ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1614/2016

Obiectul acțiunii deduse judecății Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, la data de 14 mai 2014, reclamantul Municipiul Fălticeni prin Primar a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Constatare și Stabilire Nereguli Fonduri Europene, anularea parțială a Deciziilor nr. 63 din 11 martie 2013 și nr. 144 din 09 mai 2013 emise de către pârât, respectiv punctele referitoare la Contractul de servicii de proiectare tehnică nr. 8538 din 15 aprilie 2009 și Contractul de servicii de elaborare documentație nr. 25754 din 3 noiembrie 2008 și exonerarea reclamantei de la obligația de plată a sumei în cuantum de 28.008,21 lei.

Hotărârea primei instanțe Prin Sentința civilă nr. 163 din 24 septembrie 2014, Curtea de Apel Suceava, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a respins ca prescrisă, acțiunea formulată de reclamantul Municipiul Fălticeni prin Primar, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - Direcția Generală Constatare și Stabilire Nereguli Fonduri Europene.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva Sentinței civile nr. 163 din 24 septembrie 2014 a Curții de Apel Suceava, secția a II-a civilă, contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamantul Municipiul Fălticeni prin Primar. Recursul declarat de reclamant s-a întemeiat pe dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 483 și urm. C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat casarea sentinței atacate, rejudecarea în fond a cauzei și admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Recurentul-reclamant susține că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit dispozițiile referitoare la prescripția dreptului material la acțiune. Soluția pronunțată de prima instanță se bazează pe aprecierea conform căreia reclamantul nu ar fi dovedit existența unor "motive temeinice" de natură a antrena aplicarea alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, republicată, iar argumentele invocate sunt străine de semnificația relevată. Contrar acestei opinii, recurentul-reclamant arată că motivul temeinic pentru care acțiunea nu a fost introdusă în termenul general de prescripție de 6 luni este justificat de faptul că a uzat de procedura administrativă pentru "negociere directă" prevăzută de O.G. nr. 14/2013, procedura având ca scop rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor izvorâte din aplicarea corecțiilor financiare. Astfel, prin Adresa nr. 7107 din 5 septembrie 2013, pârâtul a lansat invitația pentru realizarea procedurii prevăzută de O.G. nr. 14/2013, căreia reclamantul i-a dat curs, înregistrând solicitarea de plată nr. 18575 din 11 septembrie 2013 pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice. Ulterior, a purtat o vastă corespondență cu pârâtul, existând premisa clară că se află în faza de negociere directă și de încercare de rezolvare pe cale amiabilă a pretențiilor, precum și certitudinea că sumele aferente corecțiilor financiare vor face obiectul O.G. nr. 14/2013 și vor fi suportate de la bugetul de stat. În atare situație, nu era justificată introducerea unei acțiuni în instanță. Precizează recurentul-reclamant faptul că sumele suportate de la bugetul de stat sunt în proporție de aproximativ 97%. Termenul de 6 luni prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 este termen de prescripție, iar conform dispozițiilor art. 2532 pct. 6 C. civ., termenul de prescripție se suspendă pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți. Prin urmare, a dovedit existența motivului temeinic, în sensul prevederilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care justifică introducerea acțiunii după termenul de 6 luni, însă cu respectarea termenului de decădere de 1 an.

