ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1346/2016

Decizia nr. 1346/2016

Asupra cauzei civile de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalul București, secția a IV-a civilă, la data de 16 septembrie 2010, sub nr. x/3/2010, reclamanții A. și B. au chemat în judecată pe pârâtul Municipiul București, prin Primar General, solicitând ca acesta să fie obligat, în conformitate cu dispozițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, să le acorde, cu titlu de despăgubire pentru expropriere, suma de 615.000 lei.

În motivarea acțiunii, reclamanții au arătat că au cumpărat în anul 2003 imobilul situat în București, iar la data de 4 aprilie 2008, au fost notificați de pârât cu privire la intenția exproprierii imobilului, ocazie cu care le-au fost propuse despăgubiri în cuantum de 272.875 lei.

Reclamanții precizează că au considerat că această despăgubire este insuficientă și au formulat întâmpinare la comisia constituită în condițiile Legii nr. 33/1994, solicitând suma de 851.000 lei, iar, ulterior, la data de 6 august 2010, fără ca să fie convocați, expropriatorul a constatat că "nu sunt de acord" cu despăgubirile propuse, fără a face referire la argumentele acestora și fiind emisă Hotărârea nr. 116 din data de 6 august 2010 pentru stabilirea despăgubirilor în cuantum de 207.801 lei.

Prin cererea modificatoare, depusă la data de 13 ianuarie 2011, reclamanții au solicitat cu titlu de despăgubiri suma de 73.750 euro, în lei la cursul BNR din ziua plății.

Reclamanții au arătat în esență că această sumă a fost stabilită și comunicată de expropriator la data de 4 aprilie 2008 și înțeleg să achieseze la propunerea pârâtului din data amintită.

Reclamanții au solicitat ca suma în lei, indicată în cuprinsul raportului în cuantum de 73.750 euro, să fie actualizată la cursul valutar la data plății.

Prin Sentința civilă nr. 90 din data de 25 ianuarie 2011, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea, ca neîntemeiată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul, în esență, a reținut că exproprierea a fost inițiată în condițiile Legii nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, iar cererea modificată a reclamanților se referă la propunerea inițială de expropriere, formulată în condițiile art. 13 - 14 din acest act normativ.

De asemenea, s-a reținut că reclamanții nu mai pot achiesa la propunerea inițială de despăgubiri întrucât acesta, din perspectiva efectelor sale civile, este o ofertă caducă, ca urmare a respingerii ei explicite de către reclamanți.

Prin Decizia civilă nr. 662 A din data de 27 iunie 2011, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanți împotriva sentinței sus-menționate.

Pentru a decide astfel, Curtea a reținut că în mod corect judecătorul fondului a constatat că reclamanții nu se mai pot prevala de procedura prevăzută de Legea nr. 33/1994, în sensul acceptării sumei propuse inițial în cadrul acelei proceduri, motivat de faptul că oferta de despăgubire a fost respinsă de către reclamanți și că astfel între reclamanți și pârât nu s-a legat un raport juridic, oferta devenind caducă.

Prin Decizia nr. 5074 din data de 29 iunie 2012, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a admis recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei civile nr. 662 A din 27 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, a casat decizia recurată, a admis apelul reclamanților formulat împotriva Sentinței civile nr. 90 din 25 ianuarie 2011 a Tribunalului București, secția a IV-a civilă, a desființat sentința și a trimis cauza spre rejudecare la prima instanță.

Pentru a hotărî astfel, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă, a reținut că, prin demersul judiciar inițiat în prezenta cauză, reclamanții contestă cuantumul despăgubirii stabilite prin hotărârea de stabilire a despăgubirilor din 6 august 2010 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 198/2004, motivele de fapt și de drept ale cererii de chemare în judecată precizate conducând, în mod neîndoielnic, la concluzia că cererea reclamanților are natura contestației prevăzute de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

Înalta Curte a constatat că, deși instanțele anterioare au reținut corect că reclamanții pot contesta în justiție cuantumul despăgubirii oferite de expropriator, au ignorat că ele au fost învestite tocmai cu o atare contestație, nedecernând corect natura cererii de chemare în judecată, conform art. 84 C. proc. civ., prin raportare la intenția reală a reclamanților, dedusă din motivele de fapt și de drept ale cererii lor.

