ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3651/2016

Decizia nr. 3651/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2013, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Spitalul Universitar de Urgență Militar Central și Ministerul Apărării Naționale - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor, anularea parțială a deciziei de imputare nr. A1888 din 11.11.2011 emisă de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care a fost antrenată răspunderea sa materială pentru paguba în valoare de 35.000 lei, anularea hotărârii pentru soluționarea contestației nr. A2249 din 29 decembrie 2011, emisă de Comisia de Contestații din cadrul MapN - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București; anularea deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 2/CJ/2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale; obligarea pârâtului Spitalul Universitar de Urgență Militar Central la restituirea sumei imputate, precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Reclamantul a depus la data de 09.04.2014, în temeiul dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., cerere precizatoare la acțiunea dedusă judecății, prin care a solicitat:

(i) anularea parțială a deciziei de imputare nr. A1888 din 11.11.2011 emisă de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București din cadrul Ministerului Apărării Naționale în ceea ce privește sancțiunea ce i-a fost aplicată;

(ii) anularea hotărârii pentru soluționarea contestației nr. A2249 din 29 decembrie 2011 emisă de Comisia de Contestații din cadrul MApN - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București;

(iii) anularea deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 2/CJ/2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale;

(iv) obligarea pârâtului Spitalului Universitar de Urgență Militar Central la restituirea sumei imputate.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2576 din 01.10.2014, a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței a declarat recurs reclamantul, care a solicitat casarea acesteia și, în urma rejudecării cauzei, admiterea acțiunii, astfel cum a fost precizată.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul a formulat următoarele critici de nelegalitate cu privire la sentința atacată:

3.1. Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998 și a Instrucțiunilor sale de aplicare, întrucât nu s-a avut în vedere faptul că raportul nr. A2000 din 09 mai 2011 este un document întocmit pro causa, ulterior contestării soluției de atragere a răspunderii materiale, pentru a asigura consecvența și legalitatea documentelor emise în cadrul acestei proceduri. Raportul nu reprezintă solicitarea legală de prelungire a termenului de 60 de zile, în sensul art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998, întrucât nu a fost motivat. Ca atare, aprobarea aflată în discuție a fost cerută în afara termenului menționat de pct. 54 din Instrucțiuni, respectiv la data de 19.05.2012, atunci când a fost depus și raportul nr. A2169, avizul favorabil fiind obținut prin raportul nr. 2188 din 20 mai 2011. Mai mult decât atât, nu au existat motive temeinice pentru a se dispune măsura prelungirii termenului de efectuare a cercetării administrative.

3.2. Hotărârea judecătorească a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 33 din O.G. nr. 121/1998 și a Instrucțiunilor sale de aplicare, deoarece nu s-a ținut seama de faptul că spitalul a formulat o cerere de repunere în termenul de emitere a deciziei de imputare nemotivată, în condițiile în care nu poate fi luat din apreciere argumentul potrivit căruia refuzul de a scădea paguba din evidențele contabile a fost obținut doar la data de 05.07.2011.

Din analiza pct. 35 alin. (4) din Instrucțiuni, rezultă că, dacă propunerea de scădere din evidența contabilă nu a fost aprobată, se putea solicita prelungirea termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 din O.G. nr. 121/1998, însă nu și repunerea în termenul pentru emiterea deciziei de imputare.

Spitalul avea obligația să formuleze propunerea de scădere din evidența contabilă în termen de 60 de zile de la data la care a început cercetarea administrativă (în perioada 11.03.2011-11.05.2011) și, în măsura în care aceasta era respinsă, să solicite prelungirea termenului de cercetare cu încă 60 de zile. Or, în speță, pretinsa aprobare de prelungire a termenului de 60 de zile a fost deja obținută la data de 20.05.2011, iar o altă aprobare de prelungire a termenului de 60 de zile, chiar și justificată de respingerea propunerii de scădere din evidențele contabile, nu mai putea fi obținută, prin raportare la art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998.

Dispozițiile pct. 694 din Instrucțiuni nu sunt aplicabile în cauza de față, întrucât reglementează procedura atragerii răspunderii materiale a militarilor exclusiv pentru pagubele săvârșite în temeiul art. 135 din O.G. nr. 121/1998, respectiv pentru pagubele produse unității militare în procesul pregătirii pentru luptă.

