ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1920/2015

Decizia nr. 1920/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată inițial sub nr. x/2005, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, precizată și extinsă ulterior, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., au chemat în judecată pe pârâții Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat - Sucursala pentru Reprezentare și "Protocol Victoria" Cluj-Napoca, Ministerul Finanțelor Publice și Secretariatul General al Guvernului României, solicitând pronunțarea unei sentințe prin care să se dispună obligarea la înstrăinarea camerelor în care locuiesc în calitate de chiriași, din imobilul blocul de locuințe al SRP Victoria Cluj, situat în jud. Cluj, imobil intabulat în cf. Sânnicoara nr. top. x, y, z, Corp I, în condițiile Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-lege nr. 61/1990, iar, în caz de refuz, sentința să țină loc de contract de vânzare-cumpărare apt de intabulare în cartea funciară, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea acțiunii reclamanții au arătat că în marea majoritate sunt angajați ai pârâtei și că, accesoriu la contractul individual de muncă, au primit în chirie locuințele detaliate în petitul acțiunii, impunându-se a se face aplicarea prevederilor art. 7 din Legea nr. 85/1992, coroborate cu prevederile Decretului-Lege nr. 61/1990.

Pârâta chemată inițial în judecată a invocat, prin întâmpinare, excepțiile necompetenței materiale a instanței în conf. cu prev. art. 37 din O.G. nr. 19/2002, corob. cu prev. art. 2 pct. 1 lit. c) C. proc. civ., a lipsei calității procesuale pasive, motivată pe faptul că titularul dreptului de proprietate este Statul Român reprezentat de Ministerul Finanțelor și a lipsei calității procesuale active a două reclamante C. și F., motivată pe faptul că nu sunt titularele unor contracte de locațiune valabile, neavând nici un drept asupra locuințelor pe care le ocupă. Pe fondul cauzei, s-a solicitat respingerea acțiunii reclamanților.

Prin Sentința civilă nr. 214 din 13 ianuarie 2006 a Judecătoriei Cluj-Napoca s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată de pârâtă prin întâmpinare, dispunându-se declinarea competenței de soluționare a acțiunii reclamanților în favoarea Tribunalului Cluj, secția de contencios administrativ.

Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că spațiile de locuit din imobilul în litigiu au un regim juridic special deoarece se află în proprietatea privată a statului, dar în administrarea pârâtei, înstrăinarea lor fiind reglementată de O.G. nr. 19/2002, act normativ special care are prioritate raportat la Legea nr. 85/1992, iar, potrivit prevederilor art. 37 din O.G. nr. 19/2002, litigiile cu privire la desfășurarea procedurilor de vânzare a imobilelor proprietate privată a statului aflate în administrarea R.A. - A.P.P.S. sunt de competența instanțelor de contencios administrativ.

Pe rolul Tribunalului Cluj, cererea a fost înregistrată sub nr. x/117/2006, fiind depusă o cerere de intervenție în interes propriu de către numita K., prin care s-au formulat pretenții similare celor ale reclamanților în privința imobilului ocupat de către această parte, iar prin Sentința civilă nr. 3158 din 6 noiembrie 2009, s-au respins atât cererea principală, cât și cea de intervenție, reținându-se, în esență, că în cauză nu sunt aplicabile prevederile invocate de petenți, ci cele speciale, ale O.G. nr. 19/2002.

Prin Decizia civilă nr. 2273 din 5 octombrie 2010, din dosar nr. x/117/2006 al Curții de Apel Cluj, a fost admis recursul declarat de reclamanți și intervenientă împotriva acestei hotărâri, care a fost casată, cauza fiind reținută spre competentă soluționare în primă instanță, prin raportare la criteriul instituit prin prevederile art. 10 alin. (1) din LCA, pârâta R.A. A.P.P.S. București fiind autoritate publică centrală.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Cluj sub nr. x/33/2010, iar prin Sentința civilă nr. 495 din 20 decembrie 2010 au fost respinse pretențiile formulate, constatându-se că prin decizia de casare s-a stabilit, cu autoritate de lucru judecat, că norma aplicabilă în cauză este cea cuprinsă în textul art. 11 din O.G. nr. 19/2002, care nu permite vânzarea imobilelor cu destinația de locuință.

