ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1348/2015

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, Dosar nr. 58/57/2013, reclamanții M.M. și C.E. au solicitat în contradictoriu cu pârâtele: Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale, Unitatea Militara nr. X București, Ministerul Apărării Naționale, Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor, Unitatea Militară nr. Y București și Unitatea Militară nr. Z Câmpia Turzii ca prin hotărâre judecătoreasca sa se dispună: - anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen și s-a stabilit răspunderea materiala în sarcina reclamanților M.M.

și C.E.; - anularea deciziei administrativ-jurisdicționale din 17 octombrie 2012 comunicata pe data 14 ianuarie 2013 emisă de Comisia de Jurisdicție a imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale numai în ceea ce privește respingerea plângerilor formulate de reclamanți; - cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii s-a arătat că ordinul emis și procedura cercetării administrative sunt tardiv formulate, deoarece conform art. 16 din Decretului nr. 207/1976, termenul pentru efectuarea cercetării administrative era de cel mult 60 de zile de la data la care s-a luat cunoștința de producerea pagubei (9 mai 1996), termen ce putea fi prelungit cu cel mult 60 de zile pentru motive temeinic justificate, la cerere, prin ordin scris al comandantului eșalonului superior.

S-a arătat că, atunci când nu a fost antrenată în termen răspunderea reclamanților datorită omisiunii efectuării cercetării administrative, răspunderea pentru pagubă conform art. 19 se poate imputa doar celor vinovați de neefectuarea cercetării administrative sau de neemiterea ordinului de zi de imputare. În situația reclamanților nu poate opera instituția repunerii în termen, deoarece nu au existat și nu există motive întemeiate pentru amânarea efectuării cercetării administrative ce ar fi trebuit să stabilească modalitatea efectivă de aducere la îndeplinire a obligațiilor de serviciu de către angajații unității.

Reclamanții au mai arătat că nu au fost niciodată cercetați penal cu privire la modul de îndeplinire a obligațiilor de serviciu, iar procesul penal în care Ministerul Apărării Naționale s-a constituit parte civilă a avut ca scop tragerea la răspundere penală și civilă a persoanelor ce au fost cercetate și/sau găsite vinovate de săvârșirea de infracțiuni ce au condus la producerea unei pagube materiale. Cu privire la apărările pe fondul cauzei, reclamanții au invocat prescripția dreptului material la acțiune potrivit Decretului nr. 167/1958, arătând că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

S-a precizat că în cauză nu a existat niciuna dintre cauzele de suspendare sau întrerupere a prescripției prevăzute de lege, în principal nu a existat niciun moment recunoașterea vinovăției de către contestatori, poziția lor fiind aceea de a susține nevinovăția față de faptele reținute și prejudicial existent. Referitor la condițiile de antrenare a răspunderii materiale a reclamanților s-a susținut că în cauză acestea nu sunt îndeplinite. Astfel, prin deciziile atacate s-a reținut în sarcina reclamanților, printr-o formulare ambiguă, nerespectarea obligațiilor de serviciu. Totodată, s-a arătat că în aceste acte nu se nominalizează precis în ce constă încălcarea obligațiilor și unde sunt cuprinse aceste obligații: în acte normative, în regulamentele interioare sau în fișa postului, ceea ce echivalează cu neindicarea concretă a faptelor culpabile reținute în sarcina lor.

De asemenea, că vinovăția este stabilită raportat la un contract ce nu exista la momentul izbucnirii incendiului, obligații ce ar fi trebuit să derive din acesta. Pârâtul Ministerul Apărării Naționale reprezentant legal al Unității Militare nr. X București, Unității Militare nr. Y București și al Unității Militare nr. Z Câmpia Turzii, a formulat întâmpinare invocând pe cale de excepție prescripția dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește primul capăt de cerere privind anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 raportat la prevederile art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004, iar pe fond au solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca netemeinică și nelegală.

Prin sentința nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția prescripției dreptului la acțiune a reclamanților în ceea ce privește anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 invocată de pârâtă prin întâmpinare. Admite acțiunea formulată de reclamanții M.M. și C.E. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale Unitatea Militară X „Cj”, Ministerul Apărării Naționale, Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor, UM Y, Ministerul Apărării Naționale și UM Z Câmpia Turzii și s-a anulat în totalitate decizia administrativ-jurisdicțională din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen și s-a stabilit răspunderea materială a reclamanților M.M.