3.3. Sentința a fost dată cu încălcarea art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998 și a Instrucțiunilor sale de aplicare, deoarece decizia de imputare trebuia emisă în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesului-verbal de cercetare administrativă la organul competent să o emită. În cauză, acest termen a fost împlinit la data de 21.07.2011, iar decizia contestată a fost emisă la data de 11.11.2011.

3.4. Sentința a fost dată cu încălcarea art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998.

În speță, plângerea împotriva hotărârii nr. A2249 din 29 decembrie 2011 a fost formulată la data de 18.01.2012 și a fost soluționată de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor după mai mult de un an de la momentul depunerii, respectiv la data de 06.03.2013, ceea ce echivalează cu nesocotirea termenului de 60 de zile de la data înregistrării acesteia la comisie - termen prevăzut de art. 31 alin. (3) din O.G. nr. 121/1998 - și atrage sancțiunea nulității actului administrativ fără a fi necesară probarea existenței vătămării.

3.5. Sentința a fost dată cu încălcarea dispozițiilor din O.G. nr. 121/1998 care reglementează condițiile răspunderii materiale a militarilor.

Prima instanță nu a ținut seama de faptul că erau aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 121/1998, deoarece faptele ilicite ce i-au fost imputate constituie un risc normal, aferent obligațiilor de serviciu intrinseci funcției pe care o deținea la acel moment și care au fost săvârșite fără vinovăție.

Solicitarea șefului Secției de neurologie de achiziționare a unor medicamente care vizau viața și sănătatea a peste 200 de persoane a constituit motivul încheierii actului adițional nr. 3 din 30 octombrie 2009 la contractul nr. 159 din 17 iulie 2009, astfel cum s-a reținut și prin procesul-verbal de cercetare administrativă din data de 21.01.2011. Achiziționarea medicamentului betaferon era în mod expres bugetată numai în exercițiul financiar al anului 2009, iar propunerea de angajare a cheltuielilor a fost făcută și aprobată prin semnăturile a trei reprezentanți din compartimentele de specialitate ale spitalului și semnătura compartimentului de contabilitate.

În cauză, nu s-a probat faptul că, prin încheierea actului adițional nr. 3 din 30 octombrie 2009, s-a produs vreun prejudiciu, în contextul în care spitalul începuse achiziționarea de medicamente prin alte două acte adiționale, fără a se organiza în acest scop licitații publice. Amenda aplicată ar fi trebuit să vizeze achizițiile aprobate prin toate cele trei acte adiționale.

Recurentul precizează faptul că nu a avut posibilitatea legală de a contesta în instanță procesul-verbal de contravenție, pentru a evita producerea prejudiciului în patrimoniul spitalului, iar achitarea a jumătate din cuantumul amenzii în termen de 48 de ore nu reprezintă recunoașterea vinovăției și nu aduce atingere dreptului său de a ataca în instanță procesul-verbal al cărui destinatar este.

Contrar susținerilor primei instanțe, împrejurarea că nu a putut contesta procesul-verbal de contravenție prezintă importanță sub aspectul existenței prejudiciului și a cuantumului acestuia. Raportul de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu nu există, în condițiile în care prejudiciul aflat în discuție ar fi putut fi evitat de către spital prin abordarea unei conduite procesuale responsabile, care implica formularea unei plângeri contravenționale împotriva actului de sancționare.

4.1. Intimații Ministerul Apărării Naționale pentru Unitatea Militară x București și Spitalul Universitar de Urgență Militar Central au formulat întâmpinări în care au solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar.

4.2. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea depusă de Spitalul Universitar de Urgență Militar Central.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru și a fost comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 09.12.2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din același act normativ.

Recurentul și intimatul Ministerul Apărării Naționale au formulat puncte de vedere la raport și au solicitat judecarea recursului în ședință publică.

Prin încheierea de ședință din data de 01.06.2016, completul de filtru a constatat, analizând conținutul raportului întocmit, că memoriul de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a admis în principiu recursul, în temeiul prevederilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ., și a fixat termen de judecată a fondului recursului, în ședință publică, pentru data de 09.12.2016.

