ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 278/2017

Decizia nr. 278/2017 Asupra conflictului negativ de competență, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr. x/180/2016, reclamantul A. a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei B., revenirea soției la numele avut anterior căsătoriei, exercitarea în comun a autorității părintești cu privire la minorii C. și D., stabilirea locuinței minorilor la domiciliul său, obligarea pârâtei în favoarea minorilor la plata unei pensii de întreținere de 1/3 din veniturile realizate, obligarea pârâtei la plata despăgubirilor, în cuantum de 100 de lei, pentru prejudiciul moral suferit în urma desfacerii căsătoriei și stabilirea dreptului reclamantului de a folosi locuința familiei situată în Italia, Torino.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 915 C. proc. civ., art. 373, art. 379, art. 388, art. 400, art. 402 și art. 529 C. civ. Pârâta a formulat, la data de 29 martie 2016, întâmpinare și cerere reconvențională prin care a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, revenirea la numele purtat anterior căsătoriei, exercitarea în comun a autorității părintești, stabilirea locuinței minorilor la domiciliul său din Italia, obligarea reclamantului în favoarea minorilor la plata unei pensii de întreținere de 1/3 din veniturile realizate și obligarea reclamantului la piața cheltuielilor de judecată. Prin întâmpinarea la cererea reconvențională și răspunsul la întâmpinare, reclamantul a solicitat înlăturarea apărărilor pârâtei.

Prin Sentința civilă nr. 3369 din 23 mai 2016, instanța a admis excepția necompetenței teritoriale a Judecătoriei Bacău, invocată din oficiu și a dispus declinarea cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. În motivarea acesteia s-a reținut că la dosarul cauzei nu s-a depus vreun acord prin care părțile să-și fi exprimat consimțământul să se judece procesul de divorț la Judecătoria Bacău, astfel încât, potrivit celei de-a doua teze a art. 915 alin. (2) C. proc. civ., instanța competentă teritorial să soluționeze cauza este Judecătoria sectorului 5 București. Cauza a fost înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 București la data de 27 mai 20/6.

Prin Sentința civilă nr. 6517/2016 din data de 26 septembrie 2016, pronunțată de Judecătoria sectorului 5 București, secția I civilă, a fost admisă excepția necompetenței teritoriale a instanței, invocată din oficiu, fiind declinată competența soluționării cauzei în favoarea Judecătoriei Bacău și constatând ivit conflictul negativ de competență a fost înaintat dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție spre competentă soluționare. Instanța a reținut că dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc. civ., ce reglementează instanța competentă pentru situația în care părțile din acțiunea de divorț nu au domiciliul în țară, nu prevăd vreo cerință de fond sau de formă, pentru ca manifestarea de voință a părților, în sensul alegerii instanței competente să soluționeze acțiunea, să producă efectele preconizate de legiuitor, respectiv stabilirea instanței din România competentă să judece cererea.

În cauză, reclamantul și-a manifestat voința ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Bacău prin introducerea acțiunii de divorț pe roiul acestei instanțe, iar pârâtă, la rândul său, s-a manifestat în mod similar, învestind aceeași instanță cu cererea reconvențională și mandatându-l în mod expres pe avocat să o reprezinte în Dosarul nr. x/180/2016, aflat pe rolul Judecătoriei Bacău. Cu privire la conflictul negativ de competență, cu a cărui judecată a fost legal sesizată, în condițiile art. 135 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Bacău, sub nr. x/180/2016, reclamantul A. a solicitat să se dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtei B., precum și soluționarea capetelor de cerere accesorii divorțului.

Ulterior, la data de 29 martie 2016, au fost înregistrate, la aceeași instanță, întâmpinare și cerere reconvențională formulate de pârâta B. Înalta Curte constată că, așa cum au reținut ambele instanțe în conflict, nici reclamantul, nici pârâtul nu mai aveau domiciliul sau reședința în România la data introducerii acțiunii de divorț. Se reține că potrivit dispozițiilor art. 915 alin. (2) C. proc. civ., dacă nici reclamantul și nici pârâtul nu au locuința în țară, părțile pot conveni să introducă cererea de divorț la orice judecătorie din România. În lipsa unui asemenea acord, cererea de divorț este de competența Judecătoriei sectorului 5 al Municipiului București. Dispozițiile art. 915 alin. (2) C. proc.

civ. au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, de Înalta Curte de Casație și Justiție, publicată în M. Of. nr. 1049/27.12.2016, și obligatorie pentru instanțe în temeiul art. 517 alin. (4) C. proc. civ. Astfel, prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că este necesar ca acordul părților prevăzut de textul art. 915 alin. (2) C. proc. civ., cu privire la alegerea instanței care urmează a soluționa acțiunea de divorț, să fie expres exprimat. Se constată că, în cauză, odată cu introducerea acțiunii de divorț de către reclamant, pe rolul Judecătoriei Bacău, nu a fost depus un acord ferm și expres al părților privind instanța din România, competentă să soluționeze acțiunea în considerarea faptului că ambele părți au domiciliul în orașul Torino, Italia.

Totodată, Înalta Curte observă că nici prin actele de procedură întocmite de părți pe parcursul procesului, acestea nu și-au manifestat expres voința cu privire la instanța competentă să judece cauza având ca obiect divorț. Astfel, prin cererea de divorț, reclamantul nu a afirmat expres că dorește ca litigiul să fie soluționat de Judecătoria Bacău, în a cărei rază teritorială s-a aflat ultimul domiciliu comun al soților, din România. Pârâta, la rândul său, prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la data de 29 martie 2016, nu s-a manifestat expres în sensul ca divorțul să fie soluționat de Judecătoria Bacău, solicitând numai respingerea apărărilor pârâtei.

Or, prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată în recurs în interesul legii, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că manifestarea de voință a părților cu privire la alegerea unei anumite instanțe nu poate fi dedus din conduita lor procesuală constând în neinvocarea excepției necompetenței teritoriale de către pârât prin întâmpinare, învestirea aceleiași instanțe de către pârât cu soluționarea cererii reconvenționale sau exprimarea acordului de către pârât în, cuprinsul procurii acordate reprezentantului convențional. Prin urmare, în lumina dispozițiilor art. 915 alin. (2) teza I C. proc. civ., astfel cum au fost interpretate prin Decizia nr. 20/2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recurs în interesul legii, în cauză nu s-a realizat acordul părților asupra judecătoriei din România care să soluționeze pricina.

Pentru aceste motive, în temeiul dispozițiilor art. 915 alin. (2) teza a II-a C. proc. civ., ce reglementează competența teritorială subsidiară, dar exclusivă, pentru în cazul în care nu se realizează acordul reglementat de art. 915 alin. (2) teza I C. proc. civ., revine Judecătoriei sectorului 5 București competența teritorială de soluționare a cauzei. În consecință, în conflictul ivit între Judecătoria Bacău, inițial învestită cu soluționarea cererii de divorț și Judecătoria sectorului 5 București, urmează a decide că revine Judecătoriei sectorului 5 București competența de soluționare a cauzei.

PENTRU ACESTE

MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei sectorului 5 București. Definitivă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 februarie 2017. Procesat de GGC - CT