ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2015/2016

Decizia nr. 2015/2016 Prin Sentința civilă nr. 33 din 16 ianuarie 2013, Tribunalul Călărași a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. Împotriva acestei decizii a formulat apel reclamanta SC A. SRL, solicitând anularea hotărârii apelate iar, pe fond, admiterea acțiunii așa cum a fost formulată, cu obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată. Prin Decizia civilă nr. 164/A din 20 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 33 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru soluționare în fond.

Pentru a decide astfel, curtea de apel a constatat că la Dosarul nr. x/269/2012 al Tribunalului Călărași, se află întocmită minuta, care nu a fost semnată de judecătorul care a pronunțat sentința ce face obiectul controlului judiciar. În fond în rejudecare, s-a administrat proba cu acte și s-a încuviințat efectuarea unei expertize judiciare în specialitatea topografie. Prin Decizia civilă nr. 482 A din 6 noiembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâții B. și C., ca nefondată. Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă SC A. SRL, solicitând admiterea recursului, modificarea deciziei recurate iar, pe fond, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată.

Prin Decizia civilă nr. 835 din 20 martie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul, a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Înalta Curte a reținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre nelegală în sensul că: a făcut în mod greșit aplicarea dispozițiilor art. 885 alin. (1) din noul C. civ., nu a cercetat îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1669 alin. (1) din noul C. civ.

și nici nu a epuizat cercetarea judecătorească, concluzionând înainte de administrarea probei cu expertiză judiciară în specialitatea topometrie și fără a examina dispozițiile invocate de apelanta-reclamantă din Regulamentul privind conținutul, modul de întocmire și recepție a documentațiilor cadastrale în vederea înscrierii în cartea funciară (conform cărora planul parcelar putea fi întocmit și la cererea intimaților-pârâți, iar existența unor titluri de proprietate aparținând unor proprietari diferiți în ceea ce privește suprafața de 6,39 ha din totalul de 52,0225 ha, conduce la aplicarea dispozițiilor art. 27 alin. (2 1 ) din Ordinul nr. 634 din 13 octombrie 2006 emis de directorul general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară).

În plus, decizia recurată nu cuprinde argumentele de drept pe baza cărora instanța de apel a concluzionat că înscrierea în cartea funciară nu este posibilă. Prin Decizia nr. 359A din data de 26 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a respins apelul formulat de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâtele B. și C., ca nefondat. A dispus majorarea onorariului de expert cu suma de 6890 lei, urmând ca apelanta reclamantă să fie dată în debit pentru această sumă.

În motivarea deciziei s-au reținut următoarele: Potrivit art. 1669 alin. (1) C. civ.: "Când una dintre părțile care au încheiat o promisiune bilaterală de vânzare refuză, nejustificat, să încheie contractul promis, cealaltă parte poate cere pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract, dacă toate celelalte condiții de validitate sunt îndeplinite". Din interpretarea logică a acestei norme, rezultă că pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract este necesar ca titularul acțiunii să facă dovada îndeplinirii a două condiții esențiale: îndeplinirea tuturor obligațiilor asumate contractual de titularul acțiunii, respectiv culpa cocontractantului în neexecutarea obligației de a încheia contractul de vânzare în formă autentică.

Într-o astfel de situație, în aplicarea textului de lege anterior evocat, promitentul cumpărător, învederând îndeplinirea obligațiilor asumate prin convenția încheiată cu promitentul vânzător, poate solicita în fața instanței de judecată pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act autentic de vânzare cumpărare, hotărârea urmând a complini consimțământul vânzătorului, care refuză să-și îndeplinească obligația de a transmite dreptul de proprietate prin încheierea actului de înstrăinare în forma autentică.

În cauză, în ceea ce privește cea din urmă condiție, se reține că instanța de casare a apreciat deja că lipsa oricăror demersuri ale intimaților-pârâți pentru obținerea documentației cadastrale necesare încheierii actului de vânzare în formă autentică notarială potrivit dispozițiilor art. 54 din Legea nr. 7/1996 (care prevăd în sarcina notarului public obligația de a solicita, în ipoteza actelor prin care se transmite un drept real imobiliar, înscrierea în cartea funciară) echivalează cu un refuz de încheiere a actului în formă notarială, chiar dacă prin întâmpinare aceștia s-au declarat de acord cu admiterea cererii de chemare în judecată.