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinările intimaților, Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant A. are ca obiect verificarea legalității:

- deciziei de imputare nr. A1888 din 11.11.2011 emisă de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București din cadrul Ministerului Apărării Naționale, prin care a fost antrenată răspunderea sa materială pentru paguba în valoare de 35.000 lei;

- hotărârii nr. A2249 din 29 decembrie 2011 emisă de Comisia de Contestații din cadrul MApN - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor București ;

- deciziei administrativ-jurisdicționale nr. 2/CJ/2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale.

Instanța de primă jurisdicție a respins acțiunea reclamantului, astfel cum a fost precizată, ca neîntemeiată.

Această soluție este împărtășită de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a dispozițiilor legale incidente în speța de față.

Răspunzând punctual criticilor de nelegalitate formulate de recurent, subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în urma reevaluării materialului probator administrat în cauză, Înalta Curte reține următoarele.

6.1. Critica recurentului prezentată la pct. 3.1 din decizie nu este fondată.

Tardivitatea efectuării cercetării administrative a fost în mod judicios analizată de către prima instanță, în raport de înscrisurile depuse la dosarul cauzei.

Potrivit prevederilor art. 23 din O.G. nr. 121/1998:

„(1) Termenul pentru efectuarea cercetării administrative și înregistrarea actului de cercetare este de cel mult 60 de zile de la data când comandantul sau șeful unității a constatat sau a luat cunoștință de producerea pagubei.

(2) Pentru motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful eșalonului superior poate prelungi acest termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris.”

Conform pct. 54 din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M5/1999 - Instrucțiuni privind răspunderea materială a militarilor și salariaților civili din Ministerul Apărării Naționale (în continuare, „Instrucțiuni”): „dacă cercetarea administrativă nu se poate efectua în termenul de 60 de zile, datorită complexității cazului ori pentru alte motive temeinic justificate, la cerere, comandantul sau șeful etalonului superior celui în subordinea căruia se află organul de cercetare poate să aprobe prelungirea acestui termen cu cel mult 60 de zile, prin ordin scris. Aprobarea termenului de prelungire trebuie solicitată înainte de data expirării termenului de 60 de zile.”

Contrar celor susținute de către recurent, prin raportul nr. A2000 din 09 mai 2011, completat cu raportul nr. A2169 din 19 mai 2012, s-a probat faptul că unitatea păgubită, prin comandant, a solicitat eșalonului superior, conform dispozițiilor normative anterior citate, prelungirea termenului de cercetare administrativă, cu prezentarea în detaliu a aspectelor care au generat această cerere.

Nu se poate primi alegația recurentului în sensul că raportul nr. A2000 din 09 mai 2011 este un document întocmit pro causa, în condițiile în care se face vorbire despre existența acestuia chiar în raportul nr. A2169 din 19 mai 2012.

Aprobarea termenului de prelungire a fost solicitată înainte de data expirării termenului de 60 de zile de efectuare a cercetării administrative.

În concret, prin procesul-verbal de constatare și sancționare a contravențiilor seria AR nr. 01178 emis de către Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice la data de 25.02.2011, Spitalul Universitar de Urgență Militar Central a fost sancționat cu amendă contravențională în cuantum de 70.000 RON, iar suma de 35.000 RON, reprezentând jumătate din amenda contravențională aplicată prin procesul-verbal de contravenție, a fost achitată în termen de 48 ore, la data de 11.03.2011.

Prin O.Z.U. nr. 54 din 17 martie 2011, s-a dispus efectuarea cercetării administrative.

Ca atare, termenul de efectuare a cercetării administrative a început să curgă la data de 11.03.2011 și se împlinea la data de 11.05.2011 (aspect necontestat în cauza de față). Or, după cum s-a prezentat anterior, raportul nr. A2000 a fost întocmit înlăuntrul acestui termen, respectiv la data de 09.05.2011.