Înalta Curte de Casație și Justiție, prin Decizia civilă nr. 2914 din 12 iunie 2012, din dosar nr. x/33/2010, a admis recursul declarat împotriva acestei sentințe de către reclamanți și a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Curții de Apel Cluj, în contextul în care greșit s-a reținut incidența autorității de lucru judecat, iar prima instanță nu a analizat, practic, fondul cauzei, în lipsa dezvoltării unor argumente prin care să se demonstreze incidența prevederilor din O.G. nr. 19/2002.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. de mai sus, reclamanții A., B., C., E., F., G., G. jr. și L. (în calitate de moștenitori ai def. G.), H., I., J., precum și intervenienta K., au depus la dosar o precizare de acțiune, prin care au învederat că înțeleg să se judece în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român și R.A. Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat R.A., nemaisusținându-și acțiunea față de pârâții: Secretariatul General al Guvernului României și R.A.A.P.P.S. Victoria Cluj-Napoca, solicitând admiterea acțiunii precizate, precum și a cererii de intervenție a intervenientei K., precizate și extinse, respectiv:

- solicită să fie obligată pârâta R.A.A.P.P.S. București să înstrăineze către reclamanți apartamentele în care locuiesc împreună cu familiile lor în calitate de chiriași din blocul de locuințe Corp I compus din bloc de locuințe P+2E, pe fundații din beton, ziduri din cărămidă, planșee din beton armat, situat în jud. Cluj, înscris în CF Apahida pe terenul în suprafață de 1430 m.p., conform disp. D-L. nr. 61/1990 și ale L. nr. 85/1992, la prețurile calculate în Răspunsul la obiecțiunile d-lui ing. exp. M. din data de 17 octombrie 2008, care solicită să facă parte integrantă din sentința ce se va pronunța, pentru apartamentele expres indicate în precizarea de acțiune, renumerotate logic de către dl. ing. exp. numit în cauză, cu obligarea pârâților în solidar la plata tuturor cheltuielilor de judecată: în fond, în apel, în recurs și în rejudecare, în total 15.611,5 lei.

Prin Sentința civilă nr. 300/2013 din 10 mai 2013, Curtea de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a constatat că reclamanții A., B., C., E., F., H., J., G., L., G. junior, I. și intervenienta K. au renunțat la judecată față de pârâții Secretariatul General al Guvernului României și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat Victoria;

- a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor C. și F.;

- a respins acțiunea principală formulată de reclamanții A., B., C., E., F., H., J., G., L., G. Junior și I., N. și O., precum și cererea de intervenție în interes propriu depusă de K., astfel cum au fost ele precizate, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român și RA Administrația Patrimoniului Protocolului de Stat RA.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că acțiunea precizată și extinsă formulată de către reclamanții N., O., A., B., C., E., F., G., G. Jr. și L. (în calitate de moștenitori ai def. G.), H., I., J., precum și cererea de intervenție principală formulată de intervenienta K., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, în calitate de reprezentant al Statului Român, R.A. Administratia Patrimoniului Protocolului de Stat R.A. sunt nefondate, fiind respinse în consecință.

Instanța a reținut că la data formulării cererii de cumpărare de către petenți, în cursul anului 2005, se puteau vinde, dintre imobilele aflate în proprietatea privată a statului, aflate în administrarea R.A. "A.P.P.S.", numai terenurile și construcțiile fără destinație de locuință, ulterior, după adoptarea Ordonanței Guvernului nr. 28/2007, și construcțiile cu destinația de locuință, cu excepția celor de serviciu, iar mai apoi, după adoptarea Legii nr. 229/2008, toate imobilele, inclusiv apartamentele închiriate de petenți, dar numai prin procedura expres prevăzută de art. 13 din O.G. nr. 19/2002, astfel cum a fost modificată, anume prin licitație deschisă.

