ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2016
ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)
Decizia
nr. 2015/2016
Prin
Sentința civilă nr. 33 din 16 ianuarie 2013, Tribunalul
Călărași a respins cererea de chemare în judecată, ca
neîntemeiată.
Împotriva
acestei decizii a formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând anularea
hotărârii apelate iar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a
fost formulată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de
judecată.
Prin
Decizia civilă nr. 164/A din 20 iunie 2013, Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL,
împotriva Sentinței civile nr. 33 din 16 ianuarie 2013,
pronunțată de Tribunalul Călărași, a anulat
sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru
soluționare în fond.
Pentru
a decide astfel, curtea de apel a constatat că la Dosarul nr. x/269/2012
al Tribunalului Călărași, se află întocmită minuta,
care nu a fost semnată de judecătorul care a pronunțat
sentința ce face obiectul controlului judiciar.
În
fond în rejudecare, s-a administrat proba cu acte și s-a încuviințat
efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea topografie.
Prin
Decizia civilă nr. 482 A din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori
și de familie, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A.
SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca nefondată.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL,
solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate iar, pe fond,
admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.
Prin
Decizia civilă nr. 835 din 20 martie 2015, Înalta Curte de Casație
și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a
trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.
Înalta
Curte a reținut că instanța de apel a pronunțat o
hotărâre nelegală în sensul că: a făcut în mod greșit
aplicarea dispozițiilor art. 885 alin. (1) din noul C. civ., nu a cercetat
îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1669 alin. (1) din noul C.
civ. și nici nu a epuizat cercetarea judecătorească,
concluzionând înainte de administrarea probei cu expertiză judiciară
în specialitatea topometrie și fără a examina dispozițiile
invocate de apelanta-reclamantă din Regulamentul privind conținutul,
modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în
vederea înscrierii în cartea funciară (conform cărora planul parcelar
putea fi întocmit și la cererea intimaților-pârâți, iar
existența unor titluri de proprietate aparținând unor proprietari
diferiți în ceea ce privește suprafața de 6,39 ha din totalul de
52,0225 ha, conduce la aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2
1
)
din Ordinul nr. 634 din 13 octombrie 2006 emis de directorul general al Agenției
Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară). În plus,
decizia recurată nu cuprinde argumentele de drept pe baza cărora
instanța de apel a concluzionat că înscrierea în cartea funciară
nu este posibilă.
Prin
Decizia nr. 359A din data de 26 mai 2016, Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu
cu pârâtele B. și C., ca nefondat. A dispus majorarea onorariului de
expert cu suma de 6890 lei, urmând ca apelanta reclamantă să fie
dată în debit pentru această sumă.
În
motivarea deciziei s-au reținut următoarele:
Potrivit
art. 1669 alin. (1) C. civ.: "Când una dintre părțile care au
încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat,
să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de
contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt
îndeplinite".
Din
interpretarea logică a acestei norme, rezultă că pentru
pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract
este necesar ca titularul acțiunii să facă dovada îndeplinirii a
două condiții esențiale: îndeplinirea tuturor obligațiilor
asumate contractual de titularul acțiunii, respectiv culpa
cocontractantului în neexecutarea obligației de a încheia contractul de
vânzare în formă autentică.
Într-o
astfel de situație, în aplicarea textului de lege anterior evocat,
promitentul cumpărător, învederând îndeplinirea obligațiilor
asumate prin convenția încheiată cu promitentul vânzător, poate
solicita în fața instanței de judecată pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare
cumpărare, hotărârea urmând a complini consimțământul
vânzătorului, care refuză să-și îndeplinească
obligația de a transmite dreptul de proprietate prin încheierea actului de
înstrăinare în forma autentică.
