ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3253/2016

Decizia nr. 3253/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, solicitând ca, pe calea ordonanței președințiale, să fie obligați aceștia la asigurarea către reclamanți a medicamentului D. (denumire comercială E.), în regim de compensare 100% (fără contribuție personală).

Prin sentința civilă nr. 3203 din 25 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a dispus următoarele:

- a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților;

- a respins excepția inadmisibilității cererii;

- a admis cererea formulată de reclamanții A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate;

- a ordonat pârâților ca, până la soluționarea definitivă a litigiului ce face obiectul Dosarului nr. x/2/2014, să asigure reclamanților medicamentul D. (denumire comercială E.), pe bază de prescripție medicală, în regim de compensare 100%.

Împotriva acestei hotărâri au declarat apel atât pârâtul Ministerul Sănătății, cât și pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate, ambii invocând dispozițiile art. 999 din noul C. proc. civ.

Prin cererea de apel formulată, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate a solicitat și suspendarea executării sentinței în temeiul art. 999 alin. (2) C. proc. civ.

Completul de filtru a reținut că, în conformitate cu dispozițiile art. 7 din Legea nr. 76/2012, coroborat cu dispozițiile art. 28, raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, coroborate cu dispozițiile art. 1000 alin. (4) C. proc. civ., calea de atac împotriva hotărârii instanței de fond este recursul, astfel încât cererile de apel formulate de pârâți au fost calificate drept recurs.

I. În motivarea căii de atac exercitate, referitor la aspectul de nelegalitate privind soluționarea excepțiilor invocate, recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate a criticat soluția de respingere a excepției lipsei calității sale procesuale pasive și soluția de respingere a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială în raport de obiectul prezentei cauze și de obiectul dosarului de fond, raportat la dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă a arătat că legitimarea procesuală pasivă în prezenta cauză nu aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, întrucât nu există identitate între persoana chemată în judecată și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, condiție obligatorie în justificarea calității procesuale pasive.

Recurenta a subliniat faptul că, potrivit dispozițiilor legale incidente în cauză, rezultă cu claritate faptul că această instituție nu are competențe legale, nici în ceea ce privește elaborarea criteriilor medicale (clinice și paraclinice) de includere/excludere în tratament, de monitorizare și întrerupere a terapiei și evaluare a medicamentelor acordate pacienților, și nici în ceea ce privește procesul de evaluare a tehnologiilor medicale în vederea includererii DCI-urilor sau combinațiilor noi în Lista medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate.

În opinia recurentei, competențele legale de elaborare a criteriilor medicale (clinice și paraclinice) de includere/excludere în tratament, de monitorizare și întrerupere a terapiei și evaluare a medicamentelor în vederea includerii, extinderii indicațiilor, neincluderii sau excluderii acestora în Listă și, prin urmare, și de a da curs prezentei cereri a reclamanților, revin Agenției Naționale a Medicamentului și a Dispozitivelor Medicale și respectiv Ministerului Sănătății, care are calitatea de pârât în cauza de față.

A arătat recurenta că, având în vedere că pentru a putea exercita acțiunea în justiție, calitatea cerută pentru acest fapt trebuie să corespundă cu calitatea de titular al dreptului ce se discută și să aparțină subiectului activ al dreptului, prin similitudine de raționament și calitatea procesuală pasivă trebuie să aparțină subiectului pasiv al dreptului. Această condiție imperativă nu a fost îndeplinită în prezenta cauză, deoarece legitimarea procesuală pasivă nu aparține Casei Naționale de Asigurări de Sănătate, ci pârâtului Ministerul Sănătății, reclamanții nefăcând dovada existenței identității între persoana pârâtului - persoană juridică și persoana obligată în raportul juridic dedus judecății, condiție obligatorie în justificarea calității procesuale pasive.

Recurenta a criticat faptul că aspectele mai sus menționate nu au fost reținute de instanța de fond și, drept urmare, a solicitat instanței de control judiciar să aibă în vedere toate aceste argumente și, pe cale de consecință, să admită excepția lipsei calității sale procesuale pasive, astfel cum a fost formulată.

