ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 870/2015

Decizia nr. 870/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C. Giurgiu, în principal, desființarea Deciziei nr. 171 din 14 iunie 2007 privind contestația depusă de societate și a Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată nr. 247 emisă la data de 28 decembrie 2006, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală înregistrat sub nr. 33448 din 28 decembrie 2006.

În subsidiar, reclamanta a solicitat recalcularea obligațiilor fiscale în funcție de situația fiscala reală a societății.

În motivarea cererii, reclamanta a apreciat actele administrative atacate ca fiind nelegale arătând, în esență, cu privire la constatările efectuate, că a prezentat organelor de constatare înscrisuri din care rezultă că la data de 27 iunie 2003 au fost furate certificatul de înmatriculare, buletinul de identitate și facturile, individualizate în anexă, astfel că nu poate fi angajată răspunderea societății.

Din verificarea înscrisurilor depuse de reprezentantul societății, rezultă cu certitudine că au fost furate 250 de facturi fiscale, context în care nu pot fi reținute concluziile din Raportul de inspecție, potrivit cărora facturile declarate nule nu corespund cu cele constatate lipsă în cursul inspecției, în susținerea argumentelor invocând Rezoluția de scoatere de sub urmărire penală, pronunțată în Dosarul nr. x/P/2004, în considerentele căreia se menționează că nu se poate identifica persoana care a emis și s-a folosit de facturi în numele și pe seama societății.

Totodată, a arătat că, în condițiile în care societatea nu a desfășurat activitate de la înființare până în prezent, în mod eronat inspectorii fiscali au luat în calcul pentru estimare date, documente și facturi care nu au fost emise de societate, caz în care nu au fost identificate elementele care să contureze situația de fapt fiscală prevăzută de prevederile art. 66 C. proc. fisc., astfel încât este nelegală baza de impunere așa cum a fost calculată.

1.2. Prin întâmpinare, autoritatea fiscală pârâtă a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată, susținând, în esență, că actele atacate sunt legale și temeinice.

1.3. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 251 din 22 ianuarie 2013, a admis acțiunea formulată de societatea comercială reclamantă, anulând Decizia nr. 171 din 14 iulie 2007 emisă de B., Decizia de impunere nr. 247 din 28 decembrie 2006 și Raportul de inspecție fiscală nr. 33448 din 28 decembrie 2006 emise de C. Giurgiu.

1.4. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

Prin Decizia de impunere nr. 247 din 28 decembrie 2006 privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală, întocmită în baza Raportului de inspecție fiscală nr. 33448 din 28 decembrie 2006, s-a stabilit în sarcina reclamantei, cu titlu de obligații fiscale suplimentare de plată, suma de 29.365.987 lei, din care 8.976.307 lei impozit pe profit și obligații fiscale accesorii în sumă de 8.307.572 lei, T.V.A. în sumă de 6.274.790 lei și majorări de întârziere aferente în sumă de 5.807.318 lei.

Împotriva deciziei de impunere și a raportului de inspecție fiscală, reclamanta a formulat contestație, care a fost respinsă, ca neîntemeiată, prin Decizia nr. 171 din 14 iunie 2010.

Prima instanță a reținut că, în cadrul reverificării efectuate în cauză care a cuprins perioada iunie-decembrie 2003, s-a încheiat Raportul de inspecție fiscală contestat în care au fost analizate toate actele și declarațiile depuse de reclamantă, reținându-se neconcordanțe referitoare la furtul facturilor fiscale, între dovezile eliberate de Secția 22 Poliție, notele de înregistrare prin care s-a publicat în M. Of. pierderea facturilor în alb declarate nule, în ceea ce privește seria și numărul facturilor constatate lipsă la inspecție.

De asemenea, inspecția fiscală a avut în vedere declarația pe proprie răspundere a administratorului prin care a arătat că societatea nu a avut activitate de la înființare până în prezent, Adresa din data de 13 noiembrie 2006 a Parchetului de pe lângă Tribunalul Hunedoara, constatările din actele de control anterioare, concluzionând că, având în vedere că facturile fiscale declarate pierdute în M. Of., precum și la C. Giurgiu, prin Adresa din 22 septembrie 2003, nu corespund cu cele constatate lipsă la prezenta inspecție, precum și că declararea acestora s-a făcut cu întârziere față de termenul legal. Organele de inspecție fiscală au procedat astfel la stabilirea prin estimare a impozitelor aferente facturilor fiscale lipsă.

