ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1251/2016

Decizia nr. 1251/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei;

Obiectul cererii;

Prin cererea înregistrată la Curtea de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ fiscal, reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. Sibiu - D., au solicitat instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Deciziei nr. 91/2010 și a Deciziei de impunere nr. 6388 din 25 mai 2010 prin care s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația suplimentară de plată în cuantum de 1.074.435 lei reprezentând T.V.A. și 644.516 lei majorări de întârziere, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond;

Prin sentința nr. 31 din 07 februarie 2012 a Curții de Apel Alba Iulia, secția contencios administrativ fiscal, s-a respins acțiunea în contencios administrativ formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta E. - C. Sibiu.

Pentru a pronunța aceasta soluție, instanța de fond a reținut situația de fapt potrivit căreia j^prin raportul de inspecție fiscală din 25 mai 2010, s-a reținut că reclamanții în coproprietate cu alți doi soți F. și G. au solicitat și au obținut de la Primăria Municipiului Sibiu autorizațiile de construcție din 2006, și din 2007 în vederea construirii a 13 imobile de locuințe cu 138 apartamente, din care au înstrăinat 78 apartamente, astfel fiind dovedit caracterul repetitiv al înstrăinării de imobile reflectat prin numărul tranzacțiilor efectuate în perioada 2006-2009.

În Decizia de impunere nr. 6388 din 25 mai 2010 emisă de D., pe baza constatărilor de mai sus, s-a stabilit în sarcina reclamanților obligația suplimentară de plată în cuantum de 1.074.435 iei reprezentând T.V.A. și 644.516 lei majorări de întârziere.

Împotriva deciziei de impunere, reclamanții au formulat contestație în temeiul dispozițiilor art. 205 din O.G. nr. 92/2003, dar aceasta a fost respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 91/2010 emisă de C. Sibiu.

Prima instanță a reținut că intenția persoanei fizice de a desfășura activitate economică în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, cât și momentul începerii acestei activități trebuiau a fi determinate de organul de inspecție fiscală în conformitate cu dispozițiile punctului 66 aliniat 2 din H.G. nr. 44/2004, în aplicarea dispozițiilor art. 153 alin. (1) din C. fisc., care stabileau că activitatea economică se aprecia a fi începută din momentul în care persoana fizică intenționa să desfășoare a atare operație.

După aderarea României la Uniunea Europeană, legislația în materie de T.V.A. se modifică, prin transpunerea în plan intern a Directivei nr. 112/2006/CEE, prin Legea nr. 343/2006.

Operațiunile imobiliare constând în vânzări de clădiri si terenuri trebuie privite din doua perspective, respectiv operațiuni realizate de persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., precum și operațiuni realizate de persoane fizice.

De la data aderării României la Uniunea Europeană, vânzarea de construcții si terenuri este scutita de T.V.A. cu excepția vânzărilor de construcții noi si de terenuri construibile, conform prevederilor art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. Dispozițiile art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. suportă modificări prin O.U.G. nr. 106 din 4 octombrie 2007 și apoi prin O.U.G. nr. 109 din 7 octombrie 2009.

În prima sa variantă, art. 141 alin. (2) lit. f), scutea de la plata taxei de T.V.A., livrările efectuate de către orice persoană, a unei construcții, a unei părți a acesteia și a terenului pe care este construită, precum și a oricărui alt teren. Prin excepție, scutirea nu se aplica pentru livrarea unei construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil care și-a exercitat sau a avut dreptul să-și exercite dreptul de deducere total sau parțial al taxei pentru achiziția, transformarea sau construirea unui astfel de imobil. Modificarea adusă textului legal premenționat, prin pct. 51 din O.U.G. nr. 106/2007, menține situația de excepție, scutirea de la plata taxei de T.V.A. neaplicându-se în cazul livrării de construcții noi, a unei părți a acesteia sau a unui teren construibil.

