ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 932/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată. Cadrul procesual.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâtul Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se dispună anularea Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și obligarea pârâtului la emiterea unui alt ordin în conformitate cu prevederile Legii nr. 285/2010 și ale Legii – cadru nr. 284/2010.

Totodată, reclamantul a invocat excepția de nelegalitate a prevederilor art. II lit. H), exemplul 2 și art. III lit. A) – „Exemplu” din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice”, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. și M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.

Hotărârea instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pronunțată în fond dupa casare, urmare deciziei nr. 3136 din 17 iulie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție de trimitere a cauzei spre rejudecare, s-a respins excepția de nelegalitate invocată încă din primul ciclu procesual, ca neîntemeiată și totodata, a fost respinsa și acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public – Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că prin Ordinul nr. 2091 din 30 decembrie 2011 emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casației și Justiție, a carui anulare a fost solicitată în prezenta cauză, s-a dispus ca, începând cu data de 1 noiembrie 2011, reclamantul, procuror cu grad de parchet de pe lângă curte de apel la Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, să beneficieze de următoarele drepturi salariale:

- o indemnizație de încadrare lunară de 8.706 RON;

- un cuantum de 1.034 RON al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate;

- un cuantum de 1.182 RON al sporului pentru condiții deosebite de muncă.

Aceste drepturi salariale au fost stabilite urmare a trecerii în clasa de salarizare 106 (corespunzătoare unei vechimi în funcție între 10 – 15 ani și gradației 5).

Temeiul legal pentru emiterea acestui ordin de salarizare a fost reprezentat de: art. 76 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 17 alin. (5), art. 21 alin. (11) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, art. 10 alin. (5) din Legea nr. 284/2010 – Legea cadru privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, Capitolul I, art. 8 alin. (2) din Anexa nr. VI la Legea nr. 284/2010, art. 6 alin. (3) și art. 7 alin. (1) și (2) din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice.

Împotriva acestui ordin, reclamantul a formulat contestație, care a fost respinsă prin adresa din 09 ianuarie 2012, emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

În cadrul acțiunii în contencios administrativ dedusă judecății reclamantul a invocat și excepția de nelegalitate a prevederilor art. II lit. H), exemplul 2 și art. III lit. A) – „Exemplu” din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. și M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.

În ceea ce privește excepția de nelegalitate, instanta de fond, in rejudecare a reținut că exemplele din normele metodologice de aplicare a Legii nr. 285/2010, ce fac obiectul excepției de nelegalitate, respectă prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, textul legal făcând referire exclusiv la majorarea salariului de bază, ca efect al trecerii într-o altă tranșă de vechime, fără o creștere corespunzătoare a sporurilor.

Prima instanta a constatat că prin mai multe decizii (nr. 669/2012, nr. 6/2013 etc.), Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a prevederilor legale menționate, reținând, în esență, că textul legal nu contravine prevederilor art. 16 din Constituție, referitoare la egalitatea în drepturi, deoarece avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate. Legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare și metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

De asemenea, s-a aratat ca in jurisprudenta sa Curtea Constituțională a retinut că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul analizat s-a constatat existenta unor situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762/09.11.2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

Curtea de apel a apreciat că nu se poate reține nici faptul că exemplele ce fac obiectul excepției de nelegalitate ar fi contrare dispozițiilor art. 3 din Legea nr. 284/2010, în condițiile în care caracterul unitar și echitabil al sistemului de salarizare în sectorul public constituie o reflexie a principiului constituțional al egalității în drepturi, principiu interpretat de Curtea Constituțională conform celor arătate mai sus. De asemenea, în opinia Curții, în cauză nu se pune problema încălcării art. 2 din Legea nr. 285/2010, dat fiind că acest text legal privește personalul nou-încadrat pe funcții, personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și personalul promovat în funcții sau în grade/trepte și nu situația specială a avansării personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă, reglementată de art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010.

