Decizia nr. 3384/2017 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 130/2015 a Curții de Apel Alba Iulia

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții (i) Ministerul Apărării Naționale - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor, și (ii) Comisia de jurisdicție a imputațiilor, să se dispună anularea Deciziei administrativ jurisdicționale nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și a ordinului de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului pentru suma de 17.482,27 RON.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 130/2015 din 26 iunie 2015, Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții (i) Ministerul Apărării Naționale - Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor și (ii) Comisia de jurisdicție a imputațiilor și, în consecință, a anulat în totalitate Decizia administrativ jurisdicțională nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și ordinul de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamantului.

Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 130/2015 din 26 iunie 2015, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Apărării Naționale, în calitate de reprezentant legal al Direcției de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor și al Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor, invocând motivul de nelegalitate reglementat prin dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ. Recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare aceleași instanțe. Prin motivele de recurs dezvoltate, în contextul reiterării situației de fapt generatoare și a prezentului litigiu, recurentul pârât a susținut, în esență, că instanța de fond în mod nelegal a invocat puterea de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2013 deși, prin hotărârea invocată a fost anulată în totalitate doar Decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2011 din 08.12.2011, iar Decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2012 din 17.10.2012 a fost anulată numai "în ceea ce privește respingerea plângerilor formulate de reclamanții B. și C.", rezultând așadar că răspunderea materială stabilită în sarcina reclamantului nu a fost anulată. Tot cu referire la puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2013 pe care și-a fundamentat soluția instanța de fond, pârâtul a arătat că nu contestă faptul că pentru soluționarea unei probleme juridice nu este necesară existenta triplei identități de părți, cauză și obiect, fiind necesară doar probarea identității între problema soluționată definitiv și problema dedusă judecății, instanța de judecată fiind ținută să pronunțe aceeași soluție, indicând însă că doctrina precizează, totuși, că dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat este nevoie de existența identității de părți pentru ca ceea ce s-a stabilit jurisdicțional anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces care are legătură cu aspectele litigioase tranșate deja. În acest sens arată că, între cauza ce a făcut obiectul dosarului civil nr. x/2013 și prezenta cauză nu există identitate nici de părți și nici de obiect. În concluzie, raportat și la prevederile art. 435 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cu care judecătorească este obligatorie și produce efecte numai între părți și succesorii acestora, recurentul a susținut că nu se impunea absolut și automat ca puterea de lucru judecat a hotărârii din dosarul nr. x/2013 să fie invocată și aplicată speței pendinte. A mai susținut recurentul-pârât că instanța de fond a acordat mai mult decât s-a cerut, încălcând astfel prevederile art. 397 alin. (1) teza finală din C. proc. civ. A menționat recurentul că prin cererea dedusă judecății, reclamantul nu a solicitat anularea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/2013 din 27.02.2013, prin care s-a admis repunerea în termenul de cercetare administrativă pentru cea de-a doua cercetare, iar instanța de fond a concluzionat că "raportat la faptul că nu s-au respectat termenele prevăzute de lege, fiind tardive cererile de repunere în termenul de cercetare administrativă, a constatat nelegalitatea actelor administrative emise cu nerespectarea acestor prevederi și de-a anulat". În fine, recurentul-pârât a mai arătat că își menține punctul de vedere cu privire la faptul că prima cerere de repunere în termen a fost făcută în termenul legal, special și expres prevăzut de O.G. nr. 121/1998, care curge de la data încetării cauzei care a împiedicat efectuarea cercetării administrative, ceea ce în situația pârâtului a echivalat cu data primirii (01.11.2011) de către unitatea care a preluat debitul (U.M. 01969 Câmpia Turzii) a deciziei penale motivate a Curții de Apel Alba Iulia, pronunțată în dosarul de recurs nr. x/2008 și nu cu data pronunțării acesteia (30.06.2011), deoarece finalizarea procesului penal prin pronunțarea deciziei nu era suficientă pentru înlăturarea cauzei de împiedicare a efectuării cercetării, având în vedere că cererea de repunere în termen și executarea cercetării nu se puteau face doar în baza dispozitivului acestei decizii. Paguba s-a produs la data de 09.05.1996 și până la data de 30.06.2011, timp de peste 15 ani, a constituit obiectul mai multor expertize tehnico-contabile judiciare dar, mai ales, al numeroaselor hotărâri ale parchetelor și instanțelor militare, dar și civile. În concluzie, repunerea în, termen și cercetarea administrativă nu puteau fi inițiate fără tehnoredactarea și luarea la cunoștință despre motivele deciziei pronunțate în recurs (decizia penală nr. 784/30.06.2011).

Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimatul-reclamant A. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului formulat de recurent, cu consecința menținerii hotărârii primei instanțe, apreciată ca fiind legală și întemeiată. Intimatul a arătat că, în esență, recurentul pârât, prin cererea de recurs, interpretează eronat sentința civilă nr. 260 din 15.10.2013 a Curții de Apel Alba Iulia, prin care a fost constatată tardivitatea Deciziei administrativ-jurisdicționale nr. x/201, întrucât este vorba de anularea deciziei de repunere în termen ca tardivă iar pe cale de consecință, toate actele administrative emise ulterior sunt lovite de nulitate, fiind deopotrivă tardive. A mai precizat intimatul că instanța a constatat puterea de lucru judecat a respectivei hotărâri, nu a considerat lipsită de obiect prezenta cauză, apreciind că decizia administrativ-jurisdicțională nr. x/2012 a fost respinsă doar cu privire la reclamanții Milea și C., motivat de faptul că, cererea a fost formulată doar de aceștia în respectivul dosar.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 19 ianuarie 2017, s-a dispus comunicarea raportului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Prin încheierea de ședință din Camera de Consiliu din data de 27 aprilie 2017, s-a admis în principiu recursul declarat de pârât și s-a fixat termen pentru judecarea recursului, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ. cu citarea părților în ședință publică.

Soluția instanței de recurs Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, dar și a apărărilor înfățișate în întâmpinarea intimatului pârât, Înalta Curte, în urma propriei evaluări a probatoriului administrat în cauză, prin raportare la prevederile legale incidente dar și la contextul factual al cauzei, apreciază că recursul este nefondat, în considerarea celor în continuare expuse. Astfel cum rezultă din expunerea rezumativă prezentată la punctul 1 al prezentei decizii, reclamantul A. a investit instanța de contencios administrativ competentă cu cererea de anulare a Deciziei administrativ jurisdicționale nr. x/2013 din 27.11.2013, emisă de Comisia de jurisdicție a imputațiilor din cadrul Ministerului Apărării Naționale și a ordinului de zi pe unitate (de imputare), emis de Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor din cadru MApN 85/25.06.2013, prin care s-a stabilit răspunderea materială în sarcina sa pentru suma de 17.482,27 RON. Instanța de fond, printr-o motivare coerentă și bine argumentată, întocmită cu respectarea dispozițiilor art. 425 C. proc. civ., a reținut cu acuratețe situația de fapt generatoare și pentru litigiul de față, astfel că în contextul soluționării prezentului recurs aceste date nu se impun a fi reluate, fiind de altfel cunoscute de toate părțile cauzei, instanța de control judiciar urmând a face trimitere numai la datele și momentele relevante pentru soluția adoptată. În mod evident, problema de drept ce se impune a fi dezlegată în prezentul recurs vizează stabilirea legalității soluției adoptate de prima instanță în sensul reținerii în cauza de față a puterii de lucru judecat a hotărârii pronunțate în dosarul x/2013, în conformitate cu dispozițiile art. 430 alin. (1) și (2) și a art. 431 alin. (2) C. proc. civ. Recurentul pârât, invocând motivul de nelegalitate reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., a susținut, în raport de succesiunea documentelor și a deciziilor de imputare emise în ceea ce-l privește și pe intimatul reclamant, dar și cu trimitere la părțile din dosarul x/2013, că în mod eronat instanța a considerat inutil sa mai cerceteze fondul cauzei, reținând puterea de lucru judecat, pe de o parte, pentru că în dosarul nr. x/2013 decizia prin care s-au soluționat plângerile împotriva primului ordin de impunere (DAJ x/2012) nu a fost anulată și cu privire la plângerea reclamantului A., această parte din decizie rămânând valabilă și nefiind anulată expres prin nicio hotărâre judecătorească, iar