Aceiași situație este regăsită și în forma actuală a dispoziției legale (modificarea survenită prin pct. 114 al art. 1 din O.U.G. nr. 109/7 octombrie 2009). O.U.G. nr. 109/2009 modifică C. fisc. și în ceea ce privește conținutul art. 127 în sensul că situațiile în care persoanele fizice care efectuează livrări de bunuri imobile devin persoane impozabile sunt explicitate prin norme. Noua dispoziție legală a intrat în vigoare de la 1 octombrie 2010.

Problema persoanelor fizice care trebuie să se înregistreze în scopuri de T.V.A. se restrânge la un sector foarte limitat și anume acela al vânzărilor de clădiri noi și de terenuri construibile, atunci când aceste bunuri nu au fost utilizate în scopuri personale si in cazul în care operațiunile au caracter de continuitate. Persoanele care realizează tranzacții imobiliare cu terenuri construibile si construcții noi, care au caracter de continuitate, așa cum s-a explicat mai sus, trebuie sa solicite înregistrarea în scopuri de T.V.A. în condițiile prevăzute la art. 152 din C. fisc. sau înainte de începerea activității economice conform prevederilor art. 153 din C. fisc., și să îndeplinească toate obligațiile ce decurg din aceasta calitate, la fel ca alte persoane impozabile. întrucât persoana fizica devine persoana impozabila chiar și pentru vânzările de bunuri imobile scutite conform art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc. in circumstanțele descrise la lit. b), rezultă că, dacă realizează o singura operațiune taxabila constând in vânzarea de clădiri noi sau terenuri construibile, are obligația sa se înregistreze în scopuri de T.V.A.

Dacă persoana fizică se înregistrează in scopuri de T.V.A. are toate drepturile și obligațiile ce decurg din legislația referitoare la T.V.A., respectiv trebuie să plătească T.V.A. la buget, dar are si dreptul să deducă taxa aferentă cumpărărilor de bunuri și servicii destinate activității sale economice.

Curtea, interpretând normele fiscale premenționate atât teleologic, cât și logic a reținut ca, în cauză reclamanții dobândesc calitatea de persoană impozabilă începând cu 11 august 2006 când s-a obținut prima autorizație de construire, plafonul de T.V.A. de 35.000 euro (119.000 lei), fiind depășit după prima tranzacție efectuată la data de 05 iulie 2007, prețul aferent transferului dreptului de proprietate fiind 141.093 lei, astfel că reclamanții aveau obligația de a solicita înregistrarea ca plătitor de T.V.A. până la data de 10 august 2007 și să devină plătitor de T.V.A. începând cu data de 01 septembrie 2007.

Judecătorul fondului nu a reținut, în acest sens, apărările reclamanților în sensul că înstrăinările efectuate ar reprezenta operațiuni scutite de plata T.V.A., pe de o parte avându-se în vedere că aceștia nu sunt persoană impozabilă, iar pe de altă parte că bunurile înstrăinate sunt scutite de plata T.V.A., întrucât au avut această destinație ca urmare a dezmembrării imobilului și nu pentru a se desfășura o activitate economică.

De asemenea, nu a fost reținută poziția reclamanților cu privire la modalitatea de calcul a taxei datorate, respectiv procedeul sutei mărite (19x100/119 - T.V.A.-ul urmând a fi inclus în prețul de vânzare), motivat de faptul că organul fiscal a aplicat regula statuată de art. 137 alin. (1) lit. a) și art. 140 din Legea nr. 571/2003 privind C. fisc. și a pct. 23 alin. (1) și (2) din Titlul VI al Normele metodologice de aplicare a C. fisc., aprobate prin H.G.. nr. 44/2007.

Contractele de vânzare-cumpărare încheiate de reclamanți nu conțin nicio dispoziție cu privire la plata de T.V.A., motiv pentru care apare ca firească poziția organului fiscal ce a calculat taxa la valoarea totală a înstrăinărilor efectuate.

Nu a fost reținută nici apărarea conform căreia apartamentele construite și vândute sunt bunuri deținute în proprietate, respectiv soț/soție, deoarece livrarea acestora, ca bunuri deținute în devălmășie, nu este o decizie independentă a unuia dintre soți, fiind necesare acordul și semnătura celuilalt pentru efectuarea livrării, coproprietarul B. acționând în numele asocierii și nu în nume propriu.