Cât privește încălcarea art. 4 și 5 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010 s-a indicat ca susținerea reclamantului este neîntemeiată, în condițiile în care, astfel cum s-a arătat mai sus, exemplele ce fac obiectul excepției de nelegalitate sunt conforme prevederilor art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, lege specială în raport cu Legea nr. 284/2010 (lege cadru în materia salarizării în sectorul public) și, ca urmare, aplicabilă cu prioritate (specialia generalibus derogant).

În raport de cele mai sus expuse, prima instantă a concluzionat in sensul că este ținută să respecte prevederile art. 6 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, ce au fost constatate constituționale prin mai multe decizii ale Curții Constituționale, chiar dacă este posibil ca aplicarea acestor prevederi să genereze concluzii absurde din punct de vedere logico-matematic, astfel cum susține reclamantul. Totodată, Curtea de apel a apreciat că, în raport de jurisprudența constantă a Curții Constituționale (deciziile nr. 818-821/2008), nu poate constata caracterul discriminatoriu al unei prevederi dintr-un act normativ cu putere de lege, astfel cum este art. 6 din Legea nr. 285/2010.

În fine, cu referire la Ordinul nr. 2901 din 30 decembrie 2011, emis de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Curtea a constatat că acesta este legal, fiind emis în limitele și potrivit prevederilor Legii nr. 285/2010 și ale Ordinului nr. 42/77/2011 emis de M.M.F.P.S. și M.F.P., prevederi care, după cum s-a arătat, nu reglementează o majorare a cuantumului sporurilor prevăzute de lege prin aplicarea procentului legal la noua indemnizație de încadrare brută lunară, cum pretinde reclamantul.

Cererea de recurs și motivele înfățișate

Împotriva sentinței civile nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul A. întemeiat pe dispozițiile art. 304

1

C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În dezvoltarea motivelor de recurs recurentul a susținut, în esență, ca prin sentința civilă nr. 355 pronunțată la data de 11 februarie 2015, după rejudecare, instanța de judecată a pronuntat o soluție vădit nelegală în ceea ce priveste excepția de nelegalitate invocata, aratand ca instanța, cu toate că a reținut în mod corect care sunt dispozițiile instanței de control judiciar care a dispus rejudecarea, nici de data acesta nu a indicat care sunt argumentele pentru care a apreciat că mențiunile - „la care se aduna sporurile în același cuantum"/„sporurile in același cuantum avut anterior" - nu adaugă la lege, limitându-se în a prelua pasaje întregi din deciziile cu nr. 669/2012 și 6/2013 ale Curții Constituționale, cu privire la constituționalitatea art. 6 din Legea nr. 285/2010 și art. 10 din Legea nr. 284/2010.

Recurentul a reierat sustinerile din actiunea initiala, precizand ca prin adăugarea sintagmei—„la care se aduna sporurile în același cuantum"/„sporurile in același cuantum avut anterior"- la articolele susmenționate din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice", interpretul oficial a adăugat flagrant la lege, abrogând implicit articole întregi din lege și creând situații discriminatorii și absurde, fapt vădit nelegal.

După cum a reținut și instanța, atât art. 6 din Legea nr. 285/2010 și art. 10 din Legea nr. 284/2010 se referă strict numai la salariul de bază, nicidecum și la sporuri.

În fapt, dupa cum a aratat recurentul, nici nu avea cum să se refere la sporuri în condițiile în care atât Legea nr. 284/2010 (art. 4 și 5) cât și Legea nr. 330/2009 reglementează sporurile cu titlul general, ca proporție maximă (%) din cuantumul salariului de bază, nicidecum ca valoare nominală, acestea urmând a fi stabilite și acordate în funcție de caracteristicile fiecărei familii ocupaționale și specificul fiecărui loc de muncă, de către ordonatorul principal de credite (instituția publică angajatoare). În acest sens, au fost apoi redate în cererea de recurs prevederile art. 21 din Legea nr. 284/2010 și cele din Anexa VI la Legea nr. 284/2010.