și C.E.; s-a anulat decizia administrativ jurisdicțională din 17 octombrie 2012 emisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor din Ministerul Apărării Naționale numai în ceea ce privește respingerea plângerilor formulată de reclamanții M.M. și C.E. Au fost obligate pârâtele să plătească fiecărui reclamant suma de 3.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond analizând, mai întâi, potrivit art. 137 alin. (1) C. proc.

civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune al reclamanților în ceea ce privește primul capăt de cerere privind anularea în totalitate a deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011, iar apoi fondul cauzei, a constatat raportat la dispozițiile art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, că prin decizia administrativ-jurisdicționala din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen și s-a stabilit răspunderea materială în sarcina reclamanților, fără a li se comunica acestora soluția din decizie, deși acest lucru îi privea în mod direct pe reclamanți. S-a reținut că repunerea în termen nu a afectat drepturile reclamanților până la momentul în care nu s-a emis decizia de imputare, astfel ca numai de la data emiterii și comunicării produce efecte, acest termen fiind un termen de prescripție, pârâta fiind în culpă.

A constatat prima instanță că sancțiunea pentru necomunicarea acesteia este lipsa producerii efectelor sau comunicarea dincolo de acest termen înseamnă amânarea momentului de la care decizia produce efectele, deoarece potrivit art. 11 din Legea nr. 554/2004, actul administrativ de mai sus produce efecte de la data comunicării. În cauză, de asemenea, s-a reținut că a fost încălcat și principiul contradictorialității, având în vedere faptul că nu s-a comunicat, chiar și tardivă decizia administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 prin care s-a admis cererea de repunere în termen și s-a stabilit răspunderea materiala în sarcina reclamanților M.M. și C.E. În consecință s-a concluzionat că excepția invocată de pârât este neîntemeiata.

Cu privire la fondul cauzei s-a arătat în sentința atacată că deciziile emise în cauza de către pârâți nu întrunesc toate elementele de formă, procedură și de fond pentru valabilitatea acestora, nefiind apte de a produce efecte juridice. În acest sens au fost amintite prevederile art. 49, art. 50 și art. 51 din O.G. nr. 121 /1998.

Astfel, a reținut prima instanță că la data de 9 mai 1996, data producerii pagubei, era în vigoare Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor, în consecință, procedura de stabilire și recuperare a pagubelor care trebuia urmată de către pârâte este cea prevăzută, de acest act normativ, potrivit art. 15, art. 16, art. 17 și art. 18. S-a arătat că prin sentința penală nr. 117 din 24 februarie 2011 pronunțată de Judecătoria Sibiu în Dosarul penal nr. 7894/306/2008, rămasă definitivă prin decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia în Dosarul penal nr. 7894/306/2008 s-a dispus ca 80% din valoarea pagubei să fie suportată de inculpatul S.V.

în solidar cu partea responsabilă civilmente SC I. SA Brașov, 20% din valoarea pagubei să fie suportată de partea civilă, Ministerul Apărării Naționale, proporțional cu culpa reținută de instanțele penale care au soluționat cauza. Ministerul Apărării Naționale a înregistrat o pagubă în valoare de 161.687,6 dolari S.U.A., reprezentând 20% din valoarea de 808.438 dolari S.U.A., prejudiciu total produs Ministerului Apărării Naționale de către SC I. SA Brașov, urmare a incendiului care a avut loc la data de 9 mai 1996. S-a reținut că Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene a formulat o cerere de repunere în termen, înregistrată în data de 11 noiembrie 2011 care a fost înaintată, în vederea soluționării, Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor.

Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor prin decizia administrativ-jurisdicțională din data de 8 decembrie 2011 a admis cererea de repunere în termen formulată de Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene, privind începerea cercetării administrative. Cum, decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011, pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia a rămas definitivă la data de 30 iunie 2011, s-a apreciat că până la aceasta data operează termenul de întrerupere a stabilirii răspunderii materiale, de la aceasta data curge termenul prevăzut de art. 18 alin. (1) și alin. (3) din Decretul nr. 207/1976, astfel că cererea de repunere în termen a cercetării administrative a fost emisa cu depășirea termenului legal de 15 zile, fiind tardivă.