Instanța de fond nu a luat în considerare nici apărarea conform căreia pentru o parte din tranzacții erau aplicabile prevederile art. 140 alin. (2)

1

C. fisc. privind cota de 5%, cumpărătorul încadrându-se în condițiile programului social, reținând că, pentru a se aplica această cotă redusă, declarațiile pe propria răspundere trebuie să existe la momentul exigibilității T.V.A., ceea ce ar conduce la concluzia logică potrivit căreia aceste declarații trebuie să fie date de cumpărători anterior sau concomitent operațiunii taxabile, respectiv vânzării ori în cauză cele 6 declarații din anexa 6 a raportului de inspecție s-au dat ulterior.

Totodată, a fost înlăturată apărarea vizând calificarea operației de înstrăinare ca fiind civilă, iar nu comercială susținută de reclamanți, motivat de aceea că înstrăinarea apartamentelor trebuie privită în ansamblu, manifestarea de voință a vânzătorului fiind în sensul comportamentului specific „comerciantului" (activitate economică cu specific de continuitate).

În același sens, s-a pronunțat și Curtea Europeană în cauzele C 180 și 181 împotriva Poloniei, respectiv că distincția între exercitarea prerogativelor dreptului de proprietate și activitatea comercială de vânzare a terenurilor este fundamentată pe demonstrarea măsurilor active de comercializare a bunului, nefiind dată de numărul parcelelor vândute. Ori, în cauză, vânzarea terenurilor + construcții nu este ocazională, reclamanții au cumpărat terenuri pe care au edificat apartamente, pentru unele în momentul construirii negociind vânzarea, în final din 138 apartamente construite, 78 au fost vândute de reclamanți, astfel că intenția lor de a desfășura activități economice este evidentă.

În fine, s-a mai reținut în considerentele sentinței recurate că aspectele privind deducerea T.V.A. aferent achizițiilor de bunuri nu fac obiectul controlului, prin urmare nici al litigiului, acestea urmând să fie rezolvate în urma depunerii primului decont de T.V.A. în condițiile pct. 62 din H.G. nr. 44/2004 modificat începând cu 1 ianuarie 2010.

Recursul

Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții A. și B., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului formulat, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 304 pct. 9 susținând că hotărârea atacată a fost pronunțată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii, coroborat cu prevederile art. 304

1

C. proc. civ.

Astfel, recurenții-reclamanți au susținut nelegalitatea încadrării acestora ca persoane fizice impozabile cu obligația de plată a taxei pe valoare adăugată în perioada 01 septembrie 2007-31 decembrie 2009.

Consideră recurenții că organele de control au încălcat principiul prevăzut și în art. 3 din C. fisc., întrucât în dreptul intern nu a existat o clarificare precisă a condițiilor în care persoanele fizice aveau obligația să se declare persoane impozabile și să achite T.V.A.

În aceste condiții, judecătorul național avea obligația de a aplica cu prioritate dreptul comunitar și de a constata că pct. 13 și 14 din Directiva nr. 112/2006/CEE privind obligativitatea definirii cu claritate a noțiunilor de persoană impozabilă și operațiune taxabilă nu se regăsesc în dreptul intern.

Au susținut recurenții că în mod greșit instanța de fond a concluzionat că persoana fizică devine persoană impozabilă chiar i pentru vânzările de bunuri scutite conform art. 141 alin. (2) lit. f) din C. fisc.

Conform dispozițiilor art. 127 din Legea nr. 571/2003, o persoană fizică devine persoană impozabilă doar dacă desfășoară activități economice în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate, ori această noțiune nu a fost definită pentru a se putea stabili când anume o persoană fizică devine persoană impozabilă.

În ceea ce privește respectarea principiului certitudinii impunerii recurenții au susținut că în ceea ce privește perioada respectivă a existat incertitudine atât la nivelul persoanelor fizice cât și la nivelul organelor fiscale.