În
cauză, în ceea ce privește cea din urmă condiție, se
reține că instanța de casare a apreciat deja că lipsa
oricăror demersuri ale intimaților-pârâți pentru obținerea
documentației cadastrale necesare încheierii actului de vânzare în
formă autentică notarială potrivit dispozițiilor art. 54
din Legea nr. 7/1996 (care prevăd în sarcina notarului public
obligația de a solicita, în ipoteza actelor prin care se transmite un
drept real imobiliar, înscrierea în cartea funciară) echivalează cu
un refuz de încheiere a actului în formă notarială, chiar dacă
prin întâmpinare aceștia s-au declarat de acord cu admiterea cererii de
chemare în judecată.
Prin
aceeași decizie obligatorie, s-a statuat că interpretarea
anterioară a instanței de apel, conform căreia existența
unor presupuse dificultăți în întocmirea documentației
cadastrale relevate cu prilejul judecății ar echivala cu lipsa
refuzului intimaților-pârâți [și deci cu respingerea cererii de
chemare în judecată pentru neîndeplinirea primei condiții impuse de
art. 1669 alin. (1) din noul C. civ.], și ar conduce la concluzia că,
față de atitudinea pasivă a pârâților, încheierea actului
de vânzare în formă autentică nu mai este posibilă, în
absența unor considerente care să justifice în fapt și în drept
vătămarea la care este expusă reclamanta (respectiv pierderea
dreptului de a dobândi proprietatea asupra terenului menționat în cererea
de chemare în judecată) contravine principiului libertății circuitului
civil și garantării dreptului de proprietate care ar suporta
limitări în exercițiul atributului dispoziției juridice exclusiv
din considerente tehnice legate de evidențierea terenului în cartea
funciară.
Ca
atare, în raport de dezlegarea obligatorie dată acestei probleme de drept,
ea se impune în prezenta analiză cu putere de lucru judecat.
Tot
astfel, se reține că instanța supremă a tranșat cu
caracter obligatoriu și chestiunea de drept vizând necesitatea înscrierii
în cartea funciară a imobilului ce face obiectul antecontractului,
reținând că acesta nu reprezintă o condiție de validitate,
ci doar de opozabilitate față de terți.
Apreciind
că este necesară individualizarea terenurilor care au făcut
obiect al antecontractului, dat fiind că prin hotărârea
judecătorească raporturile juridice litigioase se impun a fi
tranșate irevocabil, instanța având a verifica și existența
obiectului antecontractului, drept cerința de valabilitate a unui contract
de vânzare, în rejudecare, Curtea a dispus, având în vedere și
îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, realizarea unei expertize
topografice în cauză, având ca obiectiv identificarea terenurilor care fac
obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, prin raportare la
titlurile de proprietate exhibate de pârâți și avizarea acesteia de
către OCPI Călărași.
Potrivit
aceleiași expertize, din măsurătorile efectuate în tarlaua 1/1
și 1/2 - TA E. a rezultat o suprafața mai mică cu 33.86 ha decât
suprafața pentru care s-au emis titlurile de proprietate, astfel:
suprafața măsurată a T 1/1 și 1/2 este de 100.06 ha, iar
suprafața pentru care s-au emis Titlurile de proprietate este de 133.92
ha. Expertul a precizat că există o suprapunere reală pentru
această tarla în suprafață de 33.86 ha cu tarlaua 23
situată pe TA D., respectiv că, în urma studierii proiectelor de
planuri parcelare aflate în baza de date a Primăriei E., parcelele 6 în
suprafața de 5000 mp și 26 în suprafață de 15000 mp din
Tarla 1/2 - UAT E. au fost eliminate din acest proiect.
