ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2156/2015

Decizia nr. 2156/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 2 aprilie 2010, sub nr. 2.972/2/2010, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale și B. Pitești, pronunțarea unei hotărâri judecătorești prin care să se dispună anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 36/CJ 245/2009 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

2.Hotărârea primei instanțe

Prin Sentința civilă nr. 953 din 9 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de imputare nr. (...) din 4 noiembrie 2008 s-a stabilit răspunderea materială a autorului reclamantului C., pentru paguba de 8.152,17 lei constatată la data de 19 iunie 2008, având ca obiect bunuri materiale de resortul compartimentului cazarmare din cadrul B. Pitești.

Împotriva acestei decizii, autorul reclamantului, C., a formulat contestație, conform art. 30 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor, contestație ce a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Hotărârea nr. A/195 din 14 ianuarie 2009 a B. Pitești.

Împotriva acestei hotărâri, autorul reclamantului a formulat plângere, conform art. 31 din O.G. nr. 121/1998, soldată cu emiterea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 17/CJ 88 din 15 aprilie 2009 prin care plângerea a fost respinsă, ca nefondată.

A., succesorul contestatorului, a formulat cerere de revizuire împotriva acestei decizii.

În soluționarea cererii de revizuire, a fost adoptată Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 36/CJ 245 din 24 septembrie 2009, contestată în prezenta cauză, prin care s-au dispus următoarele:

"În baza art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 115 lit. a) alin. (c și d din Instrucțiunile privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale, cu unanimitate de voturi, admite în parte cererea de revizuire formulată de A., în numele și pentru m. m. (r) C., a deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 17/CJ 88/2009 din 15 aprilie 2009, pe capătul de cerere privind determinarea valorii bunurilor imputate;

- casează decizia de imputare nr. A-4756 din 04 noiembrie 2008 pentru paguba de 8152,17 lei, o anulează în partea ce privește determinarea valorii bunurilor imputate, procesul-verbal de cercetare administrativă din 10 octombrie 2008"

Soluția dată asupra cererii de revizuire nu a fost adoptată în considerarea criticilor aduse de reclamant, ci din perspectiva unor aspecte reținute din oficiu de către Comisia de jurisdicție, privind exclusiv modalitatea de calcul a valorii prejudiciului, întrucât "nu s-a ținut cont de autorizarea valorii bunurilor în funcție de durată efectivă de folosință".

Prin decizia finală, contestată în prezenta cauză, s-a reținut întrunirea condițiilor răspunderii materiale a autorului reclamantului, dispunându-se doar o recalculare a valorii bunurilor imputate.

Instanța nu împărtășește susținerea reclamantului în ceea ce privește valoarea probatorie a notei de lichidare nr. A/3312, care constată lipsa oricăror debite la momentul eliberării ei.

Nota de lichidare vizează, pe de o parte, existența de debite consacrate prin titluri executorii, iar, pe de altă parte, eventuale sume datorate "precum mărfuri cu plata în rate, suma datorată cu titlu de întreținere, împrumut CAR etc.".

Or, în situația reclamantului, neexistând încă emisă decizia de imputare, debitul ce face obiectul prezentei cauze nu a fost inserat în cuprinsul notei.

Aceasta însă nu înseamnă că, prin emiterea notei de lichidare, unitatea angajatoare renunță la dreptul statuat legal de a constata paguba și de a proceda la antrenarea răspunderii materiale în termenele defipte de lege.

Stabilirea datei exacte a procedurii prejudiciului nu este o cerință pentru validitatea antrenării răspunderii materiale, ci ea prezintă relevanță doar din perspectiva stabilirii dacă a fost respectat termenul de 3 ani pentru constatarea pagubei, de la data producerii acesteia, termen prescris de art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Or, atâta timp cât la inventarierea anuală din anul anterior a bunurilor materiale aparținând gestiunii cazarmare, finalizată la data de 22 noiembrie 2007, nu s-a constatat lipsa de bunuri materiale, reținerea pârâtului în sensul că paguba constând în lipsa unor bunuri materiale s-a produs după această dată apare ca fiind justă, fiind respectat termenul de prescripție pentru constatarea pagubei, de 3 ani de la producerea acesteia.