Recurenții au invocat nelegalitatea hotărârii atacate și în ceea ce privește modalitatea în care s-a reținut că trebuia calculată taxa pe valoare adăugată și majorările de întârziere aferente în sensul că T.V.A.-ul datorat s-a calculat peste prețul contractual și nu prin includerea în prețul de vânzare.

Sentința atacată a fost criticată de recurenți și în ceea ce privește respingerea solicitării acestora de a se calcula T.V.A.-ul datorat prin aplicarea cotei reduse de 5% pentru tranzacțiile care se încadrau în dispozițiile prevăzute de dispozițiile legale.

O ultimă critică formulată de recurenți vizează refuzul instanței de fond să analizeze cererea de recalculare a taxei pe valoare adăugată ținând cont de dreptul legal de deducere de la data angajării costurilor, invocând în acest sens dispozițiile art. 145 din C. fisc.

Intimata Administrația Județeană a Finanțelor Publice Sibiu a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de recurenți ca nefondat și menținerea sentinței pronunțată de instanța de fond ca legală și temeinică.

În esență s-a susținut că sunt temeinice și legale actele administrative fiscale contestate prin care s-a stabilit în sarcina recurenților-reclamanți obligații suplimentare de plată a T.V.A. în valoare de 1.074.435 lei și 644.516 lei reprezentând majorări de întârziere, întrucât aceștia au efectuat un număr de 78 tranzacții imobiliare din patrimoniul personal în perioada 09 august 2006-31 decembrie 2009, activitatea desfășurată în domeniul exploatării bunurilor corporale imobile desfășurate de aceștia constituind din punct de vedere fiscal, activitate economică desfășurată în scopul obținerii de venituri, pentru care persoana fizică dobândește calitatea de persoană impozabilă din perspectiva T.V.A.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului;

Examinând sentința atacată, în raport de criticile formulate în raport de actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente, inclusiv cu cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

În ceea ce privește criticile recurenților-reclamanți formulate în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 9 C. proc. civ. privind nelegalitatea încadrării lor ca persoane fizice impozabile cu obligația de plată a taxei pe valoare adăugată în perioada 01 septembrie 2007-31 decembrie 2009 cât și încălcarea principiului de drept comunitar al certitudinii impunerii, potrivit cărora nu ar fi existat o clarificare precisă a condițiilor în care persoanele fizice aveau obligația de a se declara persoane impozabile și să achite T.V.A., Înalta Curte le apreciază ca fiind nefondate.

Astfel, în cauză este necontestat că cele 78 apartamente care au fost înstrăinate prin tranzacții imobiliare efectuate în perioada 01 septembrie 2007-31 decembrie 2009.

Potrivit pct. 3 alin. (5) din Normele de aplicare a art. 127 alin. (2) din C. fisc., „în cazul achiziției de terenuri și/sau construcții de către o persoană fizică în scopul vânzării, livrarea acestor bunuri reprezintă o activitate cu caracter de continuitate dacă persoana fizică realizează mai mult de o singură tranzacție în cursul unui an calendaristic”.

În raport de aceste prevederi legale și cum reclamanții au desfășurat activități economice constând în vânzarea de bunuri imobile cu caracter de continuitate, aceștia au devenit persoane impozabile în scop de T.V.A.

În cauză nu a fost încălcat principiul certitudinii impunerii prevăzut de dispozițiile art. 3 din C. fisc., întrucât Legea nr. 571/2003 reglementează în mod cert situațiile în care persoanele fizice devin persoane impozabile din punct de vedere al T.V.A., iar potrivit pct. 3 alin. (1) din H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor Metodologice de aplicare „(1) în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc., obținerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuințelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de acestea pentru scopuri personale, nu va fi considerată activitate economică, cu excepția situațiilor în care se constată că activitatea respectivă este desfășurată în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate în sensul art. 127 alin. (2) din C. fisc.”

Având în vedere că vânzarea apartamentelor a fost efectuată în scopul obținerii de venituri, că această activitate a fost efectuată continuu pe parcursul perioadei 2007-2009, numai în scopul realizării de venituri, fiind încheiate atât antecontracte de vânzare cât și contracte de vânzare-cumpărare, Înalta Curte apreciază că în mod corect s-a reținut prin sentința atacată că au fost respectate și aplicate corect dispozițiile legale prevăzute în C. fisc., cu privire la certitudinea impunerii, cât și calitatea de persoane impozabile a recurenților-reclamanți.

