ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2016

Decizia nr. 1895/2016 Deliberând, asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: 1. Hotărârea instanței de apel Prin decizia nr. 260/A din 22 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr. 1751 din 21 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a sentinței civile nr. 703 din 19 octombrie 2000, schimbată în parte prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, irevocabilă prin decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitor al fostului proprietar al imobilului ce a făcut obiectul actului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657/1933 la Tribunalul Ilfov - Secția Notariat și, ulterior, obiectul actului dotal autentificat sub nr. 780 din 12 ianuarie 1933. Conform considerentelor sentinței civile nr. 703/2000, „Prin actul autentificat sub nr. 657/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, B. dobândea (…) imobilul din București, ... Prin actul dotal autentificat sub nr. 780/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, C. și B. au constituit dotă fiicei lor E., acest imobil „la trecerea în căsătorie cu dl. D.”.

Cu actele existente la dosar s-a făcut dovada că E. este aceeași persoană cu F. și G. Prin certificatul de moștenitor nr. 559/1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1 București se atestă că reclamanta este unica moștenitoare a defunctei G…” (Dosar nr. x/4/2007), iar instanța de apel arată că „prima instanță reține în mod corect următoarea situație de fapt - autorul reclamantei a dobândit imobilul în litigiu, situat în București, prin actul autentificat sub nr. 657/1933. Prin actul dotal nr. 780/1939 părinții reclamantei i-au donat acesteia imobilul cu ocazia căsătoriei cu D., de profesie medic.

Prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei s-a dovedit că E. este aceeași persoană cu F. și G.” Prin urmare, independent de eroarea strecurată în decizia civilă nr. 245/2001 cu privire la anul în care a fost autentificat actul dotal (trecut în mod greșit 1939 în loc de 1933), s-a stabilit că G., mama apelantei reclamante, este una și aceeași persoană cu F., și, conform art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și art. 1202 alin. (2) C. civ., această statuare a instanței se impune în prezenta cauză fără posibilitatea de a mai fi contrazisă.

Dat fiind faptul că în litigiul anterior s-a pus în discuție și valabilitatea contractelor de vânzare-cumpărare prin care intimații pârâți din prezenta cauză au dobândit în proprietate, în baza Legii nr. 112/1995, 3 suprafețe locative, în condițiile în care s-a efectuat o expertiză imobiliară în baza căreia prima instanță a reținut că „raportul de expertiză imobiliară a identificat imobilul în funcție de actele de prezentate de reclamantă”, s-ar putea reține puterea de lucru judecat și cu privire la identitatea dintre imobilul revendicat și acela vizat de actele de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între SC H. și intimați pârâți persoane fizice, identitate confirmată de verificările efectuate pe baza expertizei imobiliare dispusă cu ocazia primei rejudecări a apelului.

Cât privește soluția dată excepției lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București, Curtea a apreciat corectă soluția primei instanțe dată fiind cererea precizatoare din data de 30 martie 2007 și susținerile apărătorului apelantei reclamante, reținute în încheierea dezbateri din data de 8 aprilie 2016, acesta arătând că respectiva precizare trebuie înțeleasă în sensul că întregul imobil este în folosința pârâților persoane fizice dar din punct de vedere juridic se află în stăpânirea Municipiului București. Prin cererea precizatoare din martie 2007, reclamanta a solicitat ca, în urma comparării „titlului meu de proprietate cu cele ale pârâților persoane fizice, să-i obligați pe aceștia din urmă să-mi lase în deplină proprietate și liniștită posesie imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în suprafață de 510 m.p.

și construcția edificată pe acesta …”. Nu s-a ridicat nicio pretenție împotriva Municipiului București și, mai mult, apărătorul apelantei reclamante a precizat că pârâții persoane fizice sunt aceia care stăpânesc întregul imobil, aspect reținut și prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001, prin care, după ce s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat „cu titlu nevalabil”, a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere privind obligarea acestui pârât să lase imobilul în litigiu în deplina proprietate și posesie a reclamantei, cu motivarea că „posesia și proprietatea imobilului revendicat nu se mai află la stat”.

Prin urmare, în condițiile în care a fost promovată o acțiune în revendicare prin comparare de titluri, iar Municipiul București nu deține și nici nu s-a afirmat că ar deține vreun titlu (și nici posesia) asupra imobilului litigios, acest pârât nu justifică legitimare procesual pasivă în prezenta cauză. Prin decizia în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza recursului în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteza în care, ulterior preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție. În cauză, însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui „bun” în accepțiunea dată acestei noțiuni de normele convenționale și de jurisprudența instanței europene în practica ulterioară pronunțării hotărârii pilot în cauza Atanasiu și alții contra României. În practica anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de proprietate.

Această privare de proprietate era apreciată ca fiind incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute de stat unor terți coroborată cu lipsa unei despăgubiri la valoarea de piață a bunului. Prin hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții contra României, Curtea Europeană a reținut că existența unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui dubiu doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul restituirii bunului.

(parag. 140 și 143). În caz contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a nelegalității titlului statului asupra imobilului poate valora doar o recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub condiția declanșării procedurii administrative și a îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor reparații (parag. 141-143). Hotărârea pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fiind obligatorie.