Cu privire la soluția de respingere a excepției inadmisibilității ordonanței președințiale, recurenta-pârâtă a arătat că în mod eronat instanța de fond a adoptat această soluție, având în vedere că în prezenta cauză nu sunt întrunite cumulativ condițiile de admisibilitate prevăzute de dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

A subliniat recurenta că în cadrul unei astfel de proceduri instanța nu se poate pronunța asupra obligării instituției recurente de a deconta din bugetul FNUASS medicamente pentru care nu există temei legal de decontare, având în vedere faptul că acestea nu sunt incluse în Lista de medicamente aprobată prin H.G. nr. 720/2008, o asemenea cercetare fiind rezervată numai unei analize în fond a cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește soluția de admitere a cererii de ordonanță președințială, aceasta a fost criticată de recurentă ca fiind nelegală în raport de dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

A arătat recurenta-pârâtă că în mod nelegal prima instanță a apreciat că în cauză sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ., deoarece în speță nu sunt îndeplinite de fapt condiția existenței unei „aparențe de drept” în favoarea reclamanților-intimați și condiția neprejudecării fondului cauzei ce formează obiectul Dosarului nr. x/2/2014 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

A subliniat recurenta că instanța de fond a apreciat că în favoarea reclamanților există aparența de drept și, prin urmare, acestora le pot fi acordate medicamentele solicitate, fără a avea în vedere că nu există temei legal în acest sens. Or, raportarea la un cadru general de reglementare nu se circumscrie unei corecte soluționări a cauzei deduse judecății, atât timp cât există prevederi cu caracter special care se aplică cu prioritate.

În consecința celor mai sus menționate, ca motive de nelegalitate a sentinței apelate, recurenta a solicitat să se țină cont de faptul că:

- instanța de fond nu a avut în vedere că medicamentul E. (D.), solicitat de reclamanți, nu se află în Lista denumirilor comune internaționale (DCI) corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații incluși în programele naționale de sănătate curative în tratamentul ambulatoriu și spitalicesc;

- instanța de fond nu a avut în vedere că medicamentul solicitat de reclamanți nu se acordă în prezent niciunui asigurat din România;

- instanța de fond nu a avut în vedere că pentru medicamentele acordate potrivit dispozitivului hotărârii nu există un preț de decontare stabilit de Ministerul Sănătății;

- instanța de fond nu a avut în vedere că pentru afecțiunile reclamanților existau tratamente alternative cu medicamente compensate 100% din sistemul de asigurări sociale de sănătate.

Prin raportul întocmit la data de 27 iulie 2015, s-au reținut următoarele:

I. În ceea ce privește recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate s-a constatat că acesta îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., iar recursul a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ.

Completul de filtru a apreciat că motivele de recurs invocate de pârâtă se pot circumscrie motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticându-se sentința recurată atât în ceea ce privește soluția de respingere a excepțiilor invocate, cât și soluția de admitere a cererii de ordonanță președințială astfel cum a fost formulată.

II. În ceea ce privește recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății s-a constatat că aceasta îndeplinește atât cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) C. proc. civ., cât și cerințele prevăzute de art. 486 alin. (2) C. proc. civ., dar recursul nu a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., având în vedere faptul că sentința recurată a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2014, iar recursul a fost declarat la data de 3 decembrie 2014, prin Serviciul Registratură, conform dovezii aflată la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

S-a mai reținut că, în raport de recalificarea căii de atac exercitate de către pârâți ca fiind recurs și în conformitate cu dispozițiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora recursul suspendă executarea, în cauză a rămas fără obiect cererea de suspendare a executării sentinței recurate.

Prin încheierea din 9 decembrie 2015, completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3), prin care s-a apreciat că recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate este admisibil în principiu, precum și faptul că este fundamentată soluția de respingere a recursului declarat de pârâtul Ministerul Sănătății, ca tardiv formulat, pentru motivele expuse la pct. 2.1.4. și 2.3. din raport.