A mai aratat recurentul ca urmare a aplicării respectivelor prevederi din norme, s-au creat situații absurde, inechitabile. Astfel în timp ce in cazul sau sporurile au fost trecute ca valoare nominală (contrar legii dar conform Normelor), colegii sai care nu au trecut într-o altă tranșă de vechime în muncă/funcție au sporurile evidențiate legal, ca procent din salariu de bază lunar. Mai mult, a fost nevoie de ajustarea programelor de calcul a salariilor pentru introducerea valorii nominale.

În fine, s-a mai sustinut de catre recurent ca prin considerarea ca fiind legale mențiunile - „sporurile în același cuantum avut anterior" - orice persoană de bună credință care analizează modul de aplicare a ordinelor Ministerului Public - Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, prin care, în conformitate cu art. 21 din Legea nr. 284/2010 s-a stabilit mărimea concretă a sporurilor și condițiile de acordare a acestora(procentual), ajunge la absurditatea logico-matematică conform căreia procentul de 15% (30%) din indemnizația anterioară (7.879 RON) reprezintă aceiași valoare unitară (matematică) ca și procentul de 15% (30%) din noua indemnizație (8.076 RON).

Conchizand, recurentul a apreciat că pentru intrarea în legalitate se impune admiterea excepției de nelegalitate a art. II (Stabilirea salariilor lunare brute în anul 2011) lit. H) (Stabilirea salariilor personalului din cadrul familiei ocupaționale „justiție"), exemplul 2 și art. III – (Angajarea promovarea și avansarea personalului) lit. A) - „Exemplu" din „Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice" aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. și M.F.P. și publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011, prin adăugare la lege, solicitand totodata modificarea sentintei și admiterea cererii sale de anulare a Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție ca nelegal, cu consecinta emiterii unui nou ordin în care calculul sporurilor (punctele b. și c. din ordin) să se facă prin aplicarea procentelor prevăzute de lege (30% și respectiv 15%) la noua indemnizație - (punctul a.) cu respectarea tuturor celorlalte prevederi incidentale din Legea-cadru nr. 284/2010 și Legea nr. 285/2010 (care face trimitere la Legea nr. 330/2009).

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului.

Analizând sentinta atacata în raport de criticile ce i-au fost aduse, fata de probatoriul administrat în ciclurile procesuale parcurse, incluzand notele scrise și referirile recurentului la ordinul nou emis, cu nr. 1704 din 30 iulie 2015, cu aplicabilitate din 9 aprilie 2015, raportat la prevederile legale incidente, dar și la jurisprudența Curții Constituționale, Înalta Curte retine ca nu subzista în cauza motivele de nelegalitate invocate, ce pot fi subsumate motivului de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel ca nu se impune reformarea hotararii pronuntate de prima instanta, in considerarea celor in continuare aratate.

Fără a mai reitera aspectele de fapt generatoare ale prezentului litigiu, date fiind ciclurile procesuale parcurse dar și expunerea rezumativa, de mai sus, a considerentelor hotararii recurate ce formează obiectul examinării prin prezenta decizie, elocventă în acest sens, Înalta Curte constată, din modul în care au fost concepute motivele de recurs, că, în concret, recurentul reclamant reia sustinerile ca și apararile infatisate cu ocazia judecatii in fond, in etapele anterioare, atât în ceea ce priveste exceptia de nelegalitate cat și cu referire la fondul cauzei, respectiv la nelegalitatea Ordinului nr. 2091 din 30 decembrie 2011 al Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, numai sub aspectul modalitatii de stabilire și de calcul a sporurilor acordate, rămase în același cuantum.

Contrar sustinerilor recurentului reclamant și în acord cu cele stabilite de prima instanta, Înalta Curte retine ca nu este intemeiata exceptia de nelegalitate invocata cu privire la prevederile art. II lit. H), exemplul 2 și art. III lit. A) – „Exemplu” din Normele metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, aprobate prin Ordinul nr. 42/77 al M.M.F.P.S. și M.F.P., publicate în M. Of. nr. 48/19.01.2011.