Prin raportul nr. 2188 din 20 mai 2011, Comandantul Comandamentului logistic întrunit, eșalonul superior al S.U.U.M.C la acea dată, a avizat favorabil cererea de prelungire a perioadei de cercetare administrativă cu 60 de zile, în temeiul art. 23 alin. (2) din O.G. nr. 121/1998 și pct. 54 din Instrucțiuni, întrucât a considerat că argumentele ce au însoțit cererea erau pertinente.

6.2. Critica recurentului prezentată la pct. 3.2 din decizie nu este fondată.

În urma efectuării cercetării administrative, Comisia a emis procesul-verbal nr. A2589 din 21 iunie 2011 prin care a propus scăderea pagubei în sumă de 35.000 lei din evidența contabilă, în baza pct. 63 lit. d) și e) din Ordinul Ministrului Apărării Naționale nr. M5/1999.

În acest sens, Comandantul spitalului a întocmit raportul nr. A2679 din 28 iunie 2011 prin care a solicitat avizul Secretarului de Stat pentru Politica de Apărare și Planificare din Ministerul Apărării Naționale cu privire la propunerea Comisiei de cercetare administrativă. În urma avizului negativ acordat, prin raportul nr. A2888 din 13 iulie 2011, Comandantul S.U.U.M.C. a solicitat Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale, în temeiul art. 33 din O.G. nr. 121/1998, repunerea în termenul pentru refacerea cercetării administrative, stabilirea răspunderii materiale și nominalizarea persoanelor vinovate de producerea pagubei.

Prin decizia administrativ-jurisdicțională nr. 77/CJ 492 din 08.09.2011, înregistrată la unitate la data de 15.09.2011, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale a admis cererea de repunere în termen, constatând existența unui „motiv real” care a condus la neemiterea deciziei de imputare, precum și necesitatea reevaluării situației de fapt și reluării cercetării administrative. Așadar, aprecierea recurentului în sensul că cererea de repunere în termen nu a fost motivată este pur subiectivă, întrucât refuzul scăderii pagubei din evidențele contabile reprezintă în mod indiscutabil un motiv întemeiat.

Recurentul susține faptul că, în speța de față, au fost aplicate greșit prevederile art. 33 din O.G. nr. 121/1998, conform cărora:

„(1) Atunci când, din motive temeinice, nu s-a efectuat cercetarea administrativă sau nu s-a emis decizia de imputare în termenele prevăzute la art. 23 alin. (1), (2) și la art. 25 alin. (4), precum și în cazul în care decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba ori pentru o pagubă mai mică decât cea reală, comandantul sau șeful unității competent poate cere comisiei de jurisdicție a imputațiilor repunerea în termen. Cererea se face în cel mult 15 zile de la încetarea cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative sau emiterea deciziei de imputare ori de la data când comandantul sau șeful unității competent a luat cunoștință că decizia de imputare s-a emis împotriva altei persoane decât cea care a produs paguba sau pentru o pagubă mai mică decât cea reală.

(2) Comisia de jurisdicție a imputațiilor, judecând cererea de repunere în termen, o admite sau o respinge prin hotărâre, care este definitivă. Hotărârea se comunică în cel mult 15 zile de la pronunțare comandantului sau șefului unității care a solicitat repunerea în termen.

(3) Când s-a admis cererea de repunere în termen, termenele prevăzute la art. 23 alin. (1) și (2) și la art. 25 alin. (4) curg de la data înregistrării hotărârii la unitatea în cauză.”

Contrar aprecierii recurentului, cererea de repunere în termen a fost formulată în interiorul termenului de 15 zile, prevăzut de dispoziția legală anterior citată, fiind vorba despre raportul nr. A2888 din 13 iulie 2011, și a fost motivată în mod corespunzător.

Procesul-verbal de cercetare administrativă nr. A4535 din 10 noiembrie 2011 a fost emis în interiorul termenului de 60 de zile, prevăzut de art. 23 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998. În concret, termenul se calculează de la data de 15.09.2011, când s-a comunicat la unitate decizia administrativ-jurisdicțională nr. 77/CJ 492 din 08.09.2011, și se împlinea la data de 15.11.2011.

6.3. Critica recurentului prezentată la pct. 3.3 din decizie nu este fondată.

Recurentul opinează în sensul că au fost încălcate dispozițiile art. 25 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, care impun obligația emiterii deciziei de imputare în termen de cel mult 30 de zile de la data înregistrării procesul-verbal de cercetare administrativă la organul competent să o emită.