pe de altă parte, dată fiind relativitatea efectelor lucrului judecat care impune existența identității de părți pentru ca ceea ce s-a stabilit și în dosarul anterior să se impună cu efect obligatoriu într-un nou proces. Înalta Curte, contrar celor susținute de recurentul pârât, constată, în acord cu cele arătate și de prima instanță, că ceea ce prezintă relevanță în prezenta cauză, în raport și de hotărâre anterioară, respectiv de sentința nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curții de apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 1348 din 24 martie 2015 a ICCJ - SCAF, pronunțată în dosarul nr. x/2013, este împrejurarea că, cererea de repunere în termen, formulată la data de 11.11.2011 de șeful Statului major al Forțelor aeriene, admisă pentru începerea cercetării disciplinare prin Decizia nr. x din 08.12.2011 a fost constatată ca fiind tardivă. Este adevărat că în cauza anterioară, în raport de care s-a reținut puterea de lucru judecat, soluția de anulare în totalitate a Deciziei administrativ jurisdicționale nr. x din 08.12.2011 a fost dispusă numai în contradictoriu cu numiții B. și C.. Tot atât de adevărat este însă că, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, a fost anulată procedura inițială a cercetării administrative, demarată prin Decizia nr. x din 08.12.2011, urmare a constatării tardivității cererii de repunere în termen formulată la data de 11.12.2011. Situația juridică a reclamantului intimat este intim legată de situația juridică a părților din cauza sus arătată, dat fiind izvorul comun al cercetării in vederea antrenării răspunderii materiale și al imputațiilor ulterioare emise față de toate aceste persoane fizice. Urmare a procesului penal, necontestat, ce s-a desfășurat în legătură cu incendiul produs la data de 09.05.1996 la UM 01813 Sibiu, finalizat astfel cum susține recurentul, la data de 01.11.2011, s-a început cercetarea disciplinară administrativă, cererea de repunere în termen, formulată la data sus arătată, fiind însă apreciată, prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, ca fiind tardivă, raportat la termenele de 15 zile, 60 de zile și respectiv 120 de zile prevăzute de O.G. nr. 121/1998, calculate de la data pronunțării deciziei penale definitive din 30.06.2011. Judecătorul fondului a înfățișat, în sensul celor mai sus arătate, motivul pentru care, ICCJ - SCAF, prin Decizia nr. 1348 din 24 martie 2015 pronunțată în dosarul nr. x/2013, nu a reținut susținerile privind începerea curgerii termenului de 15 zile de la data de 01.11.2011, la care comandantul unității a primit copia deciziei penale, arătând că dată fiind calitatea lor de părți în cauza penală și hotărârea penală era opozabilă chiar de la data pronunțării deciziei, motiv pentru care s-a constatat ca fiind nelegală repunerea în termen față de o cercetare disciplinară ce a vizat mai multe persoane, inclusiv reclamantul din cauza de față, o primă decizie, prin care s-a emis ordinul de imputare nr. x din 15.05.2012 împotriva acestor persoane, fiind de altfel anulată în întregime la data de 17.10.2012. Sigur că în prezenta cauză intimatul reclamant a atacat actele administrative întocmite ulterior emiterii Deciziei Comisiei de jurisdicție nr. x, prin care s-a admis o noua cerere de repunere în termen pentru cercetarea administrativă, în urma căreia s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei în sarcina intimatului. Rezultă însă cu evidență, din succesiunea ciclurilor de cercetare administrativă și din cuprinsul actelor emise că, izvorul juridic al acestora l-au reprezentat, prima cerere de repunere în termen, din data de 11.11.2011, și decizia pronunțată asupra acestei cereri, respectiv Decizia administrativ- jurisdicțională nr. x/2011 din 08.12.2011, emise după rămânerea definitivă a hotărârii penale. Instanța de fond nu putea nesocoti dezlegarea definitivă dată într-o cauză conexă asupra tardivității repunerii în termen întrucât ar fi nesocotit în mod