Prin aceeași decizie obligatorie, s-a statuat că interpretarea anterioară a instanței de apel, conform căreia existența unor presupuse dificultăți în întocmirea documentației cadastrale relevate cu prilejul judecății ar echivala cu lipsa refuzului intimaților-pârâți [și deci cu respingerea cererii de chemare în judecată pentru neîndeplinirea primei condiții impuse de art. 1669 alin. (1) din noul C. civ.], și ar conduce la concluzia că, față de atitudinea pasivă a pârâților, încheierea actului de vânzare în formă autentică nu mai este posibilă, în absența unor considerente care să justifice în fapt și în drept vătămarea la care este expusă reclamanta (respectiv pierderea dreptului de a dobândi proprietatea asupra terenului menționat în cererea de chemare în judecată) contravine principiului libertății circuitului civil și garantării dreptului de proprietate care ar suporta limitări în exercițiul atributului dispoziției juridice exclusiv din considerente tehnice legate de evidențierea terenului în cartea funciară.

Ca atare, în raport de dezlegarea obligatorie dată acestei probleme de drept, ea se impune în prezenta analiză cu putere de lucru judecat. Tot astfel, se reține că instanța supremă a tranșat cu caracter obligatoriu și chestiunea de drept vizând necesitatea înscrierii în cartea funciară a imobilului ce face obiectul antecontractului, reținând că acesta nu reprezintă o condiție de validitate, ci doar de opozabilitate față de terți.

Apreciind că este necesară individualizarea terenurilor care au făcut obiect al antecontractului, dat fiind că prin hotărârea judecătorească raporturile juridice litigioase se impun a fi tranșate irevocabil, instanța având a verifica și existența obiectului antecontractului, drept cerința de valabilitate a unui contract de vânzare, în rejudecare, Curtea a dispus, având în vedere și îndrumările obligatorii ale deciziei de casare, realizarea unei expertize topografice în cauză, având ca obiectiv identificarea terenurilor care fac obiectul antecontractului de vânzare cumpărare, prin raportare la titlurile de proprietate exhibate de pârâți și avizarea acesteia de către OCPI Călărași.

Potrivit aceleiași expertize, din măsurătorile efectuate în tarlaua 1/1 și 1/2 - TA E. a rezultat o suprafața mai mică cu 33.86 ha decât suprafața pentru care s-au emis titlurile de proprietate, astfel: suprafața măsurată a T 1/1 și 1/2 este de 100.06 ha, iar suprafața pentru care s-au emis Titlurile de proprietate este de 133.92 ha. Expertul a precizat că există o suprapunere reală pentru această tarla în suprafață de 33.86 ha cu tarlaua 23 situată pe TA D., respectiv că, în urma studierii proiectelor de planuri parcelare aflate în baza de date a Primăriei E., parcelele 6 în suprafața de 5000 mp și 26 în suprafață de 15000 mp din Tarla 1/2 - UAT E. au fost eliminate din acest proiect.

Din punct de vedere tehnic s-a procedat la identificarea acestor două parcele 6 respectiv 26 din tarla 1/2, în care se situează, în parte, terenul ce face obiect al promisiunii de vânzare, doar cu caracter informativ, poziționarea lor urmând să se definitiveze odată cu validarea proiectului parcelar. Astfel, terenul arabil extravilan în suprafață de 5000 mp situat în extravilanul com. E. T 1/2 P 6 conform TP 92783 din 18 octombrie 1994, care se suprapune cu Tarla 23 de pe UAT D. are dimensiunile și vecinătățile: N - pe distanța de 803.43 ml cu F..; S - pe distanța de 803,42 ml cu G.; E - pe distanța de 6.22 ml cu Drum;V - pe distanța de 6.22 ml cu Drum, iar terenul arabil extravilan în suprafața de 15000 mp, care se suprapune cu Tarla 23 de pe UAT D., este situat în extravilanul com.