Pe cale de consecință, întrucât pârâtul Ministerul Apărării Naționale nu a declanșat cercetarea administrativă, s-a constatat că în mod nelegal Comisia de jurisdicție a aprobat cererea de repunere în termen a cercetării administrative întocmită de Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene în data de 11 noiembrie 2011, deci cu depășirea termenului imperativ de 15 zile, adică pe 8 decembrie 2011. S-a arătat în sentința atacată că procedura cercetării administrative este tardiv formulată, deoarece conform art. 16 din Decretului nr. 207/1976, termenul pentru efectuarea cercetării administrative era de cel mult 60 de zile de la data la care s-a luat cunoștința de producerea pagubei, în condițiile în care, în speță, s-a luat cunoștință de producerea pagubei la data rămânerii definitive a deciziei penale pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia, termen ce putea fi prelungit cu cel mult 60 de zile pentru motive temeinic justificate, la cerere, prin ordin scris al comandantului eșalonului superior.

La data de 24 aprilie 2012 s-a emis procesul-verbal de cercetare administrativa prin care s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei reținută în sarcina Ministerului Apărării Naționale prin decizia penală pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia în sarcina reclamanților M.M. și C.E., împreună cu alte persoane. La data de 15 mai 2012 s-a emis ordinul de imputare împotriva reclamanților M.M. și C.E. La data de 17 octombrie 2012 s-a aprobat decizia Comisiei de jurisdicție prin care s-a redus valoarea pagubei, s-a anulat ordinul de imputare și s-a menținut procesul-verbal de cercetare administrativa prin care s-a stabilit răspunderea materială pentru recuperarea pagubei reținută în sarcina reclamanților M.M.

și C.E., împreună cu alte persoane. La data de 14 ianuarie 2013 a fost comunicata decizia din 17 octombrie 2012, cu depășirea termenului de 15 zile, conform Decretului nr. 207/1976 art. 25 alin. (4). La data de 27 februarie 2013 a fost aprobată decizia Comisiei de jurisdicție prin care s-a repus în termen o nouă cercetare administrativă, iar la data de 13 iunie 2013 prin procesul-verbal de cercetare administrativă reclamanții M.M. și C.E. sunt considerați nevinovați de producerea pagubei pricinuite Ministerului Apărării Naționale în 9 mai 1996, stabilindu-se răspunderea materială pentru recuperarea pagubei în sarcina altor persoane.

Deși reclamanții au invocat ca și apărare de fond prescripția dreptului material la acțiune, potrivit Decretului nr. 167/1958, apreciat judecătorul fondului că aceasta apărare nu poate fi primită întrucât a existat o cauză de întrerupere a prescripției dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, respectiv prin pornirea și existența procesului penal, între anii 1996-30 iunie 2011 Raportat la data pronunțării deciziei penale nr. 784 din 30 iunie 2011 pronunțată de către Curtea de Apel Alba-Iulia, termenul de prescripție nu a fost încălcat, deoarece prin această decizie penală fiind stabilită în mod definitiv și culpa Ministerului Apărării Naționale în producerea prejudiciului.

Împotriva acestei sentințe a formulat recurs pârâții Ministerul Apărării Naționale, Comisia de Jurisdicție a Imputaților din Ministerul Apărării Naționale Unitatea Militară X Cluj-Napoca, Ministerul Apărării Naționale-Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor-UM Y București și Ministerul Apărării Naționale-Unitatea Militară Z Câmpia Turzii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul declarat de către recurenții-pârâți conform art. 304 1 C. proc. civ. se încadrează în dispozițiile art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ. invocându-se greșita aplicare a legii în ceea ce privește soluția recurată având ca obiect atât soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește anularea deciziei din 8 decembrie 2011 cât și în ceea ce privește soluția de admitere a acțiunii și de anulare a deciziilor contestate și de obligare a recurenților-pârâți la plata cheltuielilor de judecată.

În ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților cu privire la contestarea deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 recurenții arată că aceasta este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, respectiv a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998, act normativ în vigoare la data producerii pagubei. Se arată că instanța de fond în mod nelegal a argumentat respingerea excepției în baza Decretului nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor act normativ abrogat prin dispozițiile O.G. nr. 121/1998, fiind aplicabile dispozițiile art. 33 din O.G. nr. 121/1998 privind răspunderea materială a militarilor.

Din această reglementare rezultă că cererea de repunere în termen nu este supusă contradictorialității, cum în mod eronat a apreciat instanța de fond că este, ci are doar două părți, pe de-o parte pe comandantul unității competent să execute cercetarea administrativă, fiind vorba despre o cerere a acestuia care cuprinde motive temeinice de fapt și de drept care să justifice această cerere și, pe de altă parte, organul administrativ-jurisdicțional decident. Căruia îi este adresată cererea de repunere în termen, respectiv Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, care, analizând cererea, conform procedurii legale, o poate admite sau respinge dar, numai motivat, soluția pronunțată fiind definitivă și comunicată, exclusiv, solicitantului repunerii în termen, adică comandantului îndreptățit.

Deci, contrar interpretării greșite dată de către instanța de fond, nici cererea de repunere în termen și nici decizia pronunțată asupra acest cereri (în speță decizia administrativ-jurisdicțională din 8 decembrie 2011) nu sunt supuse comunicării altor persoane (în speță reclamanților), nici la momentul emiteri deciziei și nici ulterior, în cursul desfășurării cercetării administrative.

Un argument în plus pentru această afirmație este și faptul că la data analizării cererii repunere în termen a cercetării administrative, în ședința Comisiei de Jurisdicție a Imputațiilor din 8 decembrie 2011 (în urma căreia a fost pronunțată decizia administrativ-jurisdicțională), nu putea fi cunoscut a priori și rezultatul acestei cercetări, adică nu puteau fi cunoscute persoanele vinovate de producerea prejudiciului, înainte de efectuarea cercetării administrate întrucât cererea de repunere în termen a fost făcută tocmai pentru a se putea executa cercetarea administrativă care, din motive temeinice (existența unui proces penal pe rol) nu a putut fi executată în termenul legal.

La momentul formulării cererii de repunere în termen de către Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene, nu erau identificate persoanele culpabile de producerea prejudiciului din cadrul Ministerului Apărării Naționale, procedura cercetării administrative fiind demarată ulterior admiterii cererii de repunere în termen de către Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, astfel încât nici cererea și nici decizia administrativ-jurisdicțională din 8 decembrie 2011 nu puteau fi comunicate din motive obiective, reclamanților. Activitatea de cercetare administrativă urma să se desfășoare tocmai pentru a stabili cauzele și împrejurările care au condus la producerea pagubei, persoanele responsabile și persoanele care urmau să răspundă material pentru recuperarea acesteia.

Pe fondul cauzei recurenții-reclamanți arată că soluția de admitere a acțiunii și de anulare a deciziei din 8 decembrie 2011 și a deciziei din 17 octombrie 2012 este dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor O.G. nr. 121/1998 atât în ceea ce privește analizarea cererii de repunere în termen dispusă prin decizia din 8 decembrie 2011 cât și în ceea ce privește emiterea deciziei din 17 octombrie 2012. Prin decizia din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen pentru efectuarea cercetării administrative și stabilirea răspunderii militare a reclamanților intimați.

Motivul temeinic care a împiedicat efectuarea cercetării administrative a fost existența unui proces penal având ca obiect cercetarea circumstanțelor și stabilirea vinovăției în producerea prejudiciului cauzat Ministerului Apărării Naționale, iar cererea de repunere în termen, înaintată Comisiei de jurisdicție a imputațiilor, prin adresa din 11 noiembrie 2011, s-a făcut înlăuntrul termenului prevăzut de articolul de lege sus menționat, termen care a început să curgă de la data la care comandantul UM Z Câmpia Turzii a primit, de la șeful Centrului asigurare procesuală teritorială din Direcția pentru relația cu Parlamentul și asistență juridică, sentința penală și decizia penală pronunțate în procesul penal, definitivate și investite cu formulă executorie, respectiv de la 1 noiembrie 2011. Critica instanței a pornit de la aprecierea greșită de către aceasta a momentului de la care a curs termenul de 15 zile pentru formularea cererii de repunere în termen și de la interpretarea eronată a textului de lege referitor la cine are dreptul să formuleze cererea și să execute cercetarea administrativă.