Prima instanță a reținut că C. Giurgiu a sesizat organele de cercetare penală pentru efectuarea de cercetări, transmițând Notele de constatare din 15 ianuarie 2004; din 17 mai 2004 Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale, iar prin Decizia nr. 75 din 30 martie 2007 s-a dispus suspendarea soluționării contestației până la pronunțarea unei soluții definitive pe latura penală.

Prin Rezoluția nr. 964 din 14 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale s-a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul D., împuternicit al administratorului SC A. SRL Bolintin Vale, pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 11 din Legea nr. 87/1994, pentru combaterea evaziunii fiscale, iar prin Rezoluția din data de 20 august 2008 dispusă în Dosarul nr. x/II/2008 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu a fost respinsă ca neîntemeiată plângerea formulată de C. Giurgiu împotriva Rezoluției nr. 964/P din 14 decembrie 2007.

Împotriva acestei soluții a formulat plângere C. Giurgiu, iar prin sentința penală nr. 28 din 19 februarie 2009 a Judecătoriei Bolintin Vale a fost respinsă plângerea ca nefondată, fiind menținută Rezoluția nr. x/P din 14 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs C. Giurgiu, iar prin Decizia penală nr. 202 din 30 iunie 2009 pronunțată în Dosarul nr. x/236/2008 al Tribunalului Giurgiu a fost respins recursul ca fiind nefondat.

Prima instanță a avut în vedere și prevederile art. 19 alin. (1) - (2) și art. 22 C. proc. pen. potrivit cu care hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia.

În speță, C. Giurgiu a sesizat organele de urmărire penală, pentru efectuarea de cercetări sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 11 din Legea nr. 87/1994, pentru combaterea evaziunii fiscale, fiind suspendată procedura de soluționare a contestației, cauza penală fiind soluționată definitiv, fiind menținută Rezoluția nr. x/P din  14 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale.

Or, în condițiile în care instanța penală a stabilit definitiv că operațiunile efectuate în perioada 11 iunie 2003-28 noiembrie 2003, de către SC A. SRL, nu reprezintă sume considerabile și se referă la operațiuni curente, neexistând nicio operațiune din care să rezulte faptul că societatea a desfășurat activități comerciale, și că este adevărat că ulterior dispariției facturilor și a ștampilei SC A. SRL, au apărut în circuitul civil mai multe facturi fiscale purtând numerele între cele menționate, însă aceste facturi fiscale poartă același număr cu cele declarate ca fiind sustrase de către intimatul Caval Vasile, data emiterii facturilor fiind de altfel ulterioară declarării lor ca fiind sustrase, în cauză nu s-a făcut nicio dovadă că aceste facturi ar fi fost completate de reprezentanții societății, aspecte ce reprezenta lucru judecat pentru organul fiscal de soluționare a contestației.

De asemenea, organul de soluționare a contestației trebuia să aibă în vedere că instanța de recurs în cauza penală, analizând toate susținerile reținute și în Raportul de inspecție fiscală nr. 2556 din 28 decembrie 2006, invocate ca motiv de recurs, a reținut că din adresa din 26 noiembrie 2007 emisă de Banca Comercială Română, rezultă că SC A. SRL nu a mai efectuat operațiuni bancare decât cu excepția celor de încasare a comisionului și de plată a dobânzii pentru contul curent, din data de 29 noiembrie 2003, iar operațiunile efectuate în perioada 11 iunie 2003-28 noiembrie 2003, așa cum rezultă din fișele de extras de cont aflate la dosar nu rezultă că SC A. SRL a desfășurat operațiuni comerciale, ci doar operațiuni minore, ce nu implică o activitate comercială propriu-zisă.

Prin urmare, organul de soluționare a contestației, era „ținut” de puterea de lucru judecat, cu privire la situația de fapt, așa cum a reținut instanța penală, care nu mai justificau aplicarea art. 60 alin. (1) C. proc. fisc. și pct. 65.1 lit. d) din H.G. nr. 1050/2004, întrucât premisa determinării bazei de impunere prin estimare este aceea că agentul economic a desfășurat activitatea comercială, însă organul fiscal este în imposibilitate să determine baza de impunere, întrucât au dispărut evidențele contabile sau actele justificative, iar contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.