I. Înalta Curte, verificând cu prioritate data la care a fost formulat recursul promovat de pârâtul Ministerul Sănătății, constată că acesta a fost declarat cu depășirea termenului prevăzut de art. 1000 alin. (1) C. proc. civ., potrivit căruia: „(1) Dacă prin legi speciale nu se prevede altfel, ordonanța este supusă numai apelului în termen de 5 zile de la pronunțare, dacă s-a dat cu citarea părților, și de la comunicare, dacă s-a dat fără citarea lor.”

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința recurată a fost pronunțată la data de 25 noiembrie 2014, iar recursul a fost declarat la data de 3 decembrie 2014, prin Serviciul Registratură, conform dovezii aflată la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: „Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate”.

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

„(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen.”

În cauză nu s-a făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 186 din Codul de procedură civilă, în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.

Pe de o parte, condițiile, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel încât o hotărâre judecătorească nici nu le poate acorda ea însăși, nici nu le poate suprima, iar, pe de altă parte, partea nu poate invoca necunoașterea legii, potrivit adagiului „nemo censetur ignorare legem”.

Cum în cauză, recurentul-pârât Ministerul Sănătății nu a pretins și nu a dovedit că a fost împiedicat în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul declarat de acesta este tardiv formulat și, în temeiul art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ., se va respinge ca atare.

II. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurenta-pârâtă Casa Națională de Asigurări de Sănătate, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte constată că recursul declarat de această pârâtă este fondat, urmând a fi admis în limitele și pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurentă, în esență, pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv cu greșita aplicare și interpretare a legislației specifice asigurărilor sociale de sănătate, motivele de casare invocate putându-se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În condițiile în care circumstanțele litigiului dedus judecății au fost detaliat expuse în cuprinsul hotărârii ce formează obiectul recursului, reluarea acestora în cadrul prezentelor considerente ar avea caracter redundant, iar, în temeiul art. 499 C. proc. civ., Înalta Curte va analiza motivele de casare invocate prin prisma criticilor formulate de recurentă în contextul factual prezentat în sentința atacată.

Pentru a ajunge la soluția de admitere a recursului, instanța de control judiciar constată că, în cauză, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Astfel, Înalta Curte apreciază că în ceea ce privește soluția de admitere a cererii de ordonanță președințială, astfel cum a fost formulată, sentința este nelegală, fiind îndeplinite condițiile motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Soluția de respingere a excepțiilor invocate este apreciată de Înalta Curte ca fiind corectă, hotărârea instanței de fond urmând a fi menținută sub acest aspect, neputând fi reținute aspectele de nelegalitate invocate de recurentă cu privire la această soluție.

Astfel, prin sentința atacată au fost respinse excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților-recurenți Guvernul României, Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și excepția inadmisibilității acțiunii având ca obiect cererea de ordonanță președințială întemeiată pe dispozițiile art. 997 C. proc. civ.

Referitor la excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată ca atare de pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății, instanța de control judiciar reține, în acord cu instanța de fond, că în cauză recurenții-pârâți au calitate procesuală pasivă determinată de cadrul procesual stabilit de către reclamanții-intimați în dosarul de fond nr. x/2/2014, în care este contestat refuzul pretins nejustificat al autorităților recurente de a-și îndeplini anumite atribuții legale în ceea ce privește emiterea hotărârii de guvern pentru modificarea și completarea H.G. nr. 720/2008, în sensul includerii în Lista medicamentelor compensate 100%, fără contribuție personală, a unor medicamente solicitate de reclamanți, care nu sunt incluse în Listă și care nu au fost compensate de la bugetul general al asigurărilor sociale de sănătate.

Învestită cu soluționarea cererii de ordonanță președințială, ținând cont de caracterul său vremelnic, în mod corect prima instanță a menționat același cadru procesual și a respins excepția lipsei calității procesuale invocată de recurenții-pârâți.

