ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 339/2017

Decizia nr. 339/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dâmbovița sub nr. 3659/120/2015, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M. și N., reprezentați de Sindicatul Valahia - Târgoviște, au solicitat, în contradictoriu cu pârâtele SC O. SRL și Inspecția Muncii - București, următoarele: să se constate că au desfășurat activitate în condiții deosebite în perioada 1 ianuarie 2014 – 31 decembrie 2014, având calitate de salariați ai SC O. SRL - punct de lucru ASU Târgoviște; să fie obligată pârâta SC O. SRL să elibereze adeverințe care să ateste că au desfășurat activitate în condiții deosebite în perioada 1 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2014; să fie obligată pârâta SC O. SRL să depună documentația necesară obținerii avizului de încadrare a locurilor de munca în condiții deosebite, conform legii, la Inspecția Muncii; să fie obligată pârâta Inspecția Muncii să primească documentația necesară încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite și să emită avizul necesar; să fie obligată pârâta SC O. SRL să achite contribuțiile de asigurări sociale aferente încadrării în condiții deosebite de muncă pentru perioada aflată în litigiu, precum și obligarea pârâtelor la suportarea cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. x/120/2015, Tribunalul Dâmbovița Secția I civilă a disjuns capătul de cerere privind obligarea pârâtei Inspecția Muncii la primirea documentației necesare încadrării locurilor de muncă în condiții speciale și emiterea avizului necesar, pentru capătul de cerere disjuns formându-se, pe rolul aceleiași instanțe, Dosarul nr. y/120/2015. Prin Sentința civilă nr. 1877 din data de 24 noiembrie 2015, pronunțată în Dosarul nr. y/120/2015, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă a admis excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, ce a fost invocată de pârâta Inspecția Muncii - București, și a dispus declinarea competenței de soluționare a cererii în favoarea Curții de Apel București.

Pentru a pronunța această hotărâre, Tribunalul, verificând competența generală, materială și teritorială, conform art. 131 C. proc. civ., a reținut că, prin cererea disjunsă din Dosarul nr. x/120/2015, reclamanții au chemat în judecată pârâta Inspecția Muncii, solicitând ca aceasta să fie obligată să primească documentația necesară încadrării locurilor de muncă în condiții speciale și să emită avizul necesar.

Au fost avute în vedere de către instanță dispozițiile art. 1 din Legea nr. 108/1999, potrivit cărora Inspecția Muncii este organ de specialitate al administrației publice centrale, aflat în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu sediul în municipiul București, precum și cele ale art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, în conformitate cu care, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică. Tribunalul a arătat că, în prima instanță, cererile în materie de contencios administrativ se judecă de către curțile de apel, conform art. 96 pct. 1 C. proc.

civ. și, cum Inspecția Muncii are sediul în București, a apreciat că prezenta cerere este de competența Curții de Apel București. Pricina a fost înregistrată, la data de 15 ianuarie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. y/120/2015. Prin Sentința civilă nr. 1758 din data de 25 mai 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. y/120/2015, a fost admisă excepția necompetenței materiale a aceste secții și a fost trimis dosarul la Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a aceleiași curți de apel, spre competentă soluționare.

Pentru a pronunța această sentință, în esență, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a apreciat că, în cauza de față, este vorba de un conflict de muncă între salariați și angajatorul acestora, prin care aceștia tind să obțină drepturi de care ar fi trebuit să beneficieze dacă nu ar fi existat pasivitatea societății în a obține încadrarea locurilor de muncă respective în condiții deosebite. Curtea a considerat că simpla chemare în calitate de pârâtă a unei autorități publice, cum este cazul speței de față, nu atrage aplicabilitatea art. 10 din Legea nr. 554/2004. Cauza a fost înregistrată, la data de 25 august 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, sub nr. y/120/2015*.

Prin încheierea de ședință din data de 16 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale, în Dosarul nr. y/120/2015*, a fost admisă excepția de necompetență funcțională a secției, s-a dispus declinarea competenței de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și, în vederea soluționării acestuia, a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Pentru a hotărî astfel, Curtea, reținând că, în raport de dispozițiile art. 1 lit. p) din Legea nr. 62/2011, precum și ale art. 267 C. muncii și având în vedere obiectul cererii disjunse supuse judecății, precum și faptul că pârâta Inspecția Muncii nu are calitatea de angajator al membrilor de sindicat pentru care a fost promovată acțiunea privind emiterea avizului legal pentru încadrarea locurilor de muncă în condiții speciale, a constatat că soluționarea litigiului nu revine jurisdicției muncii.