Așa fiind, instanța a reținut că dispozițiile Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile în cazul imobilelor aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. "A.P.P.S.".

S-a mai reținut în considerentele hotărârii atacate că, atâta timp cât prin astfel de acte normative speciale s-a reglementat regimul juridic al locuințelor aflate în patrimoniul unor instituții publice, al unor persoane juridice de drept public sau privat, locuințe care pot întruni aceleași trăsături juridice cu cele care fac obiectul Decretului-Lege nr. 61/1990 și al Legii nr. 85/1992, este evident că intenția legiuitorului român, prin reglementarea din O.G. nr. 19/2002, a fost aceea de a reglementa distinct și locuințele aflate în patrimoniul privat al statului și în administrarea RA - APPS, O.G. nr. 19/2002 devenind un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de decretul - lege și legea menționate.

Curtea a apreciat că nu se poate susține că un act (O.G. nr. 19/2002) care reglementează o categorie de imobile, în speță imobilele aflate în administrarea R.A. A.P.P.S., este mai generală decât legea (Legea nr. 85/1992) care reglementează ansamblul locuințelor și spațiilor cu altă destinație construite din fondurile statului, unităților economice și bugetare de stat și că, față de domeniul de reglementare al celor două acte normative, este evident că Legea nr. 85/1992 este legea generală, iar O.G. nr. 19/2002 este legea specială. Or, este evident că trebuie să primeze în aplicare legea specială, care derogă de la cea generală.

Ca atare, în opinia instanței de fond, petenții nu se pot prevala de dispozițiile de drept comun ale art. 1075 C. civ., ale Legii nr. 85/1992 și ale Decretului-Lege nr. 61/1990, solicitând obligarea pârâților la încheierea contractelor de vânzare-cumpărare în condițiile Legii nr. 85/1992.

În virtutea rolului activ conferit de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., Curtea a statuat în sensul în care imobilul nu are regimul juridic confirmat de aceste temeiuri enunțate, astfel încât cererea având ca obiect obligație de a face în baza acestor dispoziții legale nu poate fi admisă și, chiar în condițiile calificării temeiului acțiunii ca fiind reprezentat de prevederile Ordonanței Guvernului nr. 19/2002, se impune a fi adoptată aceeași soluție, potrivit argumentelor enunțate anterior, locuința neputând fi vândută decât în condițiile speciale ale Ordonanței Guvernului nr. 19/2002 și nu în condițiile Legii nr. 85/1992, prin obligarea la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.

Curtea a apreciat că un argument în plus în acest sens este reprezentat de faptul că imobilul era cuprins în Anexa nr. 3 a O.U.G. nr. 15/2013, poz. 51, fiind propus spre vânzare, prin licitație deschisă, el aflându-se în continuare în administrarea regiei. Din această perspectivă, și văzând și cadrul procesual stabilit de către petenți în acord cu principiul disponibilității, orice referire la incidența în cauză a prevederilor art. 53 din Legea nr. 114/1996 este neavenită, în opinia curții, cu atât mai mult cu cât este evidentă intenția legiuitorului de a vinde imobilul în litigiu în condiții de publicitate, în acord cu noile reglementări.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A., B., C., J., G., L., G. - junior și F., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În susținerea recursului declarat recurenții invocă prevederile art. 304 pct. 8, 9, raportat la art. 312 alin. (3) C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a Sentinței civile nr. 300 din 10 mai 2013, pronunțate de Curtea de Apel Cluj, admiterea acțiunii precizate și extinse, menținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la reclamanții inițiali N. și O., deveniți pârâți în rejudecare, menținerea admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâții-intimați Secretariatul General al Guvernului și RAAPPS Victoria Cluj-Napoca, menținerea respingerii excepției lipsei calității procesuale active cu privire la reclamantele C. și F., având in vedere faptul că această problemă a intrat în puterea lucrului judecat ca urmare a admiterii recursului și a casării hotărârii inițiale cu trimitere spre rejudecare, menținerea reținerii instaței de fond cu privire la calitatea procesuală pasivă a M.F.Pb. și RAAPPS R.A. București.

