ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1895/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 1895/2016

Deliberând,

asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele:

1.

Hotărârea instanței de apel

Prin decizia nr. 260/A din 22 aprilie

2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și

pentru cauze cu minori și de familie, a respins, ca nefondat, apelul

declarat de apelanta-reclamantă A. împotriva sentinței civile nr.

1751 din 21 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul București,

secția a IV-a civilă.

Pentru a

decide astfel, instanța de apel a reținut puterea de lucru judecat a

sentinței civile nr. 703 din 19 octombrie 2000, schimbată în parte

prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a III-a civilă,

irevocabilă prin decizia civilă nr. 3831 din 07 octombrie 2003,

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în

ceea ce privește calitatea reclamantei de moștenitor al fostului

proprietar al imobilului ce a făcut obiectul actului de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 657/1933 la Tribunalul Ilfov -

Secția Notariat și, ulterior, obiectul actului dotal autentificat sub

nr. 780 din 12 ianuarie 1933.

Conform

considerentelor sentinței civile nr. 703/2000, „Prin actul autentificat

sub nr. 657/1933 de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, B. dobândea (…)

imobilul din București, ... Prin actul dotal autentificat sub nr. 780/1933

de Tribunalul Ilfov, Secția Notariat, C. și B. au constituit

dotă fiicei lor E., acest imobil „la trecerea în căsătorie cu

dl. D.”. Cu actele existente la dosar s-a făcut dovada că E. este

aceeași persoană cu F. și G. Prin certificatul de

moștenitor nr. 559/1989 eliberat de Notariatul de Stat sector 1

București se atestă că reclamanta este unica moștenitoare a

defunctei G…” (Dosar nr. x/4/2007), iar instanța de apel arată

că „prima instanță reține în mod corect următoarea

situație de fapt - autorul reclamantei a dobândit imobilul în litigiu,

situat în București, prin actul autentificat sub nr. 657/1933. Prin actul

dotal nr. 780/1939 părinții reclamantei i-au donat acesteia imobilul

cu ocazia căsătoriei cu D., de profesie medic. Prin înscrisurile

depuse la dosarul cauzei s-a dovedit că E. este aceeași persoană

cu F. și G.”

Prin urmare,

independent de eroarea strecurată în decizia civilă nr. 245/2001 cu

privire la anul în care a fost autentificat actul dotal (trecut în mod

greșit 1939 în loc de 1933), s-a stabilit că G., mama apelantei

reclamante, este una și aceeași persoană cu F., și, conform

art. 377 alin. (2) pct. 1 C. proc. civ. cu referire la art. 1200 pct. 4 și

art. 1202 alin. (2) C. civ., această statuare a instanței se impune

în prezenta cauză fără posibilitatea de a mai fi

contrazisă.

Dat fiind

faptul că în litigiul anterior s-a pus în discuție și valabilitatea

contractelor de vânzare-cumpărare prin care intimații pârâți din

prezenta cauză au dobândit în proprietate, în baza Legii nr. 112/1995, 3

suprafețe locative, în condițiile în care s-a efectuat o

expertiză imobiliară în baza căreia prima instanță a

reținut că „raportul de expertiză imobiliară a identificat

imobilul în funcție de actele de prezentate de reclamantă”, s-ar

putea reține puterea de lucru judecat și cu privire la identitatea

dintre imobilul revendicat și acela vizat de actele de vânzare-cumpărare

încheiate în baza Legii nr. 112/1995 între SC H. și intimați

pârâți persoane fizice, identitate confirmată de verificările

efectuate pe baza expertizei imobiliare dispusă cu ocazia primei

rejudecări a apelului.

Cât

privește soluția dată excepției lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București, Curtea a apreciat corectă

soluția primei instanțe dată fiind cererea precizatoare din data

de 30 martie 2007 și susținerile apărătorului apelantei

reclamante, reținute în încheierea dezbateri din data de 8 aprilie 2016,

acesta arătând că respectiva precizare trebuie înțeleasă în

sensul că întregul imobil este în folosința pârâților persoane

fizice dar din punct de vedere juridic se află în stăpânirea Municipiului

București.

Prin cererea

precizatoare din martie 2007, reclamanta a solicitat ca, în urma

comparării „titlului meu de proprietate cu cele ale pârâților

persoane fizice, să-i obligați pe aceștia din urmă

să-mi lase în deplină proprietate și liniștită posesie

imobilul situat în București, sector 4, compus din teren în

suprafață de 510 m.p. și construcția edificată pe

acesta …”.

Nu s-a

ridicat nicio pretenție împotriva Municipiului București și, mai

mult, apărătorul apelantei reclamante a precizat că pârâții

persoane fizice sunt aceia care stăpânesc întregul imobil, aspect

reținut și prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001, prin

care, după ce s-a constatat că imobilul a fost preluat de stat „cu

titlu nevalabil”, a fost admisă excepția lipsei calității

procesuale pasive a Municipiului București pe capătul de cerere

privind obligarea acestui pârât să lase imobilul în litigiu în deplina

proprietate și posesie a reclamantei, cu motivarea că „posesia

și proprietatea imobilului revendicat nu se mai află la stat”.