Din
punct de vedere tehnic s-a procedat la identificarea acestor două parcele
6 respectiv 26 din tarla 1/2, în care se situează, în parte, terenul ce
face obiect al promisiunii de vânzare, doar cu caracter informativ,
poziționarea lor urmând să se definitiveze odată cu validarea
proiectului parcelar. Astfel, terenul arabil extravilan în suprafață
de 5000 mp situat în extravilanul com. E. T 1/2 P 6 conform TP 92783 din 18
octombrie 1994, care se suprapune cu Tarla 23 de pe UAT D. are dimensiunile
și vecinătățile: N - pe distanța de 803.43 ml cu F..;
S - pe distanța de 803,42 ml cu G.; E - pe distanța de 6.22 ml cu
Drum;V - pe distanța de 6.22 ml cu Drum, iar terenul arabil extravilan în
suprafața de 15000 mp, care se suprapune cu Tarla 23 de pe UAT D., este
situat în extravilanul com. E. T 1/2 P 26 - conform TP 92789 din 18 octombrie
1994 și are dimensiunile și vecinătățile: N - pe
distanța de 803.12 ml cu H.; S - pe distanța de 803.10 ml cu I.; E -
pe distanța de 18.68 ml cu Drum; V - pe distanța de 18.68 ml cu Drum.
Curtea
de apel a reținut că până la soluționarea cauzei, nu s-a
probat existența unor planuri parcelare aprobate pentru Primăria E.
Potrivit
procesului verbal de recepție nr. 176/2016 întocmit de OCPI - BCPI
Călărași, documentația prezentată de expertul J. se
încadrează în prevederile Ordinului MJ nr. 1882/C/2011 și ANCPI nr.
1044364/2011 pentru aprobarea regulamentului privind avizarea tehnică a
expertizelor efectuate de experții judiciari în specialitatea topografie,
cadastru și geodezie, lucrarea fiind admisă spre avizare.
Curtea
de apel a reținut, totodată, că anterior soluționării
în mod definitiv a pricinii, a intrat în vigoare Legea nr. 17/2013, care
impune, cu referire la admisibilitatea acțiunii în pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de contract îndeplinirea, pe
lângă condițiile de formă ale antecontractului și
respectarea cerințelor prevăzute la art. 3, 4 și 9 din acest act
normativ.
Se
reține, de asemenea, că prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014,
M. Of. nr. 101/9.02.2015, Curtea Constituțională a admis
excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată
și a constatat că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014
privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării
terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr.
268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin
în administrare terenuri proprietate publică și privată a
statului cu destinație agricolă și înființarea
Agenției Domeniilor Statului referitoare la exceptarea de la aplicarea
Legii nr. 17/2014 a antecontractelor autentificate la notariat anterior
intrării în vigoare a acesteia sunt neconstituționale.
Curtea
de apel s-a raportat la considerentele obligatorii ale acestei decizii,
potrivit cu care: "Curtea constată că persoanele care au
încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte,
și persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui
înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris
atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect
terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeași
situație juridică, întrucât natura juridică a actului -
antecontract de vânzare, efectele produse de acesta - obligația de a
încheia în viitor contactul de vânzare, precum și momentul încheierii
antecontractelor - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt
identice. Singura diferență ce poate fi reținută între
aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii
antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situații
juridice diferite pentru părțile acestor două tipuri de
antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia,
efectele produse sunt aceleași. Astfel, atât antecontractul încheiat în
formă autentică, cât și cel neautentificat nu realizau
însuși transferul dreptului de proprietate, generând doar obligația
părților de a încheia în viitor contractul de vânzare. (...)
Așadar, Curtea reține că, de principiu, efectele generate de
cele două tipuri de antecontracte, constând în obligația de a încheia
în viitor contractul de vânzare, trebuie să fie guvernate de același
act normativ, reprezentat de legea în vigoare la data realizării
transferului dreptului de proprietate, și anume Legea nr. 17/2014. În
consecință, având în vedere că situațiile juridice în care
se află părțile antecontractului de vânzare încheiat în
formă autentică, cât și ale celui neautentificat nu diferă
în esență, nu poate fi justificată nici aplicarea, în
privința acestora, a unui tratamentul juridic diferit. (...) Așadar,
Curtea nu neagă protecția constituțională de care se
bucură un bun, respectiv un drept de creanță, în temeiul art. 44
din Constituție, ci, din contră, recunoaște această
protecție în mod egal atât în privința antecontractelor
autentificate, cât și a celor sub semnătură privată, astfel
încât toate aceste antecontracte vor continua să-și producă
efectele juridice potrivit C. civ., cu condiția ca valorificarea lor în
sensul transferului dreptului de proprietate să fie supusă
reglementării existente la momentul încheierii actului translativ de
proprietate, așadar, după exercitarea dreptului de preempțiune
prevăzut de Legea nr. 17/2014".