Cu privire la împrejurarea că, în motivarea cererii precizatoare, prin care și-au micșorat câtimea pretențiilor din cererea introductivă de instanță la suma de 73.750 euro (272.875 lei), reclamanții au arătat că această sumă este cea oferită inițial de expropriator, la care înțeleg să achieseze, instanța supremă a reținut că aceasta nu înseamnă că demersul lor judiciar urmărește aplicarea Legii nr. 33/1994, deci a altei legi decât cea sub imperiul căreia s-a produs exproprierea (Legea nr. 198/2004), cum eronat au apreciat instanțele anterioare.

Înalta Curte a arătat că, neanalizând cererea dedusă judecății ca o contestație împotriva hotărârii expropriatorului de stabilire a cuantumului despăgubirii, în condițiile art. 9 din Legea nr. 198/2004, instanțele anterioare nu au intrat practic în cercetarea fondului cauzei.

S-a avut în vedere că, potrivit art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004, "Acțiunea formulată în conformitate cu prevederile prezentului articol se soluționează potrivit dispozițiilor art. 21 - 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, în ceea ce privește stabilirea despăgubirii".

S-a apreciat că analiza fondului contestației prevăzute de art. 9 din Legea nr. 198/2004 presupune, așadar, administrarea probei cu expertiză pentru determinarea cuantumului despăgubirii cuvenite expropriaților, prin raportare la criteriile statuate de art. 26 din Legea nr. 33/1994, sens în care nu s-a procedat în cauză.

În rejudecare, cauza a fost înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 10 octombrie 2012, sub nr. x/3/2012.

În cadrul probatoriului, tribunalul a încuviințat efectuarea unei expertize evaluatorii, raportul de expertiză întocmit de o comisie de experți formată din experții C., D. și E. fiind depus la dosar și completat cu răspunsul la obiecțiuni.

Prin Sentința civilă nr. 2194 din data de 17 decembrie 2013, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că, în rejudecare, ca urmare a administrării probei cu expertiza în construcții și evaluare imobiliară, valoarea de piață a imobilului expropriat este de 102.506 lei, la data efectuării raportului de expertiză, respectiv 1 februarie 2013, astfel cum prevăd dispozițiile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994.

S-a avut în vedere că, potrivit art. 26 alin. (1) din Legea nr. 33/1994, despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite.

În cauza de față, tribunalul a reținut că, prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, reclamanții au contestat doar valoarea imobilului stabilită prin hotărârea de expropriere, fără a solicita și alte categorii de prejudicii, iar evaluarea imobilului expropriat prin Hotărârea nr. 116 din data de 6 august 2010 emisă de Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, respectiv 207.801 lei, este superioară valorii stabilite prin expertiza efectuată în cauză.

Împotriva sentinței tribunalului au declarat apel reclamanții A. și B., apreciind că instanța de fond nu a analizat în cauză întregul material probator și că a interpretat greșit actul dedus judecății, pronunțând o hotărâre netemeinică și nelegală, cu încălcarea dispozițiilor legale.

În motivarea apelului se arată că temeiul de drept invocat de către reclamanți este art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004, lege în baza căreia a intervenit exproprierea și care era în vigoare la data sesizării instanței, respectiv 16 septembrie 2010 și s-a invocat faptul că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii și că, în fapt, reclamanții contestă cuantumul stabilit prin Hotărârea nr. 116/2010 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Prin Decizia nr. 135 A din 25 februarie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Sentinței civile nr. 2194 din data de 17 decembrie 2012 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/3/2012, în contradictoriu cu intimatul-pârât Municipiul București prin Primarul General.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a avut în vedere concluziile raportului de expertiză în opinie majoritară, potrivit cu care valoarea de piață a apartamentului în cauză, calculată prin metoda comparație directe, în perioada septembrie 2010, este de 131.724 RON.