În ceea ce privește criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la modul de calcul cât și cuantumul T.V.A. cât și al majorărilor de întârziere instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate în raport cu jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene, respectiv Hotărârea din 7 noiembrie 2013, pronunțată în cauzele conexe C/249/12 și C/250/12, la întrebarea preliminară formulată de secția contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru interpretarea art. 73 și 78 din Directiva nr. 2006/112/CE (Directiva T.V.A.).

Astfel, potrivit acestei hotărâri „Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoare adăugată, în special art. 73 și 78 din aceasta, trebuie interpretată în sensul că atunci când prețul unui bun a fost stabilit de părți fără nicio mențiune cu privire la taxa pe valoare adăugată, iar furnizorul bunului respectiv este persoană obligată la plata taxei pe valoare adăugată datorate pentru operațiunea supusă taxei, prețul convenit trebuie considerat în cazul în care furnizorul nu are posibilitatea de a recupera de la dobânditor taxa pe valoare adăugată solicitată de administrația fiscală, ca incluzând deja taxa pe valoare adăugată”.

Or, în cauză, T.V.A. a fost calculată prin adăugarea procentului de 19% la baza impozabilă, iar autoritatea fiscală nu a produs nicio dovadă din care să rezulte că aceștia ar avea posibilitatea legală faptică să recupereze taxa de la cumpărători/dobânditorii imobilelor.

Cu alte cuvinte, suma reprezentând T.V.A. trebuia inclusă în baza impozabilă, prețul total obținut de recurenții-reclamanți, respectiv trebuia aplicat procedeul sutei mărite.

Instanța de control judiciar constată că sunt întemeiate și criticile formulate de recurenții-reclamanți cu privire la neaplicarea cotei de T.V.A. de 5% la calculul obligațiilor suplimentare stabilite prin actele administrativ fiscale contestate.

Potrivit dispozițiilor art. 140 alin. (2) din C. fisc. cota redusă de 5% se aplică asupra bazei de impozitare pentru livrarea locuințelor ca parte a politicii sociale, inclusiv a terenului pe care sunt construite.

Pentru aplicarea cotei reduse, legiuitorul a prevăzut special condițiile în pct. 23 alin. (8), (9) și (10) din H.G. nr. 44/2004 de explicitare a art. 140 alin. (2

1

) din Legea nr. 571/2003. Potrivit acestor dispoziții, pentru locuințele ce se încadrează în programul social de livrări de locuințe, vânzătorul poate aplica cota de T.V.A. de 5% dacă cumpărătorul va prezenta o declarație pe proprie răspundere, autentificată de un notar, din care să rezulte că sunt îndeplinite condițiile stabilite de lege pentru a accesa programul social.

Din perspectiva acestor dispoziții legale rezultă că singura condiție impusă pentru aplicarea cotei de 5% T.V.A. este existența declarației pe propria răspundere a cumpărătorului, textul legal în discuție neprevăzând obligativitatea ca declarația respectivă să fie anterioară încheierii contractului de vânzare-cumpărare cum în mod greșit a reținut instanța de fond.

Înalta Curte apreciază ca fiind întemeiate și criticile recurenților-reclamanți formulate cu privire la soluția instanței de fond în ceea ce privește deducerea T.V.A. aferent achizițiilor de bunuri întrucât aceasta a apreciat în mod eronat că nu ar fi fost legal sesizată cu privire la acest aspect.

Potrivit practicii judiciare a Curții Europene de Justiție, respectiv hotărârea pronunțată în cauza C-183/14, persoanelor fizice cărora li s-a stabilit retroactiv calitatea de contribuabil trebuie să li se recunoască dreptul legal de deducere indiferent dacă s-a înregistrat sau nu în scopuri de T.V.A. și indiferent dacă a fost sau nu depus decontul taxei datorate.