Astfel, persoana competentă să dispună executarea cercetării administrative, precum și să formuleze cererea de repunere în termen, când cercetarea nu s-a efectuat în termenul legal, este, conform art. 23 alin. (1) și art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998: „comandantul (șeful) unității competent” și nu Ministerul Apărării Naționale ori reprezentantul acestuia în procesul penal, iar momentul de la care curge termenul pentru formularea cererii de repunere în termen este momentul în care acesta a luat la cunoștință despre producerea păgubiți, în cazul nostru, data la care i s-au comunicat cele două hotărâri judecătorești definitive și investite cu formulă executorie (1 noiembrie 2011) și nu data la care a încetat procesul penal prin pronunțarea deciziei penale definitive (30 iunie 2011). Că data de la care a curs termenul pentru repunerea în termen nu putea să fie data pronunțării deciziei penale nr. 784/2011, rezultă și din considerente logice și practice.

Astfel, în mod firesc și din considerente juridice legale, evidente și logice, documentul nu a fost redactat pe loc (a fost redactat în 13 iulie 2011), iar o eventuală cerere de repunere în termen, în următoarele 15 zile calendaristice, aprobarea acesteia și, ca urmare, efectuarea unei cercetări administrativa și chiar emiterea unui titlu executoriu privind răspunderea materială a persoanelor vinovate nu se puteau baza doar pe relatările reprezentantului Ministerului Apărării Naționale, prezent Ia ședința finală a instanței de judecată. Atât comandantul competent să formuleze cererea de repunere în termen, cât și Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor, care trebuia să admită sau să respingă această cerere, nu puteau să-și motiveze acțiunile în absența unei hotărâri judecătorești redactată și investită cu formulă executorie.

Din aceleași considerente, nici cercetarea administrativă nu se putea executa și, cu atât mai mult, finaliza, prin emiterea unei decizii de imputare în sarcina celor vinovați, în lipsa temeiului legal de efectuare a cercetării și de imputare a pagubei. De altfel, persoanele care au fost chemate pe timpul cercetării administrative să dea note explicative (inclusiv intimații-reclamanți) au solicitat, în primul rând, o copie a deciziei penale nr. 784/2011, care le-a fost pusă la dispoziție.

În consecință, termenul pentru solicitarea repunerii în termen curge de la momentul în care comandantul sau șeful unității competent a luat cunoștință despre existența pagubei constatată definitiv prin decizia penală nr. 784/2011 și nu de la pronunțarea acestei decizii și nici din momentul în care reprezentantul Ministerului Apărării Națioanle a luat la cunoștință despre acest fapt, întrucât acesta nu are nici calitatea de comandant sau șef și nici competența legală să formuleze o asemenea cerere.

Apreciază recurenții că cererea de repunere în termen a fost făcută în termenul legal fiind emisă decizia administrativ-jurisdicțională din 17 octombrie 2012. Prin decizia administrativ-jurisdicțională din data de 17 octombrie 2012, Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor a admis plângerile formulate de comandantul și șeful biroului financiar din UM A Sibiu și a respins plângerile formulate de șeful de stat major, locțiitorul tehnic și ofițerul responsabil cu cazarmarea, toți din UM B Sibiu - cpt. cdor. (r) M.M., cpt. cdor. (r) C.E., respectiv mr. (r) V.D. și a anulat decizia de imputare. Comisia a apreciat astfel că nu toate persoanele obligate la plată prin decizia de imputare erau vinovate de producerea pagubei, decizia de imputare fiind emisă și împotriva altor persoane decât cele care au produs paguba.

Potrivit prevederilor art. 33 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998, acesta constituie motiv de repunere în termenul de cercetare administrativă, fapt care a determinat ulterior formularea unei cereri în acest sens de către comandantul unității care a emis decizia de imputare, această cerere, fiind admisă de Comisia de Jurisdicție a Imputațiilor prin decizia administrativ-jurisdicțională din 27 februarie 2013. Recurenții-reclamanți arată emiterea ambelor decizii a fost legală în condițiile în care prin hotărâre judecătorească definitivă, în cauză decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011 instanța a stabilit că pentru 20% din valoarea pagubei cauzată ca urmare a incendiului din 9 mai 1996 de la hangarul UM B Sibiu, culpa revine recurentului Ministerului Apărării Naționale.