În cauza de față, în mod temeinic și legal instanța de fond a avut în vedere dispozițiile art. 231 din Legea nr. 95/2006, potrivit cărora: „Asigurații beneficiază de medicamente cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală pentru medicamentele cuprinse în lista de medicamente prevăzută la art. 232. Modalitățile de prescriere și eliberare a medicamentelor se prevăd în contractul-cadru.” Art. 232 din același act normativ statuează că „(1) Lista cu medicamente de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală se elaborează de către Ministerul Sănătății Publice și CNAS, cu consultarea CFR, și se aprobă prin hotărâre a Guvernului. (2) În listă se pot include numai medicamente prevăzute în Nomenclatorul de produse.”

În mod corect a reținut curtea de apel că, având în vedere că reclamanții urmăresc recunoașterea cu titlu provizoriu a dreptului lor ce ar deriva din parcurgerea întregii proceduri prevăzute de art. 232 din Legea nr. 95/2006, respectiv recunoașterea dreptului de a beneficia de un medicament care nu se află pe lista la care face referire textul de lege, dar cu privire la care s-au demarat procedurile de includere pe listă, rezultă că toate persoanele cu drept de decizie în parcurgerea acestei proceduri au calitate procesuală pasivă.

Din lectura textelor legale menționate, Înalta Curte constată că în procedura de introducere pe listă a medicamentelor de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală sunt implicate mai multe autorități publice, competența fiind astfel partajată între Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate, cărora le revine dreptul și obligația de a elabora lista, respectiv Guvernul României, care se pronunță asupra aprobării listei prin hotărâre. Totodată, pe baza listei aprobate, revine structurilor Casei Naționale de Asigurări de Sănătate competența în legătură cu decontarea medicamentelor respective.

Casa Națională de Asigurări de Sănătate este, așadar, autoritatea ce gestionează sistemul de asigurări sociale de sănătate, fiind astfel în măsură a duce la îndeplinire solicitările reclamanților din cuprinsul cererii, iar Ministerul Sănătății are obligația aprobării criteriilor de evaluare a tehnologiilor medicale, a documentației care trebuie depusă de solicitanți, a instrumentelor utilizate în procesul de evaluare privind includerea pe listă a unor noi medicamente, cu sau fără contribuție personală.

Astfel, în opinia curții de apel, însușită și de instanța de recurs, prezenta ordonanță președințială ce se solicită a fi pronunțată se impune ca, prin finalitatea urmărită, să fie opozabilă tuturor „actorilor” implicați în demararea, executarea și finalizarea procedurilor de actualizare a Listei medicamentelor de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, justificând așadar calitatea procesuală în cauză.

În aceste condiții, Înalta Curtea concluzionează că în mod greșit autoritățile chemate în proces - respectiv Guvernul României, Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Ministerul Sănătății - au invocat în cauză excepția lipsei calității procesuale pasive, deoarece, în raport de obiectul concret al cererii de chemare în judecată, aceste autorități publice sunt implicate în procesul decizional privitor la medicamentele incluse pe lista de care beneficiază asigurații cu sau fără contribuție personală, impunându-se a se analiza în contradictoriu cu acești pârâți cererea de ordonanță președințială, astfel cum a fost formulată.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că excepția privind lipsa calității procesuale pasive, invocată de toate cele trei autorități publice chemate în judecată este neîntemeiată, acestea având calitate procesuală raportat la obiectul litigiului.

În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de ordonanță președințială sub aspectul compatibilității procedurii ordonanței președințiale cu procedura de contencios administrativ, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut de către instanța de fond că cererea reclamanților este compatibilă cu specificul raporturilor de drept administrativ, reclamanții urmărind recunoașterea provizorie a unui drept de către o autoritate, în ipoteza în care tergiversarea acestei recunoașteri ar conduce la însăși dispariția dreptului.

Cererea reclamanților nu este inadmisibilă în raport de dispozițiile art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, potrivit cărora: „Dispozițiile prezentei legi se completează cu prevederile C. civ. și cu cele ale C. proc. civ. în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de putere dintre autoritățile publice, pe de o parte și persoanele vătămate în drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte”.