Apărările formulate de intimatul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat în principal, admiterea excepției nulității recursului pentru nemotivare iar, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca legală și temeinică, reiterând susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță. În ceea ce privește apărarea recurentului-reclamant întemeiată pe dispozițiile art. 2532 pct. 6 C. civ., solicită să fie respinsă ca inadmisibilă, întrucât aceste aspecte nu au fost invocate la fondul cauzei ci direct în fața instanței de recurs.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 8 iulie 2015, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 2 martie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului invocată de intimatul-pârât, a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prima precizare care se impune este aceea că susținerile recurentului-reclamant se pot încadra în motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat. În cadrul motivelor de recurs, recurentul invocă: 1) suspendarea termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 (argument nou invocat în recurs) și 2) existența "motivelor temeinice" pentru depășirea termenului de prescripție prevăzut de art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cu încadrarea formulării acțiunii în termenul de decădere de la art. 11 alin. (2) din aceeași lege (argument invocat la instanța de fond și reiterat în recurs). Prima instanță a respins acțiunea, ca prescrisă, reținând că reclamantul Municipiul Fălticeni, prin Primar, a introdus acțiunea în contencios administrativ, cu depășirea termenului de 6 luni de la data comunicării actului, așa cum prevăd dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, precum și faptul că reclamantul nu a învederat existența unor "motive temeinice" de natură să antreneze aplicarea alin. (2) al art. 11 din aceeași lege întrucât, formularea unor cereri către organele statului în vederea acoperirii deficitului bugetar nu se circumscrie noțiunii analizate. Înalta Curte reține că prin nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare nr. CA 15391 din 25 februarie 2013 s-a stabilit în sarcina reclamantului o creanță bugetară în cuantum de 1.070.800,51 lei. Prin adresa de comunicare a notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare s-a arătat că, prin titlul de creanță de față nu se rețin în sarcina beneficiarului/reclamantului alte nereguli față de cele stabilite inițial (prin nota nr. CA 95886 din 21 decembrie 2012), actul administrativ care produce efecte juridice fiind prezenta notă de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, care reprezintă forma rectificată a notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare nr. CA 95886 din 21 decembrie 2012 care încetează să mai producă efecte de la data comunicării prezentului titlu de creanță. Împotriva titlului de creanță (forma rectificată) reprezentat de nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor bugetare nr. CA 15391 din 25 februarie 2013, reclamantul a formulat contestație administrativă soluționată de către pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice prin Decizia nr. 144 din 9 mai 2013, comunicată reclamantului la data de 15 mai 2013 prin Adresa nr. 9587, astfel cum a fost înregistrată la registratura instituției reclamante. Nemulțumit de modul de soluționare a contestației, reclamantul a formulat cerere de chemare în judecată, înregistrată pe rolul instanței de judecată la data de 14 mai 2014. Totodată, instanța de control judiciar reține că, reclamantul a formulat în temeiul dispozițiilor O.G. nr. 14/2013, solicitarea de plată nr. 18576 din 11 septembrie 2013 pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice. Așa cum a afirmat chiar reclamantul, i s-a suportat de la bugetul de stat, parțial, corecția aplicată, rămânând de plată suma de 28.008,21 lei, aferentă contractelor de servicii de proiectare tehnică nr. 8538 din 15 aprilie 2009 și servicii de elaborare documentație nr. 25754 din 03 noiembrie 2008. Primul argument invocat de recurentul-reclamant în cadrul motivelor de recurs, poate fi primit direct în recurs pentru că este invocat cu titlu de apărare față de excepția prescripției dreptului la acțiune. În aplicarea normei de la art. 478 alin. (4) C. proc. civ., republicat (incidentă și în recurs în temeiul art. 494 C. proc. civ., rep.), oricare dintre părțile căii de atac poate face uz de dreptul de a-și explicita o pretenție, cerere sau apărare prin actele de procedură formulate în calea de atac (în speță, prin motivele de recurs). Sensul art. 478 alin. (4) C. proc. civ., republicat, este acela că explicitarea pretențiilor cuprinse în mod implicit în cererile sau apărările adresate primei instanțe nu constituie cereri noi în apel/recurs și nici nu reprezintă încălcarea limitelor devoluțiunii determinate de ceea ce s-a supus judecății la prima instanță. Reclamantul a invocat în fața primei instanțe că a formulat cerere de suportare de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare, în temeiul O.G. nr. 14/2013, iar în recurs explicitează această apărare față de excepția prescripției dreptului la acțiune, arătând că derularea procedurii administrative amintite a produs suspendarea curgerii termenului de prescripție în temeiul art. 2532 pct. 6 C. civ. Analizând acest motiv de recurs, Înalta Curte îl constată nefondat. Cazul de suspendare a termenului de prescripție prevăzut de art. 2532 pct. 6 C. civ. nu este incident. Astfel, potrivit textului de lege citat "Prescripția nu începe să curgă, iar, dacă a început să curgă, ea se suspendă: (...) 