Apreciază recurenții că instanța de fond, respingând ca nefondată acțiunea reclamanților doar cu argumentul aplicării în speță a altui temei de drept, nu s-a pronunțat cu privire la calitatea acestora de chiriași ai RAAPPS R.A., cu toate ca aceasta era una dintre condițiile care trebuiau îndeplinite pentru solicitarea lor, în raport cu toate dovezile administrate la dosarul cauzei.

Arată recurenții că această calitate de chiriași pe care o dețineau are o deosebită relevanță în cauză, instanța trebuind să se pronunțe în mod expres cu privire la ea, în condițiile în care marea majoritate a acestora au fost angajați ai pârâtei regii și, ulterior, după declanșarea actualului litigiu, pârâta i-a lăsat în continuare să locuiască în spațiul apartamentelor din litigiu, în mod netulburat.

Subliniază recurenții că în aceste condiții în cauză operează tacita relocațiune a contractului de închiriere, reglementată de disp. art. 1437 C. civ., a cărui formă scrisă nu este cerută "ad validitatem", ci doar "ad probationem", fiind un contract sinalagmatic consensual.

Se arată în motivele de recurs că Legea nr. 85/1992 este o lege specială, sens în care are prevalența de a se aplica în speță, cu atât mai mult cu cât s-a dovedit că ordonanța invocată de pârâtă are o altă sferă de aplicare.

În motivele de recurs se invocă incidența dispozițiilor art. 53 din Legea nr. 114/1996, potrivit cărora "locuințele de serviciu realizate în condițiile legii, finanțate din bugetul de stat și din bugetele locale pot fi vândute în condițiile legii cu aprobarea Guvernului, în situația în care activitatea care a generat realizarea locuințelor respective s-a restrâns sau a încetat", având în vedere că punctul de lucru - Complex Agroindustrial Apahida, jud. Cluj, în al cărui patrimoniu se află locuințele din litigiu, și-a încetat complet activitatea la sfârșitului anului 2006, activele acestei sucursale fiind deja valorificate, majoritatea prin vânzare la licitație.

Apreciază recurenții că și din această perspectivă sunt îndreptățiți să cumpere locuințele din litigiu, deoarece unitatea deținătoare și-a încetat activitatea la punctul de lucru unde se aflau locuințele din litigiu.

Examinând sentința atacată în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele și criticile invocate de recurenți, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 304 sau art. 304

1

C. proc. civ., în vederea casării sau modificării hotărârii: prima instanță a reținut corect situația de fapt, în raport de materialul probator administrat în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată.

Obiectul acțiunii cu care a fost sesizată instanța de contencios administrativ, astfel cum a fost precizată și extinsă, constă în obligarea pârâtei R.A.A.P.P.S. București să le înstrăineze reclamanților apartamentele în care locuiesc împreună cu familiile lor în calitate de chiriași, situate în imobilul bloc de locuințe Corp I, situat în com. Apahida, imobil aflat în administrarea pârâtei, în temeiul dispozițiilor Decretului-Lege nr. 61/1990 și ale Legii nr. 85/1992.

Astfel cum a reținut în mod corect și curtea de apel, principala problemă de drept care trebuia lămurită în speță era aceea a actului normativ care reglementează situația juridică a imobilelor în litigiu, petenții susținând că el ar fi reprezentat de Legea nr. 85/1992, iar la data depunerii cererilor de cumpărare era în vigoare O.G. nr. 19/2002, fără modificările aduse ulterior prin O.G. nr. 28/2007.

Înalta Curte are în vedere faptul că, anterior deciziei de casare, Curtea de Apel Cluj a apreciat în mod legal faptul că s-a tranșat cu autoritate de lucru judecat problema dispozițiilor aplicabile, fiind stabilit de către instanța de recurs că imobilele în cauză, cu privire la care se solicită încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, au un regim juridic special, făcând obiectul dreptului de proprietate privată al statului și de administrare al Regiei Autonome - Administratia Fondului Protocolului de Stat.