Prima instanță a reținut că atât prin întâmpinare, cât și prin Decizia de soluționare nr. 171 din 14 iunie 2010, pârâta a invocat sentința civila nr. 84CA din 18 octombrie 2004 pronunțata în Dosarul nr. x/CA/2004 de Tribunalul Giurgiu, prin care a fost respinsă ca neîntemeiata contestația formulata de SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 30 din 29 iulie 2004, prin care a fost respinsă contestația împotriva măsurilor dispuse prin procesele-verbale de control încheiate în data de 10 mai 2004 și 09 iunie 2004, în care s-a reținut, printre altele, că apărarea contestatoarei ca nu a desfășurat activitate nu poate fi primită, întrucât din situația aprovizionărilor cu uleiuri minerale la SC A. SRL, rezultă ca societatea s-a aprovizionat în perioada august - septembrie 2003 cu uleiuri minerale in valoare de 1.704.621 lei, dar in evidenta contabila a societății nu este înregistrata nici o tranzacție de aprovizionare sau vânzare de uleiuri minerale neaccizate, ceea ce conduce la concluzia ca acestea au fost substitute ulterior in carburanți auto și comercializați.

Prima instanță a reținut, față de cele susținute atât prin întâmpinare, cât și prin Decizia de soluționare nr. 171 din 14 iunie 2010 cu referire la sentința civila nr. 84/CA din  18 octombrie 2004 pronunțata în Dosarul nr. x/CA/2004 de Tribunalul Giurgiu, că Raportul de inspecție fiscală nr. 33448 din 28 decembrie 2006 a fost întocmit ca urmare a deciziei de reverificare a perioadei iunie - decembrie 2003, întrucât au apărut elemente noi, au fost avute în vedere și aceste procese-verbale constatate în procedura administrativă anterior, însă care nu s-a finalizat cu o decizie de impunere, iar sentința civilă nr. 84/CA din 18 octombrie 2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin Decizia civilă nr. 865 din 05 mai 2005 a Curții de Apel București, a constatat o situație de fapt anterioară pronunțării Deciziei penale nr. 202 din 30 iunie 2009.

2.1. Împotriva acestei soluții au formulat recurs B. - B. și E. Ploiești, prin F. Giurgiu, care au invocat ca temei juridic prevederile art. 304 pct. 9, în condițiile art. 304

1

C. proc. civ. - 1865 și au susținut, în esență, următoarele critici:

- instanța de fond a reținut în mod greșit că hotărârea instanței penale are autoritate de lucru judecat în cauza de față, interpretând și aplicând în mod eronat prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen., care se referă la instanța care judecă acțiunea civilă, în mod separat de acțiunea penală;

- instanța de fond a analizat în mod superficial probele administrate în cauză și a ignorat că societatea comercială a desfășurat activitate economică fără a avea întocmită o evidență contabilă, ceea ce a impus ca organele fiscale să procedeze la stabilirea bazei de impozitare prin estimare, potrivit prevederilor art. 66 alin. (1) C. proc. fisc.;

- în cauză este dovedit că, din cele 250 de facturi declarate furate, au fost identificate în circuitul economic un număr de 6 facturi fiscale de livrare motorină și benzină emise către SC G. SRL Pitești, SC H. SRL Hațeg și SC I. SRL Adunații Copăceni;

- de asemenea, organele fiscale au identificat și facturi de aprovizionare a SC A. SRL cu ulei nerafinat și benzină, care probează efectuarea de activități economice în perioada verificată, probată și de relația economică avută cu SC H. SRL, potrivit unui protocol de compensare din 31 decembrie 2003, semnat de ambele părți;

- instanța de fond nu a dat nicio semnificație juridică faptului că societatea comercială a comunicat pretinsul furt la un interval de 87 zile de la sesizarea organelor de poliție, încălcând dispozițiile art. 4 din Ordinul J. nr. 29/2003 pentru aplicarea H.G. nr. 831/1997 care stabilesc un termen de 24 ore pentru obligația de anunțare a C. Giurgiu despre sustragerea documentelor cu regim special;

- instanța de fond nu a avut în vedere că în orice situație, societatea comercială nu și-a îndeplinit obligația de refacere a evidenței contabile și fiscale, ceea ce a justificat și obligat organele fiscale să procedeze la estimarea bazei de impunere potrivit art. 66 alin. (1) C. proc. fisc. și pct. 65.1 lit. d) și pct. 65.2 din Normele aprobate prin H.G. nr. 1050/2004.