Deși
reclamanta a susținut că în privința situației sale nu este
incident acest act normativ, Curtea reține că în conformitate cu
prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile
din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își
încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei
Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...),
după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu
dispozițiile Constituției. Pe durata acestui termen,
dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de
drept".
În
speță, decizia sus-menționată a fost publicată în M.
Of. nr. 101/9.02.2015, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol:
"Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul
Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general
obligatorii și au putere numai pentru viitor". Curtea de apel, are de
asemenea în vedere faptul în situația excepției de
neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a
Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește
aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală
în cauză este neconstituțională cum este și cazul de
față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la
instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi
realități juridice.
Ca
atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele
juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind
conformă prevederilor Constituției.
În
plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga
omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în
cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).
Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale
declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a
astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de
neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror
constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din
Constituție. Este consecința faptului că prevederea
declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar
aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează
nu numai în procesul în care a fost invocată.
De
altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă
legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională
a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul
soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc
doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost
ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte
absolute, erga omnes" (Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată
în M. Of. al României nr. 151/2000).
Ca
o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor
Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din
Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei
legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei
neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată
de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile
și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru
viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții
Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua
din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție.
Astfel,
într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept
și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești
sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe
rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive
și obligatorii ale Curții Constituționale.
Obligativitatea
erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul
publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel
principiul constituțional al neretroactivității legii,
prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul
instanței, a cauzei reclamantului echivalează cu inexistența
unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt
incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție.
Astfel,
principiul neretroactivității formulat și în chiar primul
articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru
viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o
lege nouă se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după
intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice
petrecute anterior (facta praeterita).
Din
această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de
a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și
facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii,
scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în
concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca
neconstituțională, a prevederii incidente).
În
plus, așa cum a statuat Curtea Constituțională în cadrul
deciziilor nr. 414/2010 și nr. 1.039/2012, declararea
neconstituționalității unei norme, "este un efect specific
al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune
diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui
text normativ", respectiv că "puterea de lucru judecat ce însoțește
actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale,
se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe
care se sprijină acesta. În consecință, atât Parlamentul, cât
și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile
publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât
și dispozitivul (...) deciziilor".
Pe
de altă parte, potrivit art. 6 alin. (5) și 6 C. civ.:
"Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și
faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite
după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice
născute după intrarea sa în vigoare. Dispozițiile legii noi sunt
de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice
născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea
și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație,
adopție și obligația legală de întreținere, din
raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din
raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice
subzistă după intrarea în vigoare a legii noi".
Ca
urmare, în aplicarea textelor legale anterior evocate și a considerentelor
obligatorii ale Curții Constituționale, rezultă că
după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, acțiunea
întemeiată pe prevederile art. 1669 alin. (1) C. civ., ce are la bază
un antecontract neautentic încheiat anterior intrării în vigoare a legii
speciale, trebuie să îndeplinească și condițiile la care a
făcut trimitere instanța de contencios constituțional, cuprinse
în Legea nr. 17/2014.
Or,
în cauză, reclamanta care se prevalează de un antecontract încheiat
sub semnătură privată atestat de un avocat, nu a făcut
dovada îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 17/2014, respectiv a
acelei condiții la care se face referire în decizia Curții
Constituționale vizând exercitarea dreptului de preempțiune, astfel
că acțiunea formulată de acesta nu poate fi primită, urmând
a fi respinsă.