În plus, lista de inventariere întocmită după finalizarea inventarului la data de 22 noiembrie 2007 a fost semnată pe fiecare filă de autorul reclamantului, aspect necontestat, acesta declarând că "nu are obiecțiuni privind modul de efectuare a inventarului".

În concluzie, prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiate criticile formulate de reclamant și a dispus respingerea acțiunii în contencios administrativ, ca nefondată.

Împotriva Sentinței civile nr. 953/9 februarie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamantul A., susținând că este nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:

3.1. În ceea ce privește valoarea probatorie a Notei de lichidare nr. A/3312, judecătorul fondului a arătat că acest document vizează <<eventuale sume datorate "pentru mărfuri cu plata în rate, sumă datorată cu titlu de întreținere, împrumut CAR etc.">>.

Din simpla examinare a notei de lichidare rezultă însă că primii doi termeni prin care se explică rubrica intitulată "Natura debitului" sunt "imputație" și "despăgubire", abia apoi fiind enumerate exemplificativ alte înțelesuri ale rubricii respective.

Ceea ce interesa în prezenta cauză era dacă respectiva notă de lichidare conținea referiri la debite în sens de imputație și despăgubiri, ceea ce nu se verifică. Mai mult, acest document atestă lipsa oricăror debite.

Cu privire la argumentul judecătorului fondului, în sensul că, prin emiterea unei note de lichidare nu înseamnă că "unitatea angajatoare renunță la dreptul statuat legal de a constata paguba și de a proceda la antrenarea răspunderii materiale în termenele defipte de lege", se impune a se observa că în întâmpinarea depusă la dosarul de fond, pârâtul Ministerul Apărării Naționale a afirmat că lipsa bunurilor materiale a fost constatată la data de 19 iunie 2008.

Or, de vreme ce însuși pârâtul, constatând anterior lipsa unor bunuri materiale, a atestat totuși prin nota de lichidare absența oricăror debite, rezultă că cercetarea administrativă finalizată prin întocmirea procesului-verbal din 10 octombrie 2008 în baza căruia a fost emisă Decizia de imputare nr. A-4756 din 04 noiembrie 2008 nu ar mai fi trebuit să prezinte relevanță din perspectiva răspunderii materiale a militarilor reglementată prin O.G. nr. 121/1998.

Chiar dacă nu avea o cuantificare exactă a debitului la data emiterii notei de lichidare, chiar dacă nu avea încă un titlu executoriu, constatarea lipsei unor bunuri din gestiune la o dată anterioară ar fi trebuit să se reflecte în mod corespunzător în conținutul notei de lichidare, ceea ce nu se verifică în speța de față.

Se constată așadar, că judecătorul fondului și-a fundamentat soluția pe invocarea de către pârâți (actualii intimați) a propriei turpitudini, ceea ce nu poate fi admis nici pentru ipoteza în care comandantul B. Pitești ar fi greșit când a eliberat nota de lichidare, deși avea cunoștință de lipsa unor bunuri, și nici pentru ipoteza în care ar fi greșit continuând cercetarea administrativă în condițiile în care una și aceeași instituție publică - B. Pitești - atestase sub semnătura și ștampila comandantului său, lipsa oricăror debite.

3.2. În ceea ce privește momentul producerii pagubei, prin raportare la dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, judecătorul fondului a considerat că "stabilirea datei exacte a producerii prejudiciului nu este o cerință pentru validarea antrenării răspunderii materiale, ci ea prezintă relevanță doar din perspectiva stabilirii dacă a fost respectat termenul de 3 ani pentru constatarea pagubei, de la data producerii acesteia".