Or, în cuprinsul deciziei de casare s-a reținut în mod expres faptul că înstrăinarea acestor imobile este reglementată de O.G. nr. 19/2002, act normativ care are caracter special față de Legea nr. 85/1992, aplicându-se cu prioritate în baza principiului general de drept "specialia generalibus derogant".

În aceste circumstanțe, în al doilea ciclu procesual instanța de fond a apreciat în mod corect faptul că nu va proceda la analizarea condițiilor prevăzute de Legea nr. 85/1992 pentru încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, ci va da eficiență dispozițiilor art. 11 din O.G. nr. 19/2002.

Înalta Curte are în vedere faptul că la data de 1 februarie 2002 a fost publicată în M. Of. nr. 87/1.02.2002 O.G. nr. 19/2002, având ca obiect de reglementare instituirea unor măsuri pentru constituirea și utilizarea fondului locativ de protocol, proprietate publică a statului și pentru vânzarea unor imobile, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A. "A.P.P.S.".

În forma sa inițială, actul normativ menționat prevedea, în art. 11 din Cap. 2 ("Vânzarea imobilelor, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A - AP.P.S."), că "imobilele, proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A - A.P.P.S., care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonanțe (alin. (1)); în sensul prezentului capitol, prin imobile se înțelege construcțiile care au altă destinație decât aceea de locuință, precum și terenurile."

Astfel, prin adoptarea Ordonanței Guvernului nr. 19/2002 s-a prevăzut posibilitatea vânzării imobilelor proprietate privată a statului, aflate în administrarea R.A. - AP.P.S., specificându-se în același timp categoria imobilelor ce puteau fi vândute.

Ulterior, prin O.G. nr. 28/2007, publicată în M. Of. la data de 2 februarie 2007, s-a modificat art. 11 enunțat, prevăzându-se că în sensul Cap. 2, prin imobile se înțelege "construcțiile care au altă destinație decât aceea de locuință de serviciu, precum și terenurile".

În acest mod legiuitorul a prevăzut posibilitatea vânzării nu numai a construcțiilor care au altă destinație decât aceea de locuință - ca în formă inițială - ci și a construcțiilor cu destinația de locuință, cu excepția locuințelor de serviciu. Actul normativ a reglementat și procedura de urmat pentru vânzarea acestor imobile, respectiv prin licitație deschisă, în condițiile strict determinate de respectiva ordonanță.

Prin Legea nr. 229 din 31 octombrie 2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 28/2007, a fost abrogat alin. (2) al art. 11 al Ordonanței Guvernului nr. 19/2002, astfel cum a fost ea modificată prin O.G. nr. 28/2007, astfel încât conținutul art. 11 a devenit: "Imobilele, proprietate privată a statului, aflate în administrarea RA - APPS, care au situația juridică clarificată și nu sunt grevate de sarcini, pot fi vândute potrivit prevederilor prezentei ordonanțe".

Prin urmare, astfel cum în mod corect a reținut și curtea de apel, este evidentă intenția legiuitorului de a deroga de la prevederile Legii nr. 85/1992, act normativ cu caracter general și care se poate aplica ori de câte ori nu există o reglementare specială.

Se poate observa că, pentru situația imobilelor proprietate privată a statului aflate în administrarea R.A. - A.P.P.S., legiuitorul a permis inițial numai vânzarea construcțiilor care au altă destinație decât aceea de locuință, precum și a terenurilor, iar ulterior și a celor cu destinație de locuință, cu excepția locuințelor de serviciu, iar, mai apoi, a tuturor imobilelor.

În mod corect a opinat curtea de apel în sensul că nu s-ar mai justifica adoptarea Ordonanței Guvernului nr. 19/2002, și mai ales modificarea dispozițiilor art. 11 prin O.G. nr. 28/2007 și prin Legea nr. 229/2008, dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca vânzarea acestor imobile să se efectueze conform Legii nr. 85/1992.