În consecință, Înalta Curte apreciază că în lipsa unei reglementări exprese care să excludă procedura prevăzută de art. 997 C. proc. civ., respectiv cazul cererilor de suspendare formulate, după caz, în baza art. 14 sau art. 15 din Legea nr. 554/2004, cererea de ordonanță președințială formulată în prezenta cauză este admisibilă, urmând a fi analizată îndeplinirea „pe fond” a condițiilor cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ. Aceasta în condițiile în care dispozițiile Legii nr. 554/2004 nu prevăd o procedură echivalentă și pentru ipoteza cererilor de tipul celei în litigiu, prin care se pun în discuție raporturile de putere dintre părți în cadrul obiectului cauzei în care reclamanții-intimați contestă refuzul nejustificat al autorităților de a include pe lista medicamentelor compensate medicamentele solicitate de către reclamanți, susținându-se încălcarea dreptului la viață prin această conduită a autorităților, calificată ca un refuz nejustificat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

La pronunțarea acestei hotărâri, Curtea de apel a avut în vedere și soluția de unificare a practicii judiciare a Înaltei Curți de Casație și Justiție din data de 28.10.2013, potrivit căreia: „Este inadmisibilă cererea de ordonanță președințială care vizează suspendarea executării actului administrativ, justificat de existența unei reglementări cu caracter derogatoriu în această materie reprezentată de dispozițiile art. 14 și art. 15 din Legea nr. 554/2004. În ipoteza altor litigii decât cele care vizează suspendarea executării actului administrativ, compatibilitatea cererii de ordonanță președințială cu specificul raporturilor de contencios administrativ se apreciază de către instanță în virtutea dispozițiilor art. 28 din Legea nr. 554/2004”.

Față de motivele expuse anterior și având în vedere amplele argumente dezvoltate în considerentele sentinței recurate, Înalta Curte apreciază că soluția dată de instanța de fond, de respingere a excepției inadmisibilității cererii de ordonanță președințială sub aspectul compatibilității procedurii ordonanței președințiale cu procedura de contencios administrativ și a excepției lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții Casa Națională de Asigurări de Sănătate, Guvernul României și Ministerul Sănătății, este corectă, urmând astfel a fi menținută sub acest aspect, neputând fi reținute criticile de nelegalitate invocate de recurenți.

Pentru următoarele considerente, soluția dată pe fond, prin sentința atacată, acțiunii având ca obiect cererea de ordonanță președințială este apreciată de Curte ca nelegală, fiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul aplicării greșite a normelor de drept material, deoarece în cauză nu sunt îndeplinite condițiile cumulative prevăzute de art. 997 alin. (1) C. proc. civ., pentru a fi admisă acțiunea promovată pe calea ordonanței președințiale.

Pentru același raționament aplicabil cererilor de suspendare formulate în baza art. 14 din Legea nr. 554/2004, acțiunea având ca obiect cererea de ordonanță președințială este apreciată de Înalta Curte ca nefondată, pentru neîndeplinirea condițiilor cumulative prevăzute de art. 997 C. proc. civ.

În opinia Înaltei Curți, ca instanță de recurs, în cauză, contrar celor reținute de prima instanță, nu sunt îndeplinite cumulativ condițiile prevăzute de textul legal anterior menționat, respectiv condiția existenței în favoarea reclamanților a unei aparențe a dreptului pretins vătămat în sensul dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 554/2004 și condiția neprejudecării fondului cauzei în sensul art. 997 alin. (5) C. proc. civ.

Conform art. 997 alin. (5): „Pe cale de ordonanță președințială nu pot fi dispuse măsuri care să rezolve litigiul în fond și nici măsuri a căror executare nu ar mai face posibilă restabilirea situației de fapt”.

Înalta Curte apreciază, prin „pipăirea fondului”, că în prezenta cauză reclamanții nu au în favoarea lor o aparență a dreptului raportat la obiectul cererii de ordonanță președințială, deoarece la nivel de aparență reclamanții-intimați nu au dreptul în temeiul legii de a beneficia de compensarea în proporție de 100% pentru achiziționarea medicamentelor solicitate conform art. 231 și 232 din Legea nr. 95/2006 în calitate de asigurați.