Prin raportul de expertiză varianta B întocmit în cauză, se arată că au fost analizate toate documentele puse la dispoziție de către reclamanți și s-au refăcut jurnalele de T.V.A. pentru cumpărări, calculându-se valoarea de deducere în timp real pentru fiecare lună în parte rezultând suma de plată de 384.153 lei reprezentând T.V.A. și suma de 156.622 lei reprezentând majorări de întârziere.

Într-adevăr dacă s-ar fi contestat cuantumul T.V.A. aprobat la deducere, cererea nu ar fi putut fi soluționată în cadrul prezentului litigiu însă recurenții-reclamanți au contestat însăși baza de impunere stabilită prin decizia de impunere având în vedere că aceasta a fost greșit calculată întrucât ar fi trebuit diminuată cu T.V.A.-ul pe care reclamanții aveau dreptul să-l deducă din momentul angajării costurilor.

Această soluție în privința deductibilității T.V.A. a fost confirmată și prin Hotărârea din 9 iulie 2015 pronunțată în cauza C-183/14 Salomie și Oltean ca urmare a unei întrebări preliminare, Curtea de Justiție a Uniunii Europene statuând că: „2) Directiva nr. 2006/112/CE a Consiliului din 28 noiembrie 2006 privind sistemul comun al taxei pe valoarea adăugată se opune, în împrejurări precum cele în discuție în litigiul principal, unei reglementări naționale în temeiul căreia dreptul de deducere a taxei pe valoare adăugată datorate sau achitate în amonte pentru bunuri și servicii utilizate în cadrul operațiunilor taxate îi este refuzat persoanei impozabile, care trebuie în schimb să achite taxa pe care ar fi trebuit să o perceapă, pentru simplul motiv că nu era înregistrată în scopuri de taxă pe valoare adăugată atunci când a efectuat aceste operațiuni și aceasta atât timp cât nu este înregistrată în scopuri de taxă pe valoarea adăugată și nu a fost depus decontul taxei datorate”.

În concluzie, pentru considerentele de mai sus, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va admite recursul formulat în cauză, va modifica sentința atacată în sensul că va admite în parte acțiunea reclamanților A. și B. și în consecință va anula Decizia nr. 91 din 19 iulie 2010 privind soluționarea contestației și în parte Decizia de impunere nr. 6388 din 25 mai 2010 emise de H. Brașov (succesoare a C. Sibiu), în sensul că recurenții - reclamanți datorează suma de 324.155 lei reprezentând T.V.A. și suma de 156.622 lei reprezentând majorări, conform variantei B a raportului de expertiză efectuat în cauză.

Totodată, în temeiul dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ. va obliga intimata - pârâtă E. - H. Brașov (succesoare a C. Sibiu) - D. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanți în cuantum de 8.590,8 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu de avocat efectuate la fond și 716,38 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și cheltuieli de deplasare efectuate în recurs și 5000 lei reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de A. și B. împotriva sentinței nr. 31 din 7 februarie 2012 a Curții de Apel Alba-Iulia, secția contencios administrativ și fiscal.

Modifică sentința recurată, în sensul că admite acțiunea formulată de reclamanții A. și B. și, în consecință:

Anulează Decizia nr. 91 din 19 iulie 2010 privind soluționarea contestației și în parte Decizia de impunere nr. 6388 din 25 mai 2010 emise de H. Brașov (succesoare a C. Sibiu) - D., în sensul că recurenții - reclamanți datorează suma de 324.155 lei reprezentând T.V.A. și suma de 156.622 lei reprezentând majorări, conform variantei B a raportului de expertiză efectuat în cauză.

Obligă intimata - pârâtă E. - H. Brașov (succesoare a C. Sibiu) - D. la plata cheltuielilor de judecată către reclamanții A. și B. în cuantum de 8.590,8 lei reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariu expert și onorariu de avocat efectuate la fond și 716,38 lei reprezentând taxă judiciară de timbru și cheltuieli de deplasare efectuate în recurs și 5.000 lei reprezentând onorariu de avocat achitat în recurs, cu aplicarea dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 19 aprilie 2016.