, la Cour considère que bien que la Cour constitutionnelle fédérale n’ait pas indiqué explicitement se fonder sur l’article 8 de la Convention, il ressort des termes clairs de son arrêt du 9 avril 2003 qu’elle a reconnu, au moins en substance, la violation de cet article ( Hostein c. France , n o 76450/01, § 42, 18 juillet 2006 , Grässer c. Allemagne , n o 66491/01, § 47, 5 octobre 2006, et Bader c. Allemagne (déc.), n o 71436/01, 26 juin 2007).

En ce qui concerne la question de savoir si les violations alléguées ont été réparées, la Cour note que la Cour constitutionnelle fédérale a cassé les décisions rendues au détriment du requérant et a renvoyé l’affaire devant les juridictions aux affaires familiales. Celles-ci étaient appelées à procéder à un réexamen complet de la demande du requérant. La Cour estime dès lors que l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale peut en principe être considéré comme une réparation adéquate des violations alléguées ( Freimanis et Līdums c. Lettonie , n os 73443/01 et 74860/01, § 72, 9 février 2006, et Brinzevich c. Russie (déc.), n o 6822/04, 11 décembre 2007 avec d’autres références). La particularité du cas d’espèce est que le renvoi de l’affaire par la Cour constitutionnelle fédérale est resté inopérant car les juridictions aux affaires familiales ont été empêchées d’examiner la demande du requérant. En effet, après l’abrogation de l’article 1711 § 2 du code civil et dans l’attente de l’entrée en vigueur, le 30 avril 2004, de la nouvelle version de l’article 1685 du code civil, la procédure fut suspendue et, lorsqu’elle fut rouverte, la fille du requérant, alors âgée de 15 ans, s’opposa au droit de visite. Dès lors, l’impossibilité de demander le droit de visite sur la base de l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale était due à la durée du processus législatif et n’était de ce fait pas de nature à porter atteinte au caractère réparateur de l’arrêt de la Cour constitutionnelle fédérale. La Cour ne méconnaît pas que les droits de visite sollicités par le requérant ne peuvent plus être rattrapés. Il ne lui appartient toutefois pas de spéculer sur la question de savoir si, en donnant à l’article 1711 § 2 du code civil l’interprétation indiquée par la Cour constitutionnelle fédérale, les juridictions aux affaires familiales auraient accordé ou non au requérant un droit de visite en considérant, d’une part, qu’il y avait une relation établie entre l’enfant et le requérant, et, d’autre part, que le droit de visite allait dans l’intérêt de l’enfant. La Cour considère, partant, que la durée de la procédure ne saurait influer sur la question de savoir si le requérant a toujours la qualité de victime mais doit s’analyser sous le seul angle de l’article 6 § 1 de la Convention.

La Cour ajoute que le requérant ne saurait garder sa qualité de victime du seul fait que la Cour constitutionnelle fédérale ne s’est pas prononcée sur les autres griefs soulevés par lui. Elle considère que le renvoi de l’affaire devant le juge aux affaires familiales en vue d’un réexamen complet de la demande du requérant comprenait aussi, du moins implicitement, ces griefs. Compte tenu des circonstances de l’affaire, on ne saurait en effet attacher un poids décisif à l’absence de réponse explicite de la Cour constitutionnelle fédérale aux doléances du requérant, et ce d’autant moins qu’il ressort de sa jurisprudence que, lorsqu’elle constate la violation d’un des droits fondamentaux garantis par la Loi fondamentale, elle s’abstient en règle générale de continuer l’examen du recours constitutionnel sous d’autres aspects (voir paragraphe 16 ci-dessus).

Partant, compte tenu des circonstances particulières de l’espèce, la Cour considère que le requérant ne saurait plus se prétendre victime des violations alléguées.

Par une lettre du 7 novembre 2007, le Gouvernement a demandé de rayer l’affaire du rôle et a présenté la déclaration suivante : “In this case, the Court proposed a friendly settlement which was rejected on behalf of the applicant by his counsel on 26 July 2007. The Federal Government would therefore like to acknowledge — by way of a unilateral declaration — that there has been a violation of the applicant’s rights under the Convention. In particular there is acknowledgement that the length of the proceedings at issue before the lower courts in [the] Land [of] North-Rhine/Westphalia and the Federal Constitutional Court was in breach of the “reasonable time” requirement within the meaning of Article 6 § 1 of the Convention. With regard to the violation of Article 8 of the Convention, reference is made to the statements contained in the Federal Constitutional Court’s decision of 9 April 2003 in which the Federal Constitutional Court already implicitly acknowledged a violation of the Convention. If the Court strikes this case from its list, the Federal Government is willing to accept the applicants claim for compensation amounting to EUR 10,800. This sum would be deemed to settle all claims of the applicant in connection with the above-mentioned application against the Federal Republic of Germany or the Land [of] North-Rhine/Westphalia, including, in particular, compensation for the applicant’s damage (including non-pecuniary damage) as well as costs and expenses. The amount would be payable within three months of a decision by the European Court of Human Rights to strike the case from its list as a consequence of this declaration. In the light of the Court’s rulings in similar cases, the Federal Government considers the amount of EUR 10,800 to be reasonable. The Federal Government therefore requests that this application be struck out of the Court’s list of cases pursuant to Article 37 § 1 (c) of the Convention. The Federal Government’s acknowledgement of the violations referred to and its acceptance of the claim for compensation in the amount of EUR 10,800 constitutes “another reason’ within the meaning of this provision.”