Raportat la aceste dispoziții legale, în mod corect a reținut instanța de fond că la data formulării cererii de cumpărare de către petenți, în cursul anului 2005, se puteau vinde, dintre imobilele aflate în proprietatea privată a statului aflate în administrarea R.A. "A.P.P.S.", numai terenurile și construcțiile fără destinație de locuință, ulterior, după adoptarea Ordonanței Guvernului nr. 28/2007, și construcțiile cu destinația de locuință cu excepția celor de serviciu, iar, mai apoi, după adoptarea Legii nr. 229/2008, toate imobilele, inclusiv apartamentele închiriate de petenți, dar numai prin procedura expres prevăzută de art. 13 din O.G. nr. 19/2002, astfel cum a fost modificată, anume prin licitație deschisă.

Astfel, dispozițiile Legii nr. 85/1992 nu sunt aplicabile în cazul imobilelor aflate în proprietatea privată a statului și în administrarea R.A. "A.P.P.S.".

Interpretarea teleologică și sistematică a dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 19/2002 și a modificărilor sale în timp, anterior enunțate, determină, astfel cum în mod corect s-a reținut în considerentele hotărârii recurate, concluzia includerii imobilelor în litigiu în sfera de aplicare a acestui act normativ special încă de la momentul formulării cererilor de cumpărare și ulterior, și nu în cea a Legii nr. 85/1992, cu consecința de a nu se putea invoca încălcarea principiului neretroactivității legii civile, sau greșita aplicare a Ordonanței Guvernului nr. 19/2002, în forma inițială sau modificată, în loc de Legea nr. 85/1992 și Decretul-Lege nr. 61/1990.

Corectă este și aprecierea potrivit căreia împrejurarea că locuința nu face parte din fondul de protocol nu este concludentă, pentru că O.G. nr. 19/2002 reglementează în Cap. 2 - Vânzarea imobilelor proprietate privată a statului fără a se raporta exclusiv la locuințele de protocol.

În acest context, în mod corect a apreciat curtea de apel că susținerile reclamanților, referitoare la politica legislativă de înlăturare a discriminării, prin adoptarea Decretului-Lege nr. 61/1990 și a Legii nr. 85/1992, privitoare la constituționalitatea prevederilor acestei legi, verificată cu ocazia soluționării multiplelor excepții de neconstituționalitate formulate, privitoare la obligația in rem a vânzării unor astfel de locuințe de către persoanele juridice deținătoare sau proprietare, sunt neîntemeiate, în evocarea argumentelor anterioare, ele raportându-se la un alt act normativ (respectiv Legea nr. 85/1992 și Decretul-Lege nr. 61/1990) decât cel incident cauzei (O.G. nr. 19/2002).

Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că în mod corect a reținut curtea de apel că atâta timp cât prin acte normative speciale s-a reglementat regimul juridic al locuințelor aflate în patrimoniul unor instituții publice, al unor persoane juridice de drept public sau privat, locuințe care pot întruni aceleași trăsături juridice cu cele care fac obiectul Decretului-Lege nr. 61/1990 și al Legii nr. 85/1992, este evident că intenția legiuitorului român, prin reglementarea din O.G. nr. 19/2002, a fost aceea de a reglementa distinct și locuințele aflate în patrimoniul privat al statului și în administrarea RA - APPS, O.G. nr. 19/2002 devenind un act normativ special, derogatoriu de la dreptul comun în materie, reprezentat de decretul-lege și legea menționate.

Or, din cuprinsul memoriului de recurs reiese în mod indubitabil faptul că toată argumentația prezentată de recurenți se bazează pe înlăturarea dispozițiilor unui act normativ cu caracter special, respectiv O.G. nr. 19/2002, în detrimentul unor norme legale cu caracter general, în speță prevederile Legii nr. 85/1992.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurenților sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este temeinică și legală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu prevederile art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat, menținându-se sentința atacată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanții A., B., C., J., G., L., G. - junior și F. împotriva Sentinței civile nr. 300/2013 din 10 mai 2013 a Curții de Apel Cluj, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 8 mai 2015.

Procesat de GGC - CL