Ulterior, în baza art. 39 alin. (1) din O.G. nr. 121/1998 s-a admis cererea de repunere în termen privind cercetarea administrativă de către Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene. După terminarea cercetării administrative a fost emisă decizia din 17 octombrie 2012 prin care s-a stabilit răspunderea materială a reclamanților-intimați pe o parte din pagubă decizie care a fost contestată și nu a fost executată. Se apreciază ca inadmisibilă contestația formulată în condițiile în care pe parcursul soluționării cauzei a fost emisă o nouă cerere de repunere în termen prin decizia din 27 februarie 2013 și o nouă deciziei de imputare prin care reclamanții-intimați, din prezenta cauză au fost exonerați de la recuperarea prejudiciului, cererea reclamanților fiind apreciată ca rămasă fără obiect.

În ceea ce privește acordarea cheltuielilor de judecată recurenții-pârâți apreciază că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevederile art. 274 alin. (1) C. proc. civ. deoarece reclamanții nu au așteptat finalizarea procedurii administrative prin care s-a constatat că aceștia nu sunt persoane vătămate de producerea pagubei. În subsidiar se solicită aplicarea de către instanța de recurs a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. cheltuielile fiind apreciate ca nejustificate raportat la valoarea pricinii și la volumul de muncă depus de reprezentantul reclamanților. În baza art. 304 C. proc. civ. s-au depus acte în soluționarea recursului. La dosar reclamanții-intimați au formulat întâmpinare în care au invocat în principal excepția lipsei de interes în formularea recursului și pe fond respingerea recursului ca nefondat.

În termenul de amânare a pronunțării ambelor părții au depus la dosar concluzii scrise. Excepția lipsei de interes în formularea recursului, pusă în discuția părților în ședința publică din 24 februarie 2015 urmează a fi respinsă pentru următoarele motive: Recurenții-pârâți justifică interesul în promovarea căii de atac având în vedere că prin hotărârea recurată a fost respinsă excepția prescripției dreptului material la acțiune și admisă pe fond acțiunea formulată dispunându-se anularea celor două decizii contestate de către reclamanții-intimați, ca persoane vătămate prin aceste decizii.

Faptul că ulterior emiterii acestor decizii și anterior pronunțării sentinței atacate au fost emise alte decizii, prin care reclamanții nu au mai fost considerați ca persoane vătămate pentru producerea pagubei stabilită în sarcina autorității recurente nu atrage lipsa de interes în promovarea căii de atac în condițiile în care actele administrativ contestate în prezenta cauză nu au fost revocate expres prin actele administrativ emise ulterior privind cercetarea administrativă și stabilirea răspunderii materiale individuale. Pentru aceleași considerente nu poate fi reținute excepția lipsei de obiect a acțiunii reclamanților invocată de reclamanții-pârâți, deoarece prin actele emise ulterior respectiv decizia administrativ-jurisdicțională din 27 ianuarie 2013 nu au fost revocate actele anterioare, chiar în condițiile în care răspunderea materială a fost stabilită în final, în sarcina altor persoane decât reclamanții-intimați.

În consecință, Curtea în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ. va respinge excepția lipsei de interes a recurenților-pârâți în promovarea recursului invocată de intimații-reclamanți.

Analizând, pe fond, recursul declarat, în raport de motivele invocate, Curtea apreciază pentru următoarele considerentele că sentința atacată este dată cu aplicarea corectă a legii atât în ceea ce privește soluția dată excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește anularea deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011 cât și în ce privește soluția de admitere a acțiunii pe fond și de anulare a actelor contestate sentința atacată este dată cu aplicare corectă a dispozițiilor art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 în ceea ce privește la aplicarea legii privind soluționarea excepției prescripției dreptului la acțiune al reclamanților în ceea ce privește decizia din 8 decembrie 2011. Prin această decizie din 8 decembrie 2011 s-a admis cererea de repunere în termen formulată de șeful UM C București privind efectuarea cercetării administrative și stabilirii persoanelor vinovate material pentru paguba stabilită în sarcina recurentului-pârât Ministerul Apărării Naționale prin sentința penală nr. 117 din 24 februarie 2011, definitivă prin decizia penală nr. 784 din 30 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel Alba-Iulia.