Înalta Curte apreciază că este judicioasă concluzia judecătorului fondului în sensul că decizia de imputare a fost emisă în interiorul termenului de 30 de zile de la data întocmirii procesului-verbal de cercetare administrativă nr. A4535 din 10 noiembrie 2011, respectiv la data de 11.11.2011.

6.4. Înalta Curte apreciază că este nefondată critica recurentului referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 31 alin. (4) din O.G. nr. 121/1998, întrucât Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor nu a soluționat plângerea împotriva deciziei de imputare în termen de cel mult 60 de zile de la data înregistrării sale la Comisie.

Într-adevăr, în cauza de față, termenul analizat nu a fost respectat, însă este corectă concluzia primei instanțe în sensul că este vorba despre un termen de recomandare, în condițiile în care legiuitorul nu a impus o sancțiune, iar recurentul nu a indicat care a fost vătămarea procesuală cauzată prin depășirea acestuia. Mai mult decât atât, cu ocazia prezentului demers judiciar, recurentul a avut posibilitatea de a prezenta toate motivele de nelegalitate ale deciziei de imputare.

6.5. În fine, critica recurentului prezentată la pct. 3.5 din decizie este nefondată.

În esență, întreaga argumentație dezvoltată de recurent vizează împrejurarea că, în speța de față, nu sunt întrunite condițiile răspunderii materiale, astfel cum acestea sunt reglementate la art. 2 din O.G. nr. 121/1998, citate de prima instanță.

În primul rând, recurentul arată că erau aplicabile dispozițiile art. 6 alin. (1) lit. c) din O.G. nr. 121/1998, deoarece faptele ilicite ce i-au fost imputate constituie un risc normal, aferent obligațiilor de serviciu intrinseci funcției pe care o deținea la acel moment și care au fost săvârșite fără vinovăție.

Înalta Curte nu poate primi această susținere: paguba analizată nu poate fi considerată o pagubă provocată prin riscul normal al serviciului, aceasta fiind definită la pct. 14 din Instrucțiuni ca „pierderile inerente, ale căror limite nu au fost stabilite prin acte normative (…); totodată, la același punct se prevede că: „În aceste situații este necesar să se facă dovada unor împrejurări concrete din procesul muncii, care au determinat producerea unor astfel de pierderi, în raport cu condițiile în care s-au prestat activitățile și cu rezultatele lor.”

Or, dispozițiile art. 20 alin. (1) din O.U.G. nr. 34/2006 (pentru a căror încălcare a fost sancționată unitatea păgubită prin procesul-verbal de contravenție) prevedeau în mod imperativ că atribuirea unui contract de achiziție publică să se efectueze prin aplicarea unei proceduri de licitație.

Actul adițional nr. 3 la contractul nr. 159 din 17 iulie 2009 a fost aprobat de recurent, în calitate de ordonator de credite, fără organizarea unei proceduri legale de achiziție publică. Invocarea de către recurent a existenței, la momentul semnării actului adițional nr. 3, a unei situații de forță majoră nu este de natură a-l exonera de răspundere materială. În cauza de față, nu s-a contestat necesitatea stringentă a achiziționării medicamentelor, însă, în mod justificat s-a reținut că aceasta era o caracteristică a activității permanente desfășurate de spital și de recurent, în calitate de comandant al acestuia. Ca atare, în condițiile în care această necesitate reprezintă o caracteristică permanentă a activității spitalului, nu se putea invoca o amploare mai mare a acestei necesități în situația de față, indiferent de circumstanțele în care s-a aflat recurentul, prin prisma preluării funcției de comandant al spitalului.

Potrivit pct. 13 din Instrucțiunile aplicabile, pentru a nu se stabili răspunderea materială în situația unei pagube ce a fost cauzată pentru a salva de la un pericol iminent și de neînlăturat viața, integritatea corporală sau sănătatea oamenilor, trebuiau îndeplinite următoarele condiții:

- pericolul să fie real, actual și de neînlăturat;

- pericolul să nu poată fi înlăturat pe altă cale;

- paguba cauzată să fie de valoare egală sau mai mică decât cea evitată;

- pericolul să nu fie datorat acțiunii culpabile a celui în cauză.