Ca orice termen și termenul de prescripție extinctivă trebuia să aibă un început, marcat de data la care începe să curgă. Or, faptul că în data de 22 noiembrie 2007, cel în privința căruia s-a activat răspunderea materială a militarilor m.m. C. - a semnat listele de inventariere a bunurilor materiale aparținând gestiunii cazarmare, ocazie cu care nu s-au constatat lipsuri, nu poate genera, prin el însuși, concluzia că paguba de care a fost învinuit s-a produs după această dată. Aceasta întrucât, așa cum s-a consemnat și în Procesul-verbal de cercetare nr. A-4436 din 10 octombrie 2008, m. m. C. a fost numit în funcția de administrator cazarmă în data de 12 octombrie 2004 și mutat la D. București din data de 21 aprilie 2008.

Prin urmare: pe de o parte, paguba s-ar fi putut produce în mod real încă din anul 2004, de vreme ce însăși persoana trasă la răspundere atesta, în calitate de administrator, inventarierea anuală; pe de altă parte, este exclus ca intervalul (noiembrie 2007 - iunie 2008) considerat de Ministerul Apărării Naționale a fi de referință pentru producerea pagubei să se întindă până în luna iunie a anului 2008, de vreme ce m. m. C. fusese mutat din B. Pitești încă din luna aprilie a anului 2008.

3.3. Deși a fost investit, judecătorul fondului nu s-a pronunțat asupra solicitării reclamantului privind daunele morale.

În concluzie, pentru motivele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, cu consecința anulării în tot a Deciziei de imputare nr. 1-4756 din 04 noiembrie 2008 a comandantului B. Pitești, anulării în tot a procesului-verbal din 10 octombrie 2008 încheiat de Comisia de cercetare administrativă numită prin O.Z.U nr. 122 din 23 iunie 2008 și acordării către reclamant a despăgubirilor pentru daune morale în cuantum de 50.000 lei, cu cheltuieli de judecată.

În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 8 și 9, art. 304

1

C. proc. civ.

Intimatul Ministerul Apărării Naționale a formulat note scrise la data de 21 mai 2013, prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului, având în vedere că, în baza Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 36/CJ.145/2009 din 24 septembrie 2009 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale, s-a procedat la reevaluarea pagubei ținând cont de gradul de uzură și de starea calitativă a bunurilor și s-au întocmit în acest sens procesul-verbal de cercetare administrativă nr. 6, înregistrat sub nr. A 4562 din 06 noiembrie 2006, și Decizia de imputare nr. 01 din 03 decembrie 2009, înregistrată cu nr. A 49 59 din 03 decembrie 2009, pentru suma de 6.849,94 lei, noua valoare a pagubei, acte care au fost aduse la cunoștința moștenitorilor m.m.C..

Prin încheierea din data de 18 iunie 2013 s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la finalizarea procedurii administrative având ca obiect stabilirea răspunderii materiale a m.m(r) C., în temeiul dispozițiilor art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

La data de 13 septembrie 2014, recurentul A. a solicitat repunerea cauzei pe rol, având în vedere, pe de o parte, faptul că a trecut un timp îndelungat în care intimații-pârâți ar fi trebuit să finalizeze procedura administrativă, iar, pe de altă parte, imperativul judecării proceselor într-un termen rezonabil.

La data de 26 februarie 2015, la solicitarea instanței, intimatul Ministerul Apărării Naționale a formulat note scrise prin care a precizat stadiul cercetării administrative, în sensul că Decizia de imputare nr. 01 din 03 decembrie 2009 a fost contestată în procedura administrativ-jurisdicțională de contestatorul A., în calitate de moștenitor al m.m.(r) C., iar Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 36/CJ/245/2009 din 24 septembrie 2009 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale a fost atacată în instanță, la Curtea de Apel București.

Prin încheierea din data de 3 martie 2015, Înalta Curte a dispus repunerea cauzei pe rol și continuarea judecății, în temeiul art. 245 C. proc. civ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce urmează.