Aceasta deoarece medicamentul solicitat de reclamanți, respectiv DCI-ul E. (D.), nu figurează nici la data solicitării și nici la data soluționării prezentului recurs, pe Lista denumirilor comune internaționale (DCI) corespunzătoare medicamentelor de care beneficiază asigurații incluși în programele naționale de sănătate curative în tratamentul ambulatoriu și spitalicesc, aprobată prin H.G. nr. 720/2008.

Astfel, instanța de fond nu a avut în vedere faptul că, în prezent legislația aplicabilă în materia asigurărilor sociale de sănătate, respectiv H.G. nr. 720/2008, cu modificările și completările ulterioare, nu reglementează includerea în Lista de medicamente de care beneficiază asigurații, cu sau fără contribuție personală, pe bază de prescripție medicală, în sistemul de asigurări sociale de sănătate a DCl-urilor E. (D.), iar Casa Națională de Asigurări de Sănătate, prin casele de asigurări de sănătate, nu are temei legal de decontare a acestui medicament.

Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat în mod greșit faptul că în favoarea reclamanților există aparența de drept și, prin urmare, acestora le pot fi acordate medicamentele solicitate, fără a avea în vedere că nu există temei legal în acest sens.

Or, raportarea la un cadru general de reglementare nu se circumscrie unei corecte soluționări a cauzei deduse judecății, atât timp cât există prevederi cu caracter special care se aplică cu prioritate.

În cauza de față nu este îndeplinită condiția neprejudecării fondului cauzei. În mod greșit prima instanță a apreciat această condiție ca fiind îndeplinită, concluzionând asupra greșitei interpretări în dreptul intern a dreptului Uniunii Europene, respectiv a Directivei nr. 89/105/CEE.

Acestea au legătură cu fondul cauzei și nu pot constitui temei pentru aprecierea ca fondată a cererii de ordonanță președințială.

În speță este vorba de o solicitare făcută instanței de contencios administrativ, pentru ca, în condițiile art. 997 C. proc. civ., să exercite la nivel de aparență și de urgență un control de legalitate cu privire la refuzul pretins nejustificat al recurenților de a include în Lista medicamentelor compensate integral medicamentele solicitate de reclamanți. Această solicitare și analiză reprezintă o prejudecare a fondului și o soluționare în fapt a dosarului de fond nr. x/2/2014, în care s-a solicitat obligarea recurenților-pârâți de a include în Lista medicamentelor compensate a medicamentelor solicitate, în regim de compensare 100%.

Dar această solicitare din prezenta acțiune, întemeiată pe dispozițiile art. 997 C. proc. civ., presupune implicit ca instanța să constate, la nivel de aparență, refuzul nejustificat al autorităților pârâte de a completa (modifica) H.G. nr. 720/2008, ceea ce antamează fondul cauzei, deoarece obiectul indirect constă în ceea ce s-a solicitat în dosarul de fond.

În cauză, soluția pronunțată de instanța de fond este nelegală în raport de dispozițiile art. 997 alin. (5) C. proc. civ., deoarece măsura dispusă a prejudecat fondul cauzei pentru că a presupus o analiză a refuzului de reglementare a Guvernului României, în forma emiterii unui act administrativ normativ de completare a Listei medicamentelor compensate 100% cu medicamentele solicitate de reclamanții-intimați. Iar analizarea refuzului nejustificat al autorităților recurente este contrar dispozițiilor art. 997 alin. (5) C. proc. civ.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei-pârâte sunt întemeiate în parte, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre parțial nelegală.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., republicat, coroborate cu art. 20 și art. 28 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul și, pentru motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, va casa în parte hotărârea atacată și, rejudecând, va respinge cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanții A., B. și C., continuată de F., în calitate de moștenitor al lui C., menținând celelate dispoziții ale sentinței cu privire la excepțiile invocate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtul Ministerul Sănătății împotriva sentinței civile nr. 3203 din 25 noiembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Admite recursul declarat de pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate împotriva aceleiași sentințe.

Casează, în parte, sentința atacată și, rejudecând, respinge cererea de ordonanță președințială formulată de reclamanții A., B. și C., continuată de F., în calitate de moștenitor al lui C.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 18 noiembrie 2016.