Or, deși prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului, apelanta reclamantă nu beneficiază de o hotărâre definitivă și executorie care să cuprindă dispoziția de restituire a imobilului, ci, dimpotrivă, prin aceeași hotărâre judecătorească, irevocabilă, a fost menținută soluția primei instanțe, de respingere a cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se că la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare reclamanta nu declanșase acțiunea în revendicare, că probele administrate în cauză nu susțin teoria conivenței părților contractante în fraudarea intereselor adevăratului proprietar și că, la data cumpărării, în lipsa unei contestări a valabilității titlului statului, intimații pârâți s-au întemeiat cu bună credință pe aparența de proprietate.

În aceste condiții, intimații pârâți sunt aceia care se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, fiind îndreptățiți să păstreze locuințele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, în raport de prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată prin decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, acțiunea în revendicare formulată de reclamantă apare ca neîntemeiată. 2. Recursul 2.1. Motive Reclamanta a declarat recurs, prin care a formulat următoarele critici: 1. Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ. În speță, a fost încălcat principiul contradictorialității, deoarece la pronunțarea soluției instanța de apel a avut în vedere alte elemente decât cele invocate de părți.

Astfel, nu a fost niciodată antamată discuția privitoare la faptul dacă reclamanta are un drept de proprietate deplin asupra imobilului revendicat. Instanța de apel s-a pronunțat pe excepția privind neconformitatea titlului reclamantei fără să o pună în discuția părților. 2. Instanța a încălcat sau aplicat greșit legea, conform art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În speță nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece acțiunea în revendicare a fost introdusă anterior intrării în vigoare a acestei legi. Instanța a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ. și nu a observat că, prin decizia nr. 245/A/2001 s-a decis că imobilul a fost preluat nelegal, astfel încât reclamanta și antecesorii săi au avut proprietatea imobilului în mod continuu.

Această hotărâre face ca reclamanta să aibă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1. Întrucât statul nu a avut niciodată un titlu valabil, municipiul București nu a avut ce să transmită către chiriași, condiții în care titlurile acestora nu au forță juridică. 2.2. Analiza recursului Recursul nu este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente: 1. Instanța de apel nu a pronunțat o soluție cu nesocotirea principiului contradictorialității, în condițiile în care, potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce este obligat judecătorul să pună în discuția părților, sunt împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, chiar dacă nu sunt menționate în cererile părților. Împrejurarea că instanța s-a pronunțat asupra titlului de proprietate al reclamantei s-a făcut în respectarea cerințelor art. 315 alin. (1) C. proc.

civ., față de obligația impusă prin decizia de casare nr. 2617/2015, respectiv de analizare a calității procesuale active sub aspectul calității de moștenitoare a reclamantei de pe urma defunctei G. Or, la primul termen în etapa rejudecării după casare, instanța a constatat pricina în stare de judecată urmare a mențiunii avocatului reclamantei în sensul că nu are alte cereri de formulat și nici probe de administrat. Apoi, având cuvântul în fondul apelului, s-a pronunțat în sensul ca instanța să aibă în vedere că reclamanta și-a dovedit calitatea de moștenitoare a fostului proprietar al imobilului. În aceste condiții, devin incidente prevederile art. 129 alin. (51) C. proc. civ., conform cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și administrat în condițiile legii.

Așadar, prin hotărârea pronunțată nu s-a nesocotit principiul fundamental al contradictorialității, de natură să provoace reclamantei o vătămare, a cărei îndreptare să nu poată fi făcută decât prin anularea deciziei, așa cum impune art. 304 pct. 5 C. proc. civ. 2. Contrar susținerii recurentei, instanța de apel a făcut o corectă aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum și a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României. Astfel, în raport cu parcursul concret al litigiului, în speța de față reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, pe care să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare, și care să îi facă întemeiat demersul.

În hotărârea pilot s-a stabilit că, pentru a fi considerat că este titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată valorifica pe calea revendicării, reclamantul trebuie să dețină o hotărâre definitivă și executorie, care să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parag.

140). Or, în cauză, prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 s-a recunoscut nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dar în egală măsură s-a menținut soluția de respingere a constatării nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu motivarea că la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare nu fusese promovată acțiunea în revendicare, că probele administrate în cauză nu susțin teoria conivenței părților contractante în fraudarea intereselor adevăratului proprietar și că, la data cumpărării, în lipsa unei contestări a valabilității titlului statului, intimații pârâți s-au întemeiat cu bună-credință pe aparența de proprietate.

Prin urmare, raportându-se la cerințele hotărârii pilot Maria Atanasiu, concluzia instanței de apel în sensul că intimații pârâți sunt aceia care se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție, iar nu reclamanta, este legală. Cum acesta a fost argumentul principal pentru care instanța de apel a respins apelul declarat de către reclamantă, critica vizând eroarea instanței care ar fi făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, deși acțiunea în revendicare fusese introdusă anterior adoptării acestei legi, nu poate fi primită. Având în vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi respins ca nefondat, în condițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 260/A din data de 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.