ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 164/2017

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 București la data de 04.07.2013 sub nr. x/2013, reclamantul A. le-a chemat în judecată pe pârâtele B. și C., solicitând anularea certificatului de moștenitor nr. x/25.05.2009 emis de BNP D..

Prin sentința civilă nr. 10309/9.12.2013, Judecătoria Sectorului 5 București a respins cererea reclamantului A., reținând în esență că bunurile incluse în masa partajabilă indicată în certificatul de moștenitor a cărui anulare se cere, certificat întocmit de pe urma defuncților E. și F., părinții pârâtei B., fosta soție a reclamantului, nu erau bunuri comune ale soților ci, bunuri proprii ale pârâtei, deoarece aceasta le dobândise prin moștenire. Or, potrivit art. 31 lit. b) din Codul familiei,bunurile dobândite de unul dintre soți în timpul căsătoriei prin moștenire sunt bunuri proprii.

Împotriva acestei sentințe a declarat apel reclamantul A..

Prin decizia civilă nr. 857 A din 20.06.2014, Tribunalul București, secția a III-a civilă a respins ca nefondat apelul și, în temeiul art. 187 alin. (1), pct. 1, alin. (1), lit. 1 C. proc. civ., a dispus amendarea apelantului A. cu amendă de 500 RON.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamantul A., care a fost respins, ca inadmisibil, prin decizia civilă nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013. Totodată, recurentul a fost obligat la 800 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimatele - pârâte B. și C..

A. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei civile nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013.

Pe parcursul soluționării contestației în anulare, prin încheierea din 19.05.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie, în conformitate cu art. 413 alin. (1) pct. 1 din Noul C. proc. civ., a fost suspendată judecata cererii formulate de contestatorul A. împotriva deciziei civile nr. 167 din data de 03.02.2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, în dosarul nr. x/2013, până la soluționarea recursului declarat împotriva încheierii din data de 21.04.2015, pronunțată în prezentul dosar.

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs contestatorul A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și casarea încheierii recurate, întrucât încalcă autoritatea de lucru judecat a Curții Constituționale a României, care prin decizia CCR nr. 462 din 17.09.2014, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 775/24.10.2014 a decis că art. 13 și 83 din Noul C. proc. civ. sunt neconstituționale, precum și faptul că în recurs nu are nevoie de avocat și că se poate judeca și în lipsă conform art. 223 și 411 din Noul C. proc. civ.

Intimatele nu au depus întâmpinare.

Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, întocmit în temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., prin care s-a constatat, în urma pronunțării deciziei nr. 2 pronunțată în recurs în interesul legii de Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2016, conform căreia "în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 414 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., recursul formulat împotriva încheierii prin care a fost suspendată judecata, precum și împotriva încheierii prin care s-a respins cererea de repunere pe rol a cauzei este admisibil, indiferent dacă încheierea de suspendare a fost pronunțată de instanță într-o cauză în care hotărârea ce urmează a se da asupra fondului este sau nu definitivă", că recursul este admisibil în principiu.

Recurentul a depus punct de vedere la raportul privind admisibilitatea în principiu a recursului.

Examinând încheierea recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

Suspendarea legală prevăzută de art. 413 C. proc. civ. reprezintă un incident ivit în derularea activității de judecată de natură a temporiza curgerea firească a activității de judecată care trebuie să se caracterizeze prin continuitate; ea poate interveni în cazurile expres și limitativ prevăzute de lege, având însă un caracter facultativ.

Prin urmare, instanța sesizată cu soluționarea unei astfel de cereri, chiar dacă va constata îndeplinirea cerințelor normei, are puterea de apreciere asupra utilității (chiar a necesității), dar și asupra oportunității măsurii în ansamblul raporturilor juridice dintre părți, astfel încât măsura să nu permită concluzia unui abuz de drept procesual al părții care o invocă.

Suspendarea reglementată de art. 413 pct. 1 C. proc. civ. implică cercetarea următoarelor cerințe legale: dezlegarea pricinii cu care este învestită instanța în fața căreia se invocă acest incident, să depindă în totul sau în parte, de existența sau neexistența unui drept ce face obiectul unei alte judecăți.

Aplicând aceste criterii legale la speța dedusă judecății, rezultă că instanța a reținut legal că modul de judecată al contestației în anulare, prin prisma dispozițiilor procesuale invocate a fi neconstituționale și aplicabile în cauză, depinde în tot de soluționarea recursului declarat de contestator împotriva încheierii din 21.04.2015, pronunțată în același dosar de curtea de apel, prin care s-a respins cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13, 83, 223 și 411 din Noul C. proc. civ.

Cu alte cuvinte, curtea de apel a considerat, în aplicarea art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., că este cel puțin inoportună soluționarea pricinii cu care este învestită (aflată în etapa procesuală a contestației în anulare) și că aceasta depinde de soluționarea prioritară a recursului declarat împotriva încheierii din 21.04.2015 și, în consecință, decizia pe care o va pronunța depinde întru totul de judecarea definitivă a celuilalt proces, pentru a nu se ajunge în situația încălcării drepturilor procesuale ale contestatorului prin aplicarea unor norme procesuale constatate ulterior neconstituționale, în ipoteza admiterii recursului, admiterii cererii de sesizare a Curții Constituționale și ulterior a declarării sau confirmării caracterului neconstituțional al normelor contestate.

Înalta Curte constată că, un atare raționament, în contextul celor două acțiuni în comparație, își verifică valabilitatea, curtea de apel constatând în mod corect întrunirea condițiilor prevăzute de art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Prin urmare, motivele de recurs încadrate de recurent în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6, 7 și 8 C. proc. civ. au fost invocate în mod formal și nu au fost argumentate juridic, având în vedere faptul că tocmai soluționarea recursului privind respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 13, 83, 223 și 411 din Noul C. proc. civ. a determinat suspendarea judecării contestației în anulare.

Contrar susținerilor recurentului, nu poate fi reținută incidența art. 488 alin. (1) pct. 1 Noul C. proc. civ., deoarece încheierea recurată a fost pronunțată de completul de judecată legal învestit, instanța fiind alcătuită potrivit dispozițiilor legale dispuse prin legile de organizare judiciară, legea specială și Regulamentul intern al instanțelor.

Totodată, Înalta Curte va înlătura și afirmațiile nefondate ale recurentului, încadrate în art. 488 alin. (1) pct. 2 și 4 Noul C. proc. civ., în sensul că hotărârea a fost pronunțată la 15.07.2015 de un judecător necompetent, în condițiile în care pricina era suspendată, întrucât din verificarea actelor dosarului curții de apel s-a constatat că pricina nu a fost soluționată, activitatea de judecată s-a desfășurat cu respectarea principiului continuității, iar la termenele de judecată care au fost stabilite ulterior suspendării cauzei, instanța s-a pronunțat asupra cererilor de repunere pe rol formulate de contestator, care, în mod legal, au fost respinse, constatându-se că recursul declarat împotriva încheierii de suspendare nu a fost soluționat.

Restul susținerilor recurentului exced limitelor recursului de față, al cărui obiect privește doar măsura dispusă de curtea de apel, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că încheierea recurată este legală, motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul A. împotriva încheierii din 19 mai 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru Cauze cu Minori și de Familie.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 1 februarie 2017.