De asemenea, Curtea de Apel București, secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a mai arătat că, potrivit art. 1 din Legea nr. 108/1999, Inspecția Muncii este organ de specialitate al administrației publice centrale, în subordinea Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale, cu sediul în municipiul București, iar, în conformitate cu prevederile art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, contenciosul administrativ reprezintă activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică. Constatând că, în primă instanță, cererile în materie de contencios administrativ se judecă de către curțile de apel, conform art. 96 pct. 1 C. proc.

civ. și, cum Inspecția Muncii are sediul în București, instanța a apreciat că cererea supusă judecății este de competența Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Învestită cu soluționarea conflictului negativ de competență, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, în considerarea celor ce succed: Dispozițiile art. 133 pct. 2 C. proc. civ. prevăd că există conflict negativ de competență atunci când două sau mai multe instanțe și-au declinat reciproc competența de a judeca același proces sau, în cazul declinărilor succesive, dacă ultima instanță învestită își declină la rândul său competența în favoarea uneia dintre instanțele care anterior s-au declarat necompetente.

Astfel, în speța de față, Înalta Curte reține că Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, iar, ulterior, secțiile a VIII-a contencios administrativ și fiscal și a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale ale Curții de Apel București și-au declinat reciproc competența de soluționare a prezentei cauze. În ceea ce privește norma de competență incidentă raportului juridic litigios, Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă și Secția a VII-a pentru cauze privind conflicte de muncă și asigurări sociale a Curții de Apel București au reținut prevederile art. 1 din Legea nr. 108/1999, ale art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, precum și pe cele ale art. 96 pct. 1 C. proc.

civ., în timp ce Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a considerat că sunt aplicabile dispozițiile procedurale din materia conflictelor de muncă. Înalta Curte constată că dosarul cu privire la a cărui soluționare poartă prezentul conflict de competență, a fost format ca urmare a disjungerii dispuse, prin încheierea de ședință din data de 27 octombrie 2015, de către Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă în cauza ce forma obiectul Dosarului nr. x/120/2015, această instanță apreciindu-se competentă să soluționeze celelalte capete ale cererii de chemare în judecată. Potrivit art. 123 alin. (1) C. proc.

civ., cererile accesorii, adiționale, precum și cele incidentale, se judecă de instanța competentă pentru cererea principală, chiar dacă ar fi de competența materială sau teritorială a altei instanțe judecătorești, cu excepția cererilor prevăzute la art. 120 din același cod (cereri în materia insolvenței sau concordatului preventiv, care sunt de competența exclusivă a tribunalului în a cărui circumscripție își are sediul debitorul). Prin urmare, norma de la art. 123 alin. (1) C. proc. civ. reglementează un caz de prorogare legală a competenței, în sensul că instanța competentă să soluționeze o cerere principală devine competentă a soluționa și cererile accesorii formulate în aceeași cauză, chiar dacă, în mod obișnuit, acestea nu ar fi intrat în competența sa materială ori teritorială.

Aceste prevederi legale speciale, ce reglementează o prorogare de competență în ceea ce privește judecata cererilor accesorii, adiționale și incidentale în favoarea instanței învestite cu soluționarea cererii principale, sunt norme speciale de competență, imperative, astfel încât se aplică prioritar, constituind o derogare de la normele generale de competență materială sau teritorială exclusivă, de asemenea, norme imperative. Din modul de formulare a pretențiilor deduse judecății și în raport de dispozițiile art. 30 alin. (4) C. proc.

civ., se poate reține caracterul accesoriu al capătului de cerere având ca obiect obligarea pârâtei Inspecția Muncii să primească documentația necesară încadrării locurilor de muncă în condiții deosebite, reținând că soluționarea acestuia depinde de soluția ce urmează a fi dată capătului principal de cerere vizând constatarea împrejurării că reclamanții au desfășurat activitate în condiții deosebite în perioada 1 ianuarie 2014 - 31 decembrie 2014, având calitate de salariați ai SC O. SRL - punct de lucru ASU Târgoviște. Prorogarea legală de competență produce efecte pe tot parcursul procesului, indiferent de măsura disjungerii unui capăt de cerere. Din această perspectivă, verificarea competenței instanței sesizate, în aplicarea art. 131 C. proc.

civ., poate viza doar cererea principală, nu și cererile accesorii și incidentale, în privința cărora, ca regulă generală, este aplicabil art. 123 alin. (1) C. proc. civ. Prin urmare, în raport de prevederile art. 123 alin. (1) C. proc. civ., în cauză, judecarea capătului de cerere ce a fost disjuns din Dosarul nr. x/120/2015 este de competența instanței competente să soluționeze cererea principală, respectiv Tribunalul Dâmbovița, secția I civilă, întrucât operează prorogarea legală de competență, indiferent de competența care ar fi fost atrasă în situația în care acesta ar fi fost formulat pe cale principală. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 135 C. proc.

civ., va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă, instanță care a apreciat că este competentă să soluționeze cererea principală ce formează obiectul Dosarului nr. x/120/2015, din care a fost disjunsă și cererea cu privire la a cărei soluționare s-a ivit prezentul conflict negativ de competență.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Dâmbovița, secția I civilă. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 februarie 2017.