evident prevederile art. 430 alin. (1) și (2) și ale art. 431 alin. (2) C. proc. civ. ce recunosc, fără echivoc, puterea de lucru judecat asupra unei chestiuni tranșate, și care privește dispozitivul precum și considerentele pe care aceasta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă. În mod evident demararea inițială, tardivă, a cercetării administrative în vederea stabilirii răspunderii materiale, reprezintă o chestiune litigioasă esențială și în cauza de față, peste care nu se putea trece, contrar susținerilor recurentului, soluția pronunțată de prima instanță fiind astfel corectă și data pe baza unei justă aplicări a normelor procedurale incidente dar și a evaluării situației de fapt a cauzei. Efectul pozitiv al autorității de lucru judecat consacrat de art. 431 alin. (2) C. proc. civ. presupune, în termenii acestui text, că oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă. Aceasta înseamnă că nu trebuie să fie întrunită tripla identitate de elemente ale raportului juridic transpus pe plan procesual, astfel cum se întâmplă în cazul excepției autorității de lucru judecat ci trebuie să existe doar o legătură cu lucru judecat anterior care să se impună noi judecăți, în sensul de a nu se nesocoti ceea ce o instanță a statuat deja jurisdicțional. Referirile doctrinare ale recurentului cu privire la relativitatea efectelor locului judecat și la nevoia existenței identității de părți sunt redate trunchiat în condițiile în care, tot în doctrină, în interpretarea acelorași prevederi din C. proc. civ. se arată expres că, chiar un terț față de proces se poate prevala de hotărârea pronunțată anterior, în considerarea unui " efect reflex" al opozabilității hotărârii față de acesta, o astfel de parte fiind oricum în imposibilitatea de a demonstra contrariul a ceea ce s-a stabilit anterior, în condițiile în care nu poate fi pus în discuție însuși lucrul judecat. În fine, reglementarea efectului pozitiv al autorității de lucru judecat are drept scop prevenirea și evitarea contrazicerilor dintre considerentele hotărârilor judecătorești și presupune nu o identitate de acțiuni ci doar chestiuni litigioase puse în discuție în cadrul celor două procese. Din perspectiva considerentelor teoretice sus arătate, rezultă, odată în plus temeinicia și legalitatea hotărârii pronunțate, fiind evidentă chestiunea litigioasă dezlegată în dosarul nr. x/2013, deplin incidentă și în cauza de față și asupra căreia instanța de fond nu mai putea reveni. Celelalte acte administrative, supuse controlului judecătoresc in prezenta cauză, privitoare numai la intimatul reclamant în mod corect au fost așadar anulate, avându-și izvorul într-un prim act administrativ comun, anulat pe cale judecătorească, respectiv a Deciziei administrativ jurisdicționale nr. x/8.12.2011, ca fiind tardiv emisă. În fine, nefondate sunt și celelalte critici ale recurentului pârât vizând încălcarea de către instanța de fond a prevederilor art. 397 alin. (1) teza finală C. proc. civ., în sensul că instanța de fond ar fi acordat mai mult sau altceva decât s-a cerut, fiind evident că prima instanță s-a pronunțat în limitele investirii sale, actele atacate, corespunzător cererii de chemare în judecată, fiind corect menționate și în dispozitivul sentinței. Cât privește susținerile și punctul de vedere exprimat de recurentul-pârât vizând pretinsa legalitate a primei cereri de repunere în termen, în sensul arătat și în dosarul anterior, cu nr. x/2013, Înalta Curte constată că nu se impune reanalizarea acestei chestiuni intrată în puterea lucrului judecat, astfel cum s-a arătat deja. Prin urmare, față de toate considerentele sus arătate ce demonstrează caracterul nefondat al criticilor recurentului pârât, confirmând totodată legalitatea hotărârii pronunțate de prima instanță, Înalta Curte urmează ca, în temeiul art. 496 C. proc. civ., cu referire la art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată cu modificări, să respingă ca nefondat recursul de față.