Astfel, Înalta Curte apreciază că judecătorul fondului a examinat cu justețe prevederile a căror nelegalitate a fost susținută, prin raportare la prevederile art. 6 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fondurile publice, reținând că Ordinul comun al ministrului muncii, familiei și protecției sociale și al ministrului finanțelor publice nr. 42/77/2011, prin care au fost aprobate Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, nu adaugă și nici nu modifică drepturile salariale stabilite prin Legea de salarizare.

În acest sens referirile judecătorului fondului la decizii ale Curții Constituționale ca și redarea unor pasaje din cuprinsul acestora nu sunt nici pe departe irelevante, după cum sugerează recurentul ci, dimpotrivă, sunt de natură a explicita conținutul și sensul reglementării, tocmai pentru a se demonstra că mențiunile a căror nelegalitate a fost susținută nu conduc, prin aplicarea lor, la soluții contrare prevederilor legale în temeiul și executarea cărora au fost emise.

Statuările Curții Constituționale cuprinse în deciziile la care instanța de fond a făcut trimitere, exemplificativ, evidențiază tocmai coordonatele reglementării cuprinse în Legea nr. 285/2010 (art. 6) din perspectiva situațiilor juridice diferite ce reclamă un tratament juridic diferențiat, raportat la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute, pentru funcția avută cărora li se aplică acte normative distincte.

Înalta Curte apreciază că nefondate sunt criticile recurentului-reclamant și în ceea ce privește analiza judecătorului fondului asupra legalității exemplelor ce fac obiectul excepției invocate, prin raportare la dispozițiile art. 3 din Legea nr. 248/2010, pornind de la aceleași dezlegări și statuări ale Curții Constituționale, întrucât, în adevăr, principiul caracterului unitar și echitabil al sistemului de salarizare este, în fond, o formă de manifestare a principiului constituțional, mai larg, al egalității în drepturi.

În fine, Înalta Curte constată că nefondate sunt și toate celelalte aprecieri și susțineri ale recurentului reclamant în ceea ce privește excepția de nelegalitate invocată, justețea soluției pronunțate de prima instanță fiind confirmată și de decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 32/2015, privind dezlegarea unor chestiuni de drept privind plata efectivă a drepturilor salariale.

În legătură cu această din urmă decizie și mai precis asupra relevanței sale în prezenta cauză este de arătat, cu prioritate, că problema de drept a fost ridicată într-o cauză având ca obiect stabilirea cuantumului indemnizației brute lunare și a sporurilor, pornind de la împrejurarea evidențiată în sensul că procurorii cu aceeași funcție și vechime dobândite până la data de 31 decembrie 2010, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010, au o indemnizație de încadrare brută mai mare și un cuantum al sporurilor mai mare, realizându-se astfel o discriminare față de alți procurori cu aceeași vechime, urmare a aplicării actelor normative succesive emise în materia salarizării.

În plus, conform celor dezlegate, cu caracter obligatoriu, „plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010, prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția simulară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010”.

Cele prezentate demonstrează așadar justețea soluției primei instanțe și în ceea ce privește fondul cauzei, depunerea de către recurentul-reclamant în etapa prezentului recurs a unui ordin nou, emis ulterior introducerii acțiunii, respectiv a Ordinului colectiv nr. 1704 din 03 iulie 2015, emis de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, nefiind decât o reflectare a principiului tempus regit actum. Acest din urmă ordin a fost emis în temeiul unor acte normative ulterioare, respectiv O.U.G. nr. 83/2014, privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2015, aprobată cu modificări prin Legea nr. 71/2015, fără incidență în cauza de față.

Pentru toate cele mai sus arătate apreciind așadar în sensul temeiniciei și legalității hotărârii atacate, Înalta Curte, în temeiul art. 312 alin. (1) cu referire la art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., va respinge ca nefondat recursul de față.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 355 din 11 februarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2016.