A
fost admisă cererea expertului tehnic J. privind majorarea onorariului
pentru expertiza dispusă în apel - rejudecare, Curtea reținând
că din analiza decontului justificativ depus de acesta rezultă
elementele concrete care justifică o majorare a acestui onorariu de la
3000 la 9890 lei (numărul de ore necesar realizării lucrării,
volumul mare de măsurători efectuate), Curtea raportându-se inclusiv
la obiectul pricinii, cât și la complexitatea lucrării efectuate,
conform art. 23 din O.G. nr. 2/2000.
Împotriva
acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru
nelegalitate și netemeinicie din perspectiva dispozițiilor art. 304
alin. (1) pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive.
1.
Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut [art. 304 alin. (1) pct. 6 C.
proc. civ.]. Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului
disponibilității procesuale care prevede că instanța este
obligată să statueze în cadrul procesual determinat de
părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se
pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse
judecații. Orice altă statuare contravine dispozițiilor
imperative prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc. civ. (în toate
cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii
deduse judecații).
Cauza
a fost trimisă spre rejudecare conform dispozitivului Deciziei nr. 836 din
20 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și
Justiție, obiectul fiind pronunțării unei hotărâri care
să țină loc de act autentic (contract) de înstrăinare a
ternului în suprafață de 52,02225 ha situate pe raza Comunei E.,
Județul Călărași între subscrisa în calitate de reclamanta
cumpărătoare și intimații parații în calitate de
parați vânzători și nu apelul.
2.
Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se
sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de
natura pricinii [art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ.]. În considerentele
deciziei recurate instanța reține că reclamanta nu a făcut
dovada îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 17/2014 astfel că
acțiunea formulată de aceasta nu poate fi primită, urmând a fi
respinsă. Prin dispozitivul deciziei instanța decide: respinge apelul
formulat de reclamanta SC A. SRL,ca nefondat.
Hotărârea
cuprinde motive contradictorii între considerentele hotărârii și
dispozitivul acesteia echivalând cu o nemotivare a soluției din
dispozitiv. Curtea de apel a constatat că la Dosarul nr. x/269/2012 al
Tribunalului Călărași se află întocmită minuta care nu
a fost semnată de judecătorul care a pronunțat sentința.
Nesemnarea minutei se constituie în nulitate absolută ce rezultă din
încălcarea dispoziției imperative prevăzută de art. 258
alin. (1) C. proc civ.
Astfel
Decizia nr. 359/A din 26 mai 2016 cuprinde motive contradictorii față
de Deciziei nr. 164/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă, de care instanța era
obligate să țină cont.
Decizia
nr. 164/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel
București, secția a III-a civilă, a rămas irevocabilă
nefiind atacată cu recurs odată cu fondul, astfel apelul formulat
împotriva Sentinței nr. 33 din 16 ianuarie 2016 pronunțată de
Tribunalul Călărași a fost admis, hotărârea având putere de
lucru judecat, instanța pronunțându-se încă odată prin
decizia recurată cu privire la apel în sensul respingerii acestuia.
3.
Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau
aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc civ.]
Instanța
de apel în mod greșit a respins acțiunea formulată,
reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor
impuse de Legea nr. 17/2014 și anume a acelei condiții la care se
referă decizia Curții Constituționale vizând exercitarea
dreptului de preemțiune, astfel că acțiunea formulată de
aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă.
Cu
privire la aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 5 raportat la
art. 3, 4 și 9 din Legea nr. 17/2014, având în vedere și
considerentele Deciziei nr. 755 din 16 decembrie 2014 pronunțată de
Curtea Constituțională, reținute de instanță, aceasta
a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.