Înalta Curte apreciază că aceste condiții au fost în mod judicios analizate de către prima instanță, care a reținut, în esență, că:

- pericolul era real, dar nu era nici actual și nici de neînlăturat, deoarece existau la acel moment stocuri în farmacie, suficiente pentru primele 3 zile din noiembrie 2009;

- pericolul putea fi înlăturat prin organizarea unei proceduri legale și nu prin achiziție directă, în condițiile în care pragul valoric de 15.000 euro era depășit;

- în raport de împrejurarea că livrarea medicamentelor din actul adițional nr. 3 s-a făcut abia la 11 zile de la încheierea acestuia, timpul scurt de numai 3 zile până la epuizarea stocurilor nu îndreptățea reclamantul să nu recurgă la calea legală de achiziționare a acestora, existând posibilitatea respectării acestui termen și în cadrul uneia dintre formele de procedură permise de lege.

De asemenea, în mod pe deplin justificat instanța de fond a concluzionat în sensul că actul adițional nr. 3 reprezenta, în realitate, un contract de sine stătător, având în vedere, pe de o parte, valoarea acestuia - care depășea valoarea inițială a contractului -, iar pe de altă parte faptul că, la momentul semnării sale, contractul nr. 159 din 17 iulie 2009 expirase.

Nici împrejurarea că achiziționarea medicamentelor ce au format obiectul actului adițional nr. 3 fusese bugetată în Programul național de achiziții medicamente pe anul 2009 nu poate constitui o cauză exoneratoare de răspundere, deoarece angajarea cheltuielilor bugetare trebuie să respecte legislația în materie.

În același timp, nici împrejurarea că propunerea de angajare a cheltuielilor a fost făcută și aprobată prin semnăturile a trei reprezentanți din compartimentele de specialitate ale spitalului și semnătura compartimentului de contabilitate nu este de natură a înlătura răspunderea personală a recurentului, întrucât fiecare dintre aceste persoane aveau obligația de a refuza operațiunea de semnare a actului aflat în discuție, prin acordarea unui aviz juridic nefavorabil, prin refuzul de viză de control financiar preventiv propriu sau prin neaprobarea operațiunii.

În aceste condiții, Înalta Curte, în acord cu prima instanță, reține că fapta ilicită săvârșită de recurent, respectiv încălcarea obligațiilor sale de serviciu, este dovedită, iar consecința directă a acesteia a fost producerea unei pagube în patrimoniul spitalului, prin sancționarea sa contravențională cu suma de 35.000 lei.

În altă ordine de idei, instanța de control judiciar reține că, într-adevăr, recurentul nu a avut posibilitatea legală de a contesta în instanță procesul-verbal de contravenție. Cu toate acestea, dreptul său la apărare nu a fost încălcat, întrucât în cadrul procedurii de cercetare administrativă a avut ocazia de a-și prezenta susținerile și probatoriile pe care le-a considerat pertinente.

Comandantul SUUMC putea formula plângere contravențională numai în cazul existenței unor motive reale de nelegalitate a actului de sancționare contravențională, în caz contrar, un astfel de demers judiciar ar fi putut doar să amâne executarea amenzii contravenționale, iar nu să conducă la anularea acesteia.

Totodată, prin utilizarea căi de atac, fără plata amenzii contravenționale, partea pierde dreptul conferit de art. 28 din O.G. nr. 2/2001, mai precis, acela de a achita în termen de 48 de ore jumătate din minimul amenzii aplicate.

În fine, instanța de control judiciar apreciază că nu prezintă relevanță nici susținerea recurentului în sensul că au mai fost încheiate două acte adiționale la contractul nr. 159 din 17 iulie 2009. Astfel, și aceste două acte adiționale au fost apreciate ca fiind nelegale și, oricum, prin intermediul lor nu a fost prelungită valabilitatea contractului inițial.

În consecință, Înalta Curte apreciază că motivul de casare prevăzut art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu este fondat.

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 2576 din 1 octombrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 decembrie 2016.