Prin urmare,

în condițiile în care a fost promovată o acțiune în revendicare

prin comparare de titluri, iar Municipiul București nu deține și

nici nu s-a afirmat că ar deține vreun titlu (și nici posesia)

asupra imobilului litigios, acest pârât nu justifică legitimare procesual

pasivă în prezenta cauză.

Prin decizia

în interesul legii nr. 33 din 09 iunie 2008, s-a stabilit că în cazul în

care sunt sesizate neconcordanțe între legea specială, respectiv

Legea nr. 10/2001 și Convenția Europeană a Drepturilor Omului,

aceasta din urmă are prioritate. S-a decis că această prioritate

poate fi dată în cadrul unei acțiuni în revendicare, întemeiată

pe dreptul comun, în măsura în care astfel nu s-ar aduce atingere unui alt

drept de proprietate ori securității raporturilor juridice.

În analiza

recursului în interesul legii cu care a fost sesizată și în limitele

acestei sesizări, Înalta Curte a avut în vedere ipoteza în care, ulterior

preluării bunului de către stat, acesta a fost înstrăinat unui

terț dobânditor, ambele părți prevalându-se de existența

unui bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenție.

În

cauză, însă, reclamanta nu se poate prevala de existența unui

„bun” în accepțiunea dată acestei noțiuni de normele

convenționale și de jurisprudența instanței europene în

practica ulterioară pronunțării hotărârii pilot în cauza

Atanasiu și alții contra României.

În practica

anterioară a instanței europene, simpla pronunțare a unei

hotărâri judecătorești, chiar nedefinitivă, prin care s-a

constatat nelegalitatea preluării de către stat a unui imobil

anterior anului 1989, era calificată ca o privare nejustificată de

proprietate. Această privare de proprietate era apreciată ca fiind

incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor, garantat de art. 1 din

Protocolul nr. 1, din cauza imposibilității exercitării de

către proprietari a dreptului lor de proprietate asupra bunurilor vândute

de stat unor terți coroborată cu lipsa unei despăgubiri la

valoarea de piață a bunului.

Prin

hotărârea pilot pronunțată în cauza Atanasiu și alții

contra României, Curtea Europeană a reținut că existența

unui „bun actual” în patrimoniul unei persoane este în afara oricărui

dubiu doar dacă s-a pronunțat în prealabil o hotărâre

judecătorească definitivă și executorie prin care nu numai

s-a recunoscut calitatea de proprietar, dar s-a dispus expres în sensul

restituirii bunului. (parag. 140 și 143).

În caz

contrar, simpla constatare pe cale judecătorească a

nelegalității titlului statului asupra imobilului poate valora doar o

recunoaștere a unui drept la despăgubire, respectiv a dreptului de a

încasa măsurile reparatorii prevăzute de legea specială, sub

condiția declanșării procedurii administrative și a

îndeplinirii cerințelor legale pentru obținerea acestor

reparații (parag. 141-143).

Hotărârea

pilot pronunțată de Curtea Europeană nu poate fi ignorată

de instanțele naționale, aplicarea acestei decizii în interpretarea

art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție fiind obligatorie.

Or, deși

prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 s-a recunoscut

nevalabilitatea titlului statului, apelanta reclamantă nu beneficiază

de o hotărâre definitivă și executorie care să

cuprindă dispoziția de restituire a imobilului, ci, dimpotrivă,

prin aceeași hotărâre judecătorească, irevocabilă, a

fost menținută soluția primei instanțe, de respingere a

cererii de constatare a nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, reținându-se

că la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare

reclamanta nu declanșase acțiunea în revendicare, că probele

administrate în cauză nu susțin teoria conivenței

părților contractante în fraudarea intereselor adevăratului

proprietar și că, la data cumpărării, în lipsa unei

contestări a valabilității titlului statului, intimații

pârâți s-au întemeiat cu bună credință pe aparența de

proprietate.

În aceste

condiții, intimații pârâți sunt aceia care se pot prevala de un

bun în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional la Convenție,

fiind îndreptățiți să păstreze locuințele

cumpărate în baza Legii nr. 112/1995, astfel că, în raport de

prevederile art. 18 din Legea nr. 10/2001 în interpretarea dată prin

decizia pronunțată în interesul legii nr. 33/2008, acțiunea în

revendicare formulată de reclamantă apare ca neîntemeiată.

2.1. Motive

Reclamanta a

declarat recurs, prin care a formulat următoarele critici:

1.

Instanța a încălcat formele de procedură prevăzute sub

sancțiunea nulității de art. 105 alin. (2) C. proc. civ.

În

speță, a fost încălcat principiul

contradictorialității, deoarece la pronunțarea soluției

instanța de apel a avut în vedere alte elemente decât cele invocate de

părți.

Astfel, nu a

fost niciodată antamată discuția privitoare la faptul dacă

reclamanta are un drept de proprietate deplin asupra imobilului revendicat.

Instanța de apel s-a pronunțat pe excepția privind

neconformitatea titlului reclamantei fără să o pună în

discuția părților.