Fapt de necontestat această decizie nu a fost comunicată reclamanților-intimați deoarece nu îi privea direct, aceștia luând cunoștință de existența deciziei în mod direct cu ocazia soluționării contestației formulate în termen împotriva ordinului de zi pe unitate (de imputare) din 15 mai 2012. Împotriva acestui ordin de imputare reclamanții-intimați în calitate de persoane vătămate prin imputarea, în sarcina lor a unei părți din suma totală de 1.452.709,39 RON au formulat în termen contestație care față de reclamanții-intimați a fost respinsă prin decizia administrativ-jurisdicțională din 17 octombrie 2012 contestată de reclamanți în prezenta cauză potrivit art. 43 din O.G. nr. 121/1998, în condițiile Legii nr. 554/2004.

De la această dată 17 octombrie 2012, curge față de reclamanții-intimați termenul de prescripție de 6 luni de contestare a actelor administrative prevăzute de art. 11 alin. (1) și alin. (5) din Legea nr. 554/2004 inclusiv față de decizia din 8 decembrie 2011 deoarece această din urmă decizie nu a fost comunicată fiind prezumat a fi adusă la cunoștință reclamanților cel mai târziu la data de 17 octombrie 2012. În consecință, acțiunea formulată la data de 31 ianuarie 2013 pe rolul Curții de Apel Alba-Iulia este formulat în termenul de prescripție de 6 luni și de decădere de un an prevăzut de art. 11 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

În consecință, Curtea apreciază că în mod corect prima instanță a respinsă excepția dreptului la acțiune a reclamanților în ceea ce privește anularea deciziei administrativ-jurisdicționale din 8 decembrie 2011, reclamanții contestând, în termen această decizie care i-a vătămat în drepturi recunoscute de lege, deoarece prin această decizie s-a dispus repunerea în termen privind o cercetare administrativă la finalul căreia în sarcina reclamanților-intimați s-a stabilit o pagubă materială conform ordinului de imputare menținut prin decizia din 17 octombrie 2012, contestată în termen de reclamanți.

Pe fond, Curtea apreciază că soluția pe fond dispusă numai în ceea ce-i privește pe reclamanții-intimați este dată cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 18 alin. (1) și alin. (3) din Decretul nr. 207/1976 privind răspunderea materială a militarilor dispoziții care sunt aplicabile în raport de data producerii pretinsei pagube, evenimentul din 9 mai 1996. Sentința atacată în mod corect a apreciat că a operat pe perioada procesului penal, respectiv până la data de 30 iunie 2011 data pronunțării deciziei penale nr. 784 din 30 iunie 2011 o întrerupere a cursului prescripției stabilirii răspunderii penale, respectiv a termenului de 15 zile prevăzut de art. 18 alin. (1) și alin. (3) din Decretul nr. 207/1976.

Fapt de necontestat cererea de repunere în termen a fost formulată la data de 11 decembrie 2011 de Șeful Statului Major al Forțelor Aeriene fiind admisă pentru începerea cercetării disciplinare prin decizia din 8 decembrie 2011. În mod corect s-a constatat tardivitatea începerii cercetării disciplinare respectiv de repunere în termen, fiind depășit atât termenul de 15 zile cât și termenele de 60 de zile respectiv 120 de zile de la data pronunțării deciziei penale definitive din 30 iunie 2011 de la acea dată 30 iunie 2011 au început să curgă termenele de 60 de zile și respectiv 120 de zile pentru efectuarea cercetării disciplinare, termene împlinite cel mai târziu la 30 octombrie 2011 și depășite la data de 11 noiembrie 2011. În cauză Curtea nu va reține apărarea recurenților-pârâți privind începerea curgerii termenului de 15 zile de la 1 noiembrie 2011 dată de la care comandatul unității a primit copia deciziei penale la data de 30 iunie 2011. Recurenții-pârâți au avut calitatea de părți în dosarul penal finalizat la data de 30 iunie 2011, hotărârea le era opozabilă,