Reclamantul A., în calitate de moștenitor al defunctului m.m. A., a supus controlului de legalitate Decizia administrativ-jurisdicțională nr. 36/CJ/245/2009 din data de 24 septembrie 2009 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care a fost admisă cererea de revizuire împotriva Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 17/CJ 88/2009 din 15 aprilie 2009, pe capătul de cerere privind determinarea valorii bunurilor imputate, a fost casată Decizia de impunere nr. A-4756 din 04 noiembrie 2008 și anulat în parte procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A-4436 din 10 octombrie 2008, în ceea ce privește determinarea valorii bunurilor.

Prima critică adusă hotărârii primei instanțe vizează valoarea probatorie a Notei de lichidare nr. A/3312 din 12 iulie 2008, care atesta lipsa oricăror debite la momentul întocmirii ei.

În această privință, Înalta Curte reține, în acord cu judecătorul fondului, că emiterea notei de lichidare fără menționarea debitului ce face obiectul prezentei cauze, în condițiile în care nu exista emisă o decizie de imputare, nu îl absolvă pe autorul său de orice răspundere și nu înlătură dreptul unității angajatoare de a constata paguba și de a proceda la antrenarea răspunderii materiale în termenele instituite de lege.

Lipsa unor bunuri materiale din gestiune constatată la data de 19 iunie 2008, conform procesului-verbal de predare primire nr. A-2925, creează în sarcina gestionarului o prezumție simplă de culpă, pe care acesta o poate înlătura făcând dovada contrară prin acte legale care probează inexistența lipsurilor sau prin dovedirea unor cauze obiective care exclud culpa sa.

Numai la finalizarea cercetării administrative se poate stabili îndeplinirea condițiilor prevăzute de lege pentru angajarea răspunderii materiale, iar obligarea la plata despăgubirilor pentru pagubele produse se poate dispune doar prin decizie de impunere ori asumarea angajamentului de plată în scris, potrivit art. 25 și art. 26 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Prin urmare, recurentul nu poate susține că lipsa unor bunuri din gestiune trebuia să se reflecte în mod corespunzător în nota de lichidare și că cercetarea administrativă nu ar mai fi trebuit să prezinte relevanță din perspectiva răspunderii materiale reglementată prin O.G. nr. 121/1998.

A doua critică formulată de recurent are în vedere momentul producerii pagubei, prin raportare la dispozițiile art. 24 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998.

Prima instanță a observat în mod corect faptul că stabilirea datei exacte a procedurii prejudiciului nu constituie o cerință de validitate pentru antrenarea răspunderii materiale, ci prezintă relevanță sub aspectul termenului de 3 ani prevăzut de lege pentru constatarea pagubei, termen care curge de la data producerii acesteia.

În mod just s-a concluzionat în sensul respectării termenului de prescripție de 3 ani pentru constatarea pagubei, atât timp cât la inventarierea anuală finalizată la data de 22 noiembrie 2007, semnată pe fiecare filă de autorul reclamantului, fără obiecțiuni, nu s-a constatat lipsa unor bunuri materiale aparținând gestiunii cazarmare, iar reclamantul nu a probat că producerea pagubei ar fi avut loc la un moment anterior datei de 22 noiembrie 2007.

O ultimă critică adusă hotărârii primei instanțe vizează pretinsa omisiune de a se pronunța asupra cererii de acordare a daunelor morale.

Nici această critică nu va fi reținută de instanța de control judiciar, întrucât cererea de acordare a daunelor morale are caracter accesoriu în raport de solicitarea de anulare a Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 36/CJ-245/2009 din 24 septembrie 2009, iar soluția primei instanțe a fost aceea de respingere în integralitate a cererii reclamantului, ca nefondată, și nu numai a capătului de cerere principal în privința căruia toate motivele de nelegalitate s-au dovedit a fi neîntemeiate.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este legală și temeinică, astfel că va fi menținută, iar recursul va fi respins, ca nefondat, în temeiul art. 312 alin. (1) din Codul de procedură civilă (1865).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței nr. 953 din 9 februarie 2011 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai 2015.

Procesat de GGC - ED