Le requérant invite la Cour à rejeter la demande du Gouvernement. D’une part, le Gouvernement n’aurait pas reconnu une violation de la durée de la procédure sous l’angle de l’article 8 de la Convention. D’autre part, la somme proposée serait trop basse compte tenu du fait que la durée de la procédure a entraîné une destruction complète des relations du requérant avec sa fille. Se référant à l’arrêt Niederböster c. Allemagne , n o 39547/98, § 45, CEDH 2003 ‑ IV (extraits), le requérant souligne que la Cour constitutionnelle fédérale n’a pas cru bon d’ordonner une mesure provisoire qui lui permette de maintenir son lien avec son enfant.

La Cour observe d’emblée que les parties ne sont pas parvenues à s’entendre sur les termes d’un règlement amiable de l’affaire. Elle rappelle qu’en vertu de l’article 38 § 2 de la Convention, les négociations menées dans le cadre de règlements amiables sont confidentielles. L’article 62 § 2 du règlement dispose en outre à cet égard qu’aucune communication orale ou écrite ni aucune offre ou concession intervenues dans le cadre des ces négociations ne peuvent être mentionnées ou invoquées dans la procédure contentieuse.

La Cour partira donc seulement de la déclaration faite le 7 novembre 2007 par le Gouvernement en dehors du cadre des négociations menées en vue de parvenir à un règlement amiable.

La Cour rappelle qu’aux termes de l’article 37 de la Convention elle peut à tout moment de la procédure décider de rayer une requête du rôle lorsque les circonstances permettent de conduire à l’une des conclusions exposées aux alinéas a), b) ou c) du paragraphe 1 de cette disposition. L’article 37 § 1 c) permet en particulier à la Cour de rayer une requête du rôle si : « pour tout autre motif dont la Cour constate l’existence, il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de la requête ». L’article 37 § 1 in fine dispose que : « Toutefois, la Cour poursuit l’examen de la requête si le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles l’exige. »

La Cour rappelle que, dans certaines circonstances, il peut être indiqué de rayer une affaire du rôle en vertu de l’article 37 § 1 c) de la Convention sur la base d’une déclaration unilatérale du gouvernement défendeur même si le requérant souhaite que l’examen de l’affaire se poursuive. Ce seront toutefois les circonstances particulières de la cause qui permettront de déterminer si la déclaration unilatérale offre une base suffisante pour que la Cour conclue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de l’affaire ( Tahsin Acar c. Turquie [GC], n o 26307/95, § 75, CEDH 2004 ‑ III, Van Houten c. Pays-Bas (radiation), n o 25149/03, § 33, CEDH 2005 ‑ IX, Syndicat suédois des employés des transports c. Suède (radiation), n o 53507/99, § 24, 18 juillet 2006, Kalanyos et autres c. Roumanie , n o 57884/00, § 25, 26 avril 2007, Stark et autres c. Finlande (radiation), n o 39559/02, § 23, 9 octobre 2007).

La Cour note que la présente affaire porte sur la durée excessive d’une procédure au regard de l’article 6 § 1 de la Convention. Elle a déjà eu l’occasion, dans un grand nombre d’arrêts et de décisions, de préciser la nature et l’étendue des obligations des États contractants quant à la détermination des « contestations sur des droits et obligations de caractère civil » dans un « délai raisonnable » (voir, parmi beaucoup d’autres, Frydlender c. France [GC], n o 30979/96, CEDH 2000 ‑ VII), y compris en ce qui concerne la République fédérale d’Allemagne (voir Sürmeli c. Allemagne [GC], n o 75529/01, CEDH 2006 ‑ ..., et Oleksiw c. Allemagne (déc.) (radiation), n o 31384/02, 11 septembre 2007, avec d’autres références), et ce aussi dans des affaires portant sur le droit de la famille (voir, parmi d’autres Niederböster précité, Nanning c. Allemagne , n o 39741/02, 12 juillet 2007, et Skugor c. Allemagne , n o 76680/01, 10 mai 2007 avec d’autres références).

En l’espèce, dans sa déclaration, le Gouvernement reconnaît que la durée de la procédure civile litigieuse a dépassé le délai raisonnable, au sens de l’article 6 § 1 de la Convention, et propose de payer 10 800 EUR à titre de réparation pour dommage (moral et matériel) et frais et dépens.

La Cour en conclut, dans les circonstances particulières de l’affaire et eu égard à sa jurisprudence bien établie d’après laquelle les affaires de visite et de garde d’enfants commandent une célérité particulière (voir p. ex. Nuutinen c. Finlande , n o 32842/96, § 110, CEDH 2000 ‑ VIII, et Voleský c. République tchèque , n o 63267/00, § 102, 29 juin 2004), qu’il ne se justifie plus de poursuivre l’examen de ce grief. Elle est en outre convaincue que le respect des droits de l’homme garantis par la Convention et ses Protocoles n’exige pas qu’elle poursuive l’examen de celui-ci (article 37 § 1 in fine ).

Partant, il convient de rayer du rôle le restant de l’affaire. PAR CES MOTIFS, LA COUR, À L’UNANIMITÉ, 1. Décide que le requérant ne saurait plus se prétendre victime des violations alléguées au regard des articles 6 § 1, 8, et 14 de la Convention, hormis le grief tiré de la durée de la procédure; 2. Prend acte de la déclaration unilatérale du Gouvernement en ce qui concerne le grief tiré de la durée de la procédure ; 3. Décide de rayer l’affaire du rôle pour le surplus. Fait en français, puis communiqué par écrit le 15 mai 2008 en application de l’article 77 §§ 2 et 3 du règlement. Claudia Westerdiek Peer Lorenzen Greffière Président