iar soluția dispusă confirma culpa de 20% a autorităților recurente în producerea pagubei cu ocazia evenimentului din 9 mai 1996. la data de 30 iunie 2011 s-a constat definitiv paguba de recuperat în sarcina autorităților neputându-se reține aplicarea greșită a legii în ceea ce privește anularea deciziei din 8 decembrie 2011. În mod corect fiind anulată față de reclamanți decizia prin care s-a repus nelegal în termen față de o cercetare disciplinară a fost anulată și decizia din 17 octombrie 2012 numai în ceea ce privește plângerile formulate de către reclamanți prin care a fost respinsă nelegal, pe fond plângerea lor formulată împotriva ordinului de zi (de imputare) a pagubei prin care se stabilește o altă sumă de început, în sarcina reclamanților.

La data formulării de chemare în perioada 31 ianuarie 2013 actele contestate nu erau revocate, reclamanții-intimați fiind considerați vinovați de procedura pagubei prin emiterea actelor contestate. Nelegalitatea pe fond a actelor emise și contestate în prezenta cauză a fost confirmată prin însăși poziția autorităților emitente care pe parcursul soluționării cauzei au emis noi acte care nu îi privesc și nu îi vatămă pe reclamanți prin care s-a admis o nouă cerere de repunere în termen prin decizia din 27 februarie 2013 și un nou proces de cercetare administrativă din 13 iunie 2013 prin care reclamanții din prezenta cauză nu au mai fost considerați vinovați de producerea vreunei pagube materiale.

Aceste acte au fost emise după data formulării cererii de chemare în judecată 31 ianuarie 2013 și ele probează pe fond nelegalitatea actelor contestate în prezenta cauză, acte prin care în mod tardiv și nelegal pârâții-recurenți au stabilit în sarcina reclamanților o pagubă materială și un prejudiciu de recuperat, reclamanții-intimați fiind considerați vinovați de producerea pagubei în baza ordinului de imputare din 15 mai 2012 și în baza deciziei din 17 octombrie 2012. Aceste acte nelegale pe fond, în ceea ce-i privește pe reclamanți privind valoarea de recuperat nu au fost invocate de către autoritatea emitentă în condițiile în care prin acte ulterioare reclamanții nu au mai fost considerați vinovați de paguba stabilită în sarcina autorităților, în mod definitiv la data de 30 iunie 2011. În ceea ce privește aspectul de nelegalitate privind acordarea cheltuielilor de judecată acordate în fond aceasta s-a făcut cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. recurenții-pârâți având calitatea de „parte căzută în pretenții” în raport de soluția dispusă. Iar cuantumul de 3.000 RON pentru fiecare reclamant este apreciat ca rezonabil, în cauză nefiind îndeplinite condițiile aplicării art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Față de cele expuse mai sus, Curtea în baza art. 312 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ. va respinge recursul ca nefondat, menținând ca legală și temeinică sentința de fond. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ. va obliga recurenții la plata cheltuielilor de judecată în favoarea reclamanților în valoare de câte 3.000 RON reprezentând onorarii de avocat depuse la dosar, în cauză nefiind îndeplinite condițiile prevăzute de art. 274 alin. (3) C. proc.

civ. pentru a se aprecia asupra cuantumului care este rezonabil în raport de obiectul cauzei, și de munca îndeplinită de avocatul ales al reclamanților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge excepția lipsei de interes a recurenților-pârâți în promovarea recursului, invocată de intimații-reclamanți. Respinge recursul declarat de Ministerul Apărării Naționale-Comisia de Jurisdicție a Imputaților din Ministerul Apărării Naționale UM X Cluj-Napoca, Ministerul Apărării Naționale-Direcția de Prevenire și Investigare a Corupției și Fraudelor-UM Y București și Ministerul Apărării Naționale-UM Z Câmpia Turzii împotriva sentinței nr. 260 din 15 octombrie 2013 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Obligă recurenții-pârâți la plata cheltuielilor de judecată în favoarea intimaților reclamanți M.M. și C.E., în valoare de câte 3.000 RON.

Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2015.