2.

Instanța a încălcat sau aplicat greșit legea, conform art. 304

pct. 9 C. proc. civ.

În

speță nu este aplicabilă Legea nr. 10/2001, deoarece

acțiunea în revendicare a fost introdusă anterior intrării în

vigoare a acestei legi.

Instanța

a încălcat dispozițiile art. 480 C. civ. și nu a observat

că, prin decizia nr. 245/A/2001 s-a decis că imobilul a fost preluat

nelegal, astfel încât reclamanta și antecesorii săi au avut

proprietatea imobilului în mod continuu. Această hotărâre face ca

reclamanta să aibă un bun în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Întrucât

statul nu a avut niciodată un titlu valabil, municipiul București nu

a avut ce să transmită către chiriași, condiții în

care titlurile acestora nu au forță juridică.

2.2. Analiza

recursului

Recursul nu

este întemeiat și va fi respins pentru următoarele considerente:

1.

Instanța de apel nu a pronunțat o soluție cu nesocotirea

principiului contradictorialității, în condițiile în care,

potrivit art. 129 alin. (4) C. proc. civ., ceea ce este obligat

judecătorul să pună în discuția părților, sunt

împrejurările de fapt și de drept ale cauzei, chiar dacă nu sunt

menționate în cererile părților.

Împrejurarea

că instanța s-a pronunțat asupra titlului de proprietate al

reclamantei s-a făcut în respectarea cerințelor art. 315 alin. (1) C.

proc. civ., față de obligația impusă prin decizia de casare

nr. 2617/2015, respectiv de analizare a calității procesuale active

sub aspectul calității de moștenitoare a reclamantei de pe urma

defunctei G.

Or, la primul

termen în etapa rejudecării după casare, instanța a constatat

pricina în stare de judecată urmare a mențiunii avocatului

reclamantei în sensul că nu are alte cereri de formulat și nici probe

de administrat. Apoi, având cuvântul în fondul apelului, s-a pronunțat în

sensul ca instanța să aibă în vedere că reclamanta

și-a dovedit calitatea de moștenitoare a fostului proprietar al

imobilului.

În aceste

condiții, devin incidente prevederile art. 129 alin. (51) C. proc. civ.,

conform cu care părțile nu pot invoca în căile de atac omisiunea

instanței de a ordona din oficiu probe pe care ele nu le-au propus și

administrat în condițiile legii.

Așadar,

prin hotărârea pronunțată nu s-a nesocotit principiul

fundamental al contradictorialității, de natură să provoace

reclamantei o vătămare, a cărei îndreptare să nu poată

fi făcută decât prin anularea deciziei, așa cum impune art. 304

pct. 5 C. proc. civ.

susținerii recurentei, instanța de apel a făcut o corectă

aplicare a dispozițiilor speciale de drept material incidente, precum

și a hotărârii pilot din cauza Maria Atanasiu împotriva României.

Astfel, în

raport cu parcursul concret al litigiului, în speța de față

reclamanta nu se poate prevala de un „bun” în sensul Convenției, pe care

să-l obțină pe calea acțiunii în revendicare, și care

să îi facă întemeiat demersul.

În

hotărârea pilot s-a stabilit că, pentru a fi considerat că este

titularul unui drept de proprietate actual, pe care să-l poată

valorifica pe calea revendicării, reclamantul trebuie să

dețină o hotărâre definitivă și executorie, care

să-i fi recunoscut calitatea de proprietar și care, prin dispozitivul

ei, să fi dispus în mod expres restituirea bunului (parag. 140).

Or, în

cauză, prin decizia civilă nr. 245/A din 10 mai 2001 s-a recunoscut

nevalabilitatea titlului statului cu privire la imobilul în litigiu, dar în

egală măsură s-a menținut soluția de respingere a

constatării nulității absolute a contractelor de

vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995, cu motivarea

că la data perfectării contractelor de vânzare-cumpărare nu

fusese promovată acțiunea în revendicare, că probele administrate

în cauză nu susțin teoria conivenței părților

contractante în fraudarea intereselor adevăratului proprietar și

că, la data cumpărării, în lipsa unei contestări a

valabilității titlului statului, intimații pârâți s-au

întemeiat cu bună-credință pe aparența de proprietate.

Prin urmare,

raportându-se la cerințele hotărârii pilot Maria Atanasiu, concluzia

instanței de apel în sensul că intimații pârâți sunt aceia

care se pot prevala de un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol

Adițional la Convenție, iar nu reclamanta, este legală.

Cum acesta a

fost argumentul principal pentru care instanța de apel a respins apelul

declarat de către reclamantă, critica vizând eroarea instanței

care ar fi făcut aplicarea Legii nr. 10/2001, deși acțiunea în

revendicare fusese introdusă anterior adoptării acestei legi, nu

poate fi primită.

Având în

vedere cele mai sus arătate, criticile formulate nu întrunesc

cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care recursul va fi

respins ca nefondat, în condițiile art. 312 alin. (1) și (3) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul formulat de reclamanta A. împotriva deciziei nr. 260/A din

data de 22 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a

III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.