În concluzie, autoritățile fiscale au solicitat admiterea recursului, respingerea acțiunii și menținerea actelor fiscale ca fiind legale și temeinice.

2.2. Societatea comercială reclamantă nu a depus întâmpinare și nici concluzii/note scrise cu privire la recursurile formulate în cauză de către autoritățile fiscale pârâte.

Recursurile sunt întemeiate potrivit considerentelor care vor fi prezentate în continuare.

Așa cum s-a arătat și la pct. 1.3 al acestor considerente, instanța de fond a admis acțiunea formulată de societatea comercială reclamantă și a anulat actele fiscale atacate ca fiind nelegale și netemeinice, reținând, în esență, că societatea comercială nu a desfășurat activități comerciale în perioada vizată de inspecția fiscală, astfel încât nu se justifică aplicarea prevederilor art. 66 alin. (1) C. proc. fisc. și dispozițiile pct. 65.1 lit. d) din H.G. nr. 1050/2004, în temeiul cărora organele fiscale au procedat la estimarea bazei de impunere pentru care au calculat obligații fiscale.

Astfel, instanța de fond a argumentat că prin Decizia penală nr. 202 din 30 iunie 2009 a Tribunalului Giurgiu, a fost menținută sentința penală nr. 28 din 19 februarie 2009 a Judecătoriei Bolintin Vale prin care a fost respinsă plângerea formulată de C. Giurgiu împotriva Rezoluției nr. 9645/P din 14 decembrie 2007 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Bolintin Vale care a dispus neînceperea urmăririi penale față de numitul D. (împuternicit notarial al administratorului și asociatului unic al SC A. SRL, K.), cercetat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute la art. 11 din Legea nr. 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale.

Totodată, a mai argumentat că instanța penală a reținut în mod definitiv că societatea comercială nu a desfășurat activitate comercială în perioada vizată de inspecția fiscală, iar potrivit art. 19 alin. (1) și (2) și art. 22 C. proc. civ., hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile.

Conținutul dispozițiilor legale invocate de instanța de fond este următorul: „Art. 19-(1) Persoana vătămată care nu s-a constituit parte civilă în procesul penal poate introduce la instanța civilă acțiune pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale pricinuite prin infracțiune. (2) Judecata în fața instanței civile se suspendă până la rezolvarea definitivă a cauzei penale”.

Art. 22-(1): „Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia”.

Din interpretarea dispozițiilor legale citate rezultă că hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă pentru repararea pagubei materiale și a daunelor morale, adică pentru angajarea răspunderii civile a inculpatului/ autorului infracțiunii.

În cauză, însă, actele juridice atacate vizează răspunderea administrativ-fiscală a SC A. SRL, în raport cu reglementările C. fisc. și C. proc. fisc., formă autonomă a răspunderii juridice, în raport cu răspunderea penală și, respectiv, răspunderea civilă, astfel încât prevederile art. 19 alin. (1) și (2) și art. 22 C. proc. pen. rămân pe deplin inaplicabile în cauza de față.

În cauza de față este necontestat că SC A. SRL nu a avut întocmită o evidență contabilă în condițiile legii, situație explicată de împuternicitul administratorului/ asociatului unic prin aceea că nu a desfășurat nicio activitate economică, precum și că din imprimatele de facturi pe care le ridicase de la L., îi fusese sustras un număr de 250 facturi fiscale, furt pe care l-a declarat la 9 iulie 2003 la Secția 22 Poliție din sectorul 6 București și la C. Giurgiu la data de 22 septembrie 2003.