Potrivit
art. 5 din Legea nr. 17/2014 în toate cazurile în care se solicită
pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să
țină loc de contract de vânzare cumpărare, acțiunea este
admisibilă numai dacă antecontractul este Încheiat potrivit
prevederilor Legii nr. 287/2009 republicată, cu modificările
ulterioare și a legislației în materie, precum și dacă sunt
întrunite condițiile prevăzute de art. 3, 4 și 9 din prezenta
lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul
fiscal și în cartea funciară. În practica judiciară s-a
reținut că în urma analizării dispozițiilor art. 3, 4
corelat cu art. 7 și 9 din Legea nr. 17/2014 s-a constatat că acestea
prevăd o procedură prealabilă cererii de chemare în
judecată, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri
judecătorești care să țină loc de contract de vânzare
cumpărare, astfel încât ele reprezintă norme de procedură care,
potrivit art. 24 noul C. proc. civ., fiind norme de procedura noi
față de procesul de față care a început la data de 08
octombrie 2012 deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, nu
se pot aplica acestuia.
Astfel,
potrivit art. 24 noul C. proc. civ., dispozițiile de procedură se
aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestuia.
Nu
se poate pretinde recurentei-reclamante SC A. SRL, că nu a efectuat,
înainte de formularea prezentei acțiuni, procedura prevăzută de
art. 3.4, (coroborat cu art. 7) și 9 din Legea nr. 17/2014, procedura care
trebuia efectuată înainte de introducerea acțiunii ce face obiectul
prezentei cauze, din moment ce această prevedere nu există la
momentul formulării acțiunii.
În
aceste condiții, având în vedere ca art. 5 din Legea nr. 17/2014 prevede
îndeplinirea unor condiții de procedură prealabilă
formulării acțiunii având ca obiect pronunțarea unei
hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare
și în practica judiciară (Decizia nr. 265 din 25 februarie 2015
pronunțata de Tribunalul Călărași) s-a constatat că în
raport de art. 24 noul C. proc. civ. dispozițiile din Legea nr. 17/2014 nu
sunt aplicabile în cauză.
Dispozițiile
art. 5 din Legea nr. 17/2014 și a considerentelor din Decizia Curții Constituționale
nr. 755/2014 nu sunt aplicabile în cauză în raport de dispozițiile
art. 24 noul C. proc. civ. și a faptului că la data introducerii
acțiunii normele ce prevedeau o procedură prealabilă
formulării acțiunii prevăzută de art. 3 - 5, 7 și 9
din Legea nr. 17/2014 nu erau în vigoare.
Dispozițiile
art. 5 din Legea nr. 17/2014 sunt aplicabile acțiunilor introduse
după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, pentru că numai
după intrarea în vigoare a acestei legi reclamanta din cadrul
acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri care să
țină loc de act de vânzare cumpărare a putut cunoaște
dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind procedura prealabila
prevăzuta de art. 3 - 5, 7 și 9 din Legea nr. 17/2014 pentru a se
conforma acesteia.
Această
analiză nu este în contradicție cu Decizia Curții
Constituționale nr. 755/2014, care se aplică tuturor acțiunilor
introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, ci reprezintă
o aplicare a principiilor prevăzute de art. 24 și urm. din noul C.
proc. civ., privind aplicarea în timp a legii procesuale civile.
Instanța
a pronunțat o hotărâre nelegală nu a ținut cont de
prevederile legale aplicabile în cauză, de probele administrate,
acțiunea formulata îndeplinește cerințele legale.
Din
probele administrate în cauza: înscrisuri, raport de expertiza topometrica,
rezulta ca sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei
hotărâri care sa țină loc de act autentic (contract) de
înstrăinare a terenului cumpărat în suprafața de 52.0225 ha
așa cum a fost descris în acțiune, inclusiv dispozițiile
prevăzute de art. 3
2
din Legea nr. 146/1997.
Înalta
Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos.
În
cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C.
proc. civ., se invocă faptul că, în rejudecare, instanța de apel
trebuia să se pronunțe cu privire la acțiune, iar nu pe apel,
cum apare în dispozitivul deciziei atacate, iar prin cel de-al doilea motiv de
recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se invocă
faptul că decizia ar conține motive contradictorii întrucât în
dispozitiv apare respins apelul ca nefondat iar în considerentele deciziei se
menționează că acțiunea urmează a fi respinsă.