6. pe întreaga durată a negocierilor purtate în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți, însă numai dacă acestea au fost ținute în ultimele 6 luni înainte de expirarea termenului de prescripție; (...) "Recurentul-reclamant susține că în perioada care a curs între data primirii deciziei de soluționare a contestației nr. 144 din 9 mai 2013 și momentul introducerii cererii de chemare în judecată, s-a aflat în "negociere directă" cu pârâtul M.D.R.A.P. pentru rezolvarea pe cale amiabilă a litigiului. În opinia recurentului-reclamant, "negocierea directă" este reprezentată de faptul că a formulat către instituția pârâtă solicitare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare, în temeiul O.G. nr. 14/2013. Procedura prevăzută de O.G. nr. 14/2013 nu este o procedură ce are drept scop rezolvarea pe cale amiabilă a litigiilor izvorâte din aplicarea corecțiilor financiare. O.G. nr. 14/2013 privește reglementarea unor măsuri fiscal-bugetare pentru suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice, nu reprezintă o procedură de negociere/conciliere în scopul rezolvării pe cale amiabilă a neînțelegerilor dintre părți. O.G. nr. 14/2013 nu cuprinde nicio procedură de soluționare pe cale amiabilă a litigiilor izvorâte din aplicarea corecțiilor financiare, în sensul acreditat de recurent. Doar în cuprinsul O.U.G. nr. 66/2011 găsim reglementată procedura de contestare a titlurilor de creanță emise pentru recuperarea sumelor plătite necuvenit ca urmare a unor nereguli. Prin O.G. nr. 14/2013 legiuitorul a dispus numai suportarea de la bugetul de stat a sumelor aferente corecțiilor financiare aplicate pentru abaterile de la conformitatea cu legislația din domeniul achizițiilor publice pentru beneficiarii Programul operațional regional care se încadrează în situațiile prevăzute de dispozițiile sale, fără a considera că neregula, sancționată cu emiterea corecției financiare, nu mai există. În concluzie, urmarea procedurii prevăzute de O.G. nr. 14/2013 nu constituie negociere purtată în scopul rezolvării pe cale amiabilă a litigiului generat de aplicarea corecției financiare. Cât privește inaplicabilitatea termenului de decădere, argumentele primei instanțe sunt legale, raportate corect la prevederile art. 11 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, republicată. Potrivit textului de lege citat "(1) Cererile prin care se solicită anularea unui act administrativ individual, a unui contract administrativ, recunoașterea dreptului pretins și repararea pagubei cauzate se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă (...); (2) Pentru motive temeinice, în cazul actului administrativ individual, cererea poate fi introdusă și peste termenul prevăzut la alin. (1), dar nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz." Astfel, nu poate fi primită apărarea recurentului din recurs, în sensul că motivul pentru care a introdus acțiunea cu depășirea termenului de 6 luni (și anume, împrejurarea că, în perioada de la primirea Deciziei de soluționare a contestației nr. 144 din 9 mai 2013 și până la data introducerii cererii de chemare în judecată, s-a aflat în procedura prevăzută de O.G. nr. 14/2013) se încadrează în noțiunea de "motive temeinice" la care se referă art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004. Recurgerea la procedura prevăzută de O.G. nr. 14/2013 nu împiedica declanșarea procedurii controlului jurisdicțional de legalitate al actelor administrative de aplicare a corecției financiare. Instanța de control judiciar împărtășește opinia primei instanțe care, prin considerentele hotărârii atacate, a reținut faptul că deși legiuitorul nu a definit sintagma "motive temeinice", înțelesul acesteia constă în existența unor împrejurări mai presus de voința părții interesate, care au împiedicat-o în mod obiectiv să își valorifice pretențiile în termenul prevăzut de lege, aspect pe care recurentul-reclamant nu l-a putut demonstra. Față de toate argumentele anterior expuse, Înalta Curte constată că nu sunt incidente dispozițiile art. 2532 pct. 6 C. civ., întrucât acest caz de suspendare a curgerii termenului de prescripție nu are nicio legătură cu circumstanțele cauzei de față și, în egală măsură, prima instanță a reținut corect că nu au fost prezentate motive temeinice în sensul art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, care să permită formularea cererii în termenul mai lung de decădere, de un an. Împrejurările invocate de recurent, anterior enunțate, nu erau apte să îl împiedice să acționeze împotriva actului administrativ pe care îl considera vătămător în termenul prevăzut de lege. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a hotărârii atacate, potrivit art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de reclamantul Municipiul Fălticeni prin Primar, ca nefondat.