În ceea ce privește desfășurarea/ nedesfășurarea unor activități economice/comerciale în perioada respectivă trebuie menționat că prin sentința nr. 84/CA din 18 octombrie 2004 a Tribunalului Giurgiu, irevocabilă prin Decizia nr. 865 din 5 mai 2005 a Curții de Apel București prin respingerea recursului formulat de SC A. SRL, a fost respinsă contestația împotriva Deciziei nr. 30 din 29 iulie 2004 a C. Giurgiu și Proceselor-verbale din 10 mai 2004 și 09 iunie 2004, fiind înlăturată susținerea contestatoarei că nu ar fi desfășurat activitate, reținându-se că în perioada august-septembrie 2003 s-a aprovizionat cu uleiuri minerale în valoare de 17.046.215.752 lei, fără ca în evidența contabilă să fie înregistrată nicio tranzacție.

Același lucru rezultă și din Protocolul de compensare din 31 decembrie 2003 încheiat între SC A. SRL și SC H. SRL, semnat de reprezentanții ambelor societăți (fila 218) pentru suma 6.887.223.550 lei.

Deci, situația invocată de împuternicitul administratorului SC A. SRL, cum că firma nu ar fi desfășurat nicio activitate în perioada respectivă este infirmată din punct de vedere probator.

În ceea ce privește furtul unui număr de 250 facturi fiscale la data de 27 iunie 2003, în timp ce împuternicitul administratorului SC A. SRL se afla cu autoturismul pe raza sectorului 2 București, a rezultat că această situație a fost comunicată la C. Giurgiu și la L. la data de 22 septembrie 2003, cu încălcarea dispozițiilor art. 4 din Ordinul J. nr. 29/2003, potrivit cărora, în cazul pierderii sau sustragerii formularelor cu regim special, agenții economici sunt obligați să anunțe în 24 de ore C. județeană și în 48 ore CN L. SA.

Astfel fiind, instanța de recurs constată că instanța de fond a ajuns fără temei la concluzia că prevederile art. 65 alin. (1) C. proc. fisc. și pct. 65.1 și pct. 65.2 din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 1050/2004 ar fi inaplicabile în cauză.

Conținutul dispozițiilor legale amintite este următorul: „Art. 65 (devenit art. 67, după republicarea din 2007) - Estimarea bazei de impunere: (1) Dacă organul fiscal nu poate determina mărimea bazei de impunere, acesta trebuie să o estimeze. În acest caz trebuie avute în vedere toate datele și documentele care au relevanță pentru estimare. Estimarea constă în identificarea acelor elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale. (2) În situațiile în care, potrivit legii, organele fiscale sunt îndreptățite să estimeze baza de impunere, acestea vor avea în vedere prețul de piață al tranzacției sau bunului impozabil, astfel cum este definit de C. fisc.

Norme metodologice: 65.1.

Estimarea bazelor de impunere va avea loc în situații cum sunt:

a) contribuabilul nu depune declarații fiscale sau cele prezentate nu permit stabilirea corectă a bazei de impunere;

b) contribuabilul refuză să colaboreze la stabilirea stării de fapt fiscale, inclusiv situațiile în care contribuabilul obstrucționează sau refuză acțiunea de inspecție fiscală;

c) contribuabilul nu conduce evidența contabilă sau fiscală;

d) când au dispărut evidențele contabile și fiscale sau actele justificative privind operațiunile producătoare de venituri și contribuabilul nu și-a îndeplinit obligația de refacere a acestora.

65.2. Organul fiscal va identifica acele elemente care sunt cele mai apropiate situației de fapt fiscale, luând în considerare prețul de piață al tranzacției sau al bunului impozabil, precum și informații și documente existente la dosarul fiscal al contribuabilului care sunt relevante pentru impunere, iar, în lipsa acestora, organul fiscal va avea în vedere datele și informațiile deținute de acesta despre contribuabilii cu activități similare”.

În concluzie, având în vedere că organele fiscale nu au putut determina baza de impunere potrivit unei evidențe contabile existente sau reconstituite/ refăcute, rezultă că procedeul estimării a fost conform prevederilor legal citate mai sus. În ceea ce privește întinderea obligațiilor fiscale stabilite, societatea comercială nu a susținut nicio apărare, instanța de recurs urmând să constate că actele fiscale sunt legale, dar și temeinice.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de B. și E. Ploiești prin F. Giurgiu împotriva sentinței nr. 251 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează acțiunea formulată de SC A. SRL, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 februarie 2015.