Din
considerentele deciziei atacate reiese că instanța de apel a analizat
temeinicia acțiunii, după ce anterior reținuse că prin
Decizia civilă nr. 164/A din 20 iunie 2013, Curtea de Apel București,
secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de
familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL,
împotriva Sentinței civile nr. 33 din 16 ianuarie 2013,
pronunțată de Tribunalul Călărași, a anulat
sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru
soluționare în fond, decizie care a rămas irevocabilă, nefiind
atacată cu recurs.
Astfel,
mențiunea respingerii apelului ca nefondat din dispozitiv, în loc de
respingerea acțiunii nu poate fi decât o eroare materială, ceea ce
face ca motivele de recurs menționate anterior să fie nefondate.
Prin
cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C.
proc. civ. recurenta a susținut că prevederile art. 3, 4 (corelat cu
art. 7) și 9 din Legea nr. 17/2014 nu s-ar aplica litigiului de
față, potrivit art. 24 din noul C. proc. civ., fiind norme de
procedură noi.
După
cum se poate observa prezentul litigiu a început anterior intrării în
vigoare a noului C. proc. civ., astfel că prevederile acestuia nu îi sunt
aplicabile. Dimpotrivă, dacă s-ar urma raționamentul
recurentului în sensul că prevederile art. 3, 4 (corelat cu art. 7)
și 9 din Legea nr. 17/2014 sunt norme de procedură, acestea ar fi
direct aplicabile proceselor în curs în temeiul art. 725 alin. (1) C. proc.
civ. de la 1865.
De
altfel, aplicarea prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014
promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare privind terenuri agricole
situate în extravilan, încheiate anterior intrării în vigoare a acestui
act normativ, indiferent de momentul sesizării instanței este
confirmată de Decizia nr 24/2006 pronunțată de Completul pentru
dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 și urm. din noul C.
proc. civ., dar și de Decizia nr. 755/2014 a Curții
Constituționale la care a făcut trimitere instanța de apel, care
a fost dată în soluționarea unei excepții de
neconstituționalitate invocată în cadrul unui litigiu pe parcursul
judecării căruia a intrat în vigoare Legea nr. 17/2014.
Potrivit
art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 "[î]n toate cazurile în care se
solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care
ține loc de contract de vânzare-cumpărare, acțiunea este
admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit
prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările
ulterioare, și ale legislației în materie, precum și dacă
sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 3, 4 și 9 din prezenta
lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul
fiscal și în cartea funciară."
Curtea
de apel a reținut că anterior soluționării în mod definitiv
a pricinii a intrat în vigoare Legea nr. 17/2014, care impune, cu referire la admisibilitatea
acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri care să
țină loc de contract îndeplinirea, pe lângă condițiile de
formă ale antecontractului și respectarea cerințelor
prevăzute la art. 3, 4 și 9 din acest act normativ.
Curtea
de apel a mai reținut că până la soluționarea cauzei, nu
s-a probat existența unor planuri parcelare aprobate pentru Primăria
E., în lipsa cărora imobilul nu poate fi înscris în cartea funciară,
pe lângă faptul că nu s-ar fi făcut dovada îndeplinirii
procedurii pentru exercitarea dreptului de preemțiune.
Prin
prezentul recurs, recurenta nu a criticat reținerea acestui aspect de
către instanța de apel, cu incidență asupra neîndeplinirii
uneia dintre condițiile cumulative ale art. 5 alin. (1) coroborat cu art.
4 din Legea nr. 17/2014 pentru a se pronunța o hotărâre care
ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Demersurile instanței
pentru verificarea îndeplinirii acestei condiții cumulative fiind
realizate, nu se impune casarea hotărârii pentru a se realiza procedura
pentru exercitarea dreptului de preemțiune.
În
consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct.
6, 7, 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc.
civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge,
ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr.
359A din data de 26 mai 2016 a Curții de Apel București, secția
a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie.
Irevocabilă.
Pronunțată
în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2016.
Procesat
de GGC - GV