Astfel fiind, având în vedere că evaluarea imobilului expropriat prin Hotărârea nr. 116/2010 emisă de către Comisia pentru aplicarea Legii nr. 198/2004 a Municipiului București, și anume 207.801 lei, este superioară valorii stabilite prin expertiza efectuată cu opinie majoritară de către experții desemnați în cauză, curtea de apel a considerat că în mod corect instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, cererea.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții-reclamanți A. și B., criticând decizia atacată în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și apreciind că aceasta este netemeinică și nelegală.

Totodată, recurenții-reclamanți au solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru cuantificarea și acordarea despăgubirii constând în prejudiciul cauzat proprietarului.

În subsidiar, au solicitat admiterea apelului și, rejudecându-se cauza pe fond, să se dispună admiterea cererii de chemare în judecată, astfel cum a fost formulată, în sensul acordării prejudiciului cauzat așa cum rezultă din actele dosarului.

Prin dezvoltarea motivelor de recurs, în esență, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța a acordat despăgubirile ignorând dispozițiile art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, încălcând astfel dispozițiile legale care îi îndreptățeau la o despăgubire justă.

De asemenea, au arătat că, în speța de față, condițiile prevăzute de art. 1 și art. 26 din Legea nr. 33/1994, text invocat prin cererea de chemare în judecată, nu au fost respectate și precizează că, deși au solicitat să li se acorde în mod integral despăgubirile, instanța a analizat parțial dispoziția legală, raportându-se la valoarea bunului, așa cum a fost stabilită de către comisia de experți, respectiv de expropriator, fără să țină cont de prejudiciul, daunele produse acestora prin expropriere.

În ceea ce privește despăgubirea în integralitate sa, recurenții-reclamanți consideră că se impunea a fi analizată obligația expropriatorului de a-i despăgubi și pentru cheltuielile necesare pentru achiziționarea unui alt imobil, iar, potrivit dispozițiilor legale, consideră că expropriatorul este obligat și la plata comisioanelor percepute de bancă și care sunt cauzate de expropriere.

Totodată, apreciază că, în raport de prevederile art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, în categoria prejudiciului cauzat este inclusă și chiria pe care au trebuit să o achite și solicită instanței să aibă în vedere și faptul că, în perioada imediat următoare consemnării sumei de 207.801 lei în contul BRD, au pierdut proprietatea care a fost demolată și nici nu au putut beneficia de folosința/valorificarea banilor pe toată durata procesului, pentru că suma a fost blocată întrucât aceasta putea fi retrasă cu autorizarea primăriei, ceea ce nu se putea obține decât odată cu finalizarea procesului.

Mai arată că, deși au făcut dovada prejudiciului suplimentar, în afară de valoarea imobilului expropriat, instanța, prin nesoluționarea acestei cereri, a omis să analizeze înscrisurile depuse în susținere, neintrând, astfel, în judecarea fondului acestei solicitări.

Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul-pârât Municipiul București prin Primar General a solicitat respingerea recursului ca netemeinic și menținerea Deciziei civile nr. 135/2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca legală și temeinică, apreciind că susținerile recurenților-reclamanți sunt total neîntemeiate.

Examinând recursul declarat în cauză, Înalta Curte constată că acesta este formulat omisso medio, fiind inadmisibil, pentru considerentele ce succed:

Controlul judiciar asupra hotărârilor judecătorești este guvernat de principiul legalității căilor de atac, prevăzut și de art. 129 din Constituție, care se referă la elemente precum obiectul căii de atac, subiectele acesteia, termenele de exercitare, ordinea în care acestea se exercită.

Cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, care trebuie să îmbrace una din formele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.

Recursul poate fi exercitat numai pentru motive ce au făcut analiza instanței anterioare și care, implicit, au fost cuprinse în motivele de apel, în situația în care atât apelul cât și recursul sunt exercitate de aceeași parte, iar soluția primei instanțe a fost menținută în apel. Aceasta este una din aplicațiile principiului legalității căilor de atac și se explică prin aceea că efectul devolutiv al apelului presupune și că judecata în apel se limitează la ceea ce a fost apelat, iar în recurs pot fi invocate doar critici care au fost aduse și în apel. Numai în acest fel se respectă principiul dublului grad de jurisdicție, deoarece în ipoteza contrară, s-ar ajunge la situația ca anumite apărări sau susțineri ale părților să fie analizate pentru prima oară de instanța învestită cu soluționarea recursului.

De asemenea, principiul ierarhiei în exercitarea căilor de atac impune părților din litigiu să exercite căile de atac în ordinea instituită de legiuitor. În caz contrar, partea care nu a declarat apel sau care, declarând apel, nu formulează o anumită critică prin intermediul acestei căi de atac împotriva sentinței primei instanțe, nu are deschisă calea de atac a recursului.

În speța de față, se constată că, în al doilea ciclu procesual, prin motivele de apel formulate, recurenții-reclamanți au formulat critici cu privire la sentința atacată, apreciind că instanța de fond nu a analizat întregul material probator și, interpretând în mod greșit actul dedus judecății, a pronunțat o hotărâre netemeinică și nelegală.

Totodată, recurenții-reclamanți au apreciat că instanța de fond a reținut în mod greșit că reclamanții nu au efectuat demersuri juridice pentru soluționarea întâmpinării pe calea contenciosului administrativ în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 33/1994 și au precizat acțiunea arătând că temeiul de drept invocat este art. 9 alin. (1) din Legea nr. 198/2004.

De asemenea, au arătat faptul că expropriatul nemulțumit de cuantumul despăgubirii se poate adresa instanței judecătorești în termen de 30 de zile de la data comunicării hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii, și că, în fapt, contestă cuantumul stabilit prin Hotărârea nr. 116/2010 emisă de Comisia Municipiului București pentru aplicarea Legii nr. 198/2004.

Înalta Curte mai reține că, prin motivele de recurs formulate împotriva deciziei instanței de apel, recurenții-reclamanți au adus critici privind neacordarea prejudiciului suplimentar, a cheltuielilor suportate ca urmare a exproprierii.

Astfel, se observă că, prin motivele de apel formulate în a cel de al doilea ciclu procesual, care au făcut obiectul analizei curții de apel în cadrul hotărârii atacate prin prezentul recurs, nu au fost aduse critici cu privire la sentința pronunțată de către instanța de fond referitoare la neacordarea prejudiciului suplimentar despre care se face vorbire prin motivele de recurs, simpla redare, în cuprinsul motivelor de apel, a prevederilor art. 26 din Legea nr. 33/1994 neechivalând cu formularea acestor critici în faza procesuală a apelului.

Prin urmare, se constată că asemenea critici nu au fost formulate și în apel de către recurenții-reclamanți față de sentința primei instanțe, că instanța de apel nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestor chestiuni, astfel încât, acestea nu pot fi formulate pentru prima dată în recurs, chiar dacă prejudiciul suplimentar a fost solicitat prin cererea de chemare în judecată, întrucât s-ar încălca principiul legalității căilor de atac și dreptul la un proces echitabil consacrat în mod constant în jurisprudența internă și europeană.

În raport de cele anterior arătate, Înalta Curte reține că aspectele de nelegalitate susținute prin motivele de recurs sunt formulate omisso medio și nu pot fi primite, astfel încât, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamanții A. și B. împotriva Deciziei nr. 135 A din 25 februarie 2016 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 10 iunie 2016.

Procesat de GGC - CL