E. T 1/2 P 26 - conform TP 92789 din 18 octombrie 1994 și are dimensiunile și vecinătățile: N - pe distanța de 803.12 ml cu H.; S - pe distanța de 803.10 ml cu I.; E - pe distanța de 18.68 ml cu Drum; V - pe distanța de 18.68 ml cu Drum. Curtea de apel a reținut că până la soluționarea cauzei, nu s-a probat existența unor planuri parcelare aprobate pentru Primăria E. Potrivit procesului verbal de recepție nr. 176/2016 întocmit de OCPI - BCPI Călărași, documentația prezentată de expertul J. se încadrează în prevederile Ordinului MJ nr. 1882/C/2011 și ANCPI nr. 1044364/2011 pentru aprobarea regulamentului privind avizarea tehnică a expertizelor efectuate de experții judiciari în specialitatea topografie, cadastru și geodezie, lucrarea fiind admisă spre avizare.

Curtea de apel a reținut, totodată, că anterior soluționării în mod definitiv a pricinii, a intrat în vigoare Legea nr. 17/2013, care impune, cu referire la admisibilitatea acțiunii în pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract îndeplinirea, pe lângă condițiile de formă ale antecontractului și respectarea cerințelor prevăzute la art. 3, 4 și 9 din acest act normativ. Se reține, de asemenea, că prin Decizia nr. 755 din 16 decembrie 2014, M. Of.

nr. 101/9.02.2015, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate cu care a fost sesizată și a constatat că prevederile art. 20 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 privind unele măsuri de reglementare a vânzării-cumpărării terenurilor agricole situate în extravilan și de modificare a Legii nr. 268/2001 privind privatizarea societăților comerciale ce dețin în administrare terenuri proprietate publică și privată a statului cu destinație agricolă și înființarea Agenției Domeniilor Statului referitoare la exceptarea de la aplicarea Legii nr. 17/2014 a antecontractelor autentificate la notariat anterior intrării în vigoare a acesteia sunt neconstituționale.

Curtea de apel s-a raportat la considerentele obligatorii ale acestei decizii, potrivit cu care: "Curtea constată că persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare în formă autentică, pe de o parte, și persoanele care au încheiat antecontracte de vânzare fie sub forma unui înscris sub semnătură privată, fie sub forma unui înscris atestat de către un avocat, pe de altă parte, având ca obiect terenuri agricole situate în extravilan, se află în aceeași situație juridică, întrucât natura juridică a actului - antecontract de vânzare, efectele produse de acesta - obligația de a încheia în viitor contactul de vânzare, precum și momentul încheierii antecontractelor - anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, sunt identice.

Singura diferență ce poate fi reținută între aceste două categorii de persoane se referă la forma încheierii antecontractului, aspect care nu este de natură de a crea situații juridice diferite pentru părțile acestor două tipuri de antecontract având în vedere faptul că, indiferent de forma acestuia, efectele produse sunt aceleași. Astfel, atât antecontractul încheiat în formă autentică, cât și cel neautentificat nu realizau însuși transferul dreptului de proprietate, generând doar obligația părților de a încheia în viitor contractul de vânzare. (...) Așadar, Curtea reține că, de principiu, efectele generate de cele două tipuri de antecontracte, constând în obligația de a încheia în viitor contractul de vânzare, trebuie să fie guvernate de același act normativ, reprezentat de legea în vigoare la data realizării transferului dreptului de proprietate, și anume Legea nr. 17/2014.

În consecință, având în vedere că situațiile juridice în care se află părțile antecontractului de vânzare încheiat în formă autentică, cât și ale celui neautentificat nu diferă în esență, nu poate fi justificată nici aplicarea, în privința acestora, a unui tratamentul juridic diferit.

(...) Așadar, Curtea nu neagă protecția constituțională de care se bucură un bun, respectiv un drept de creanță, în temeiul art. 44 din Constituție, ci, din contră, recunoaște această protecție în mod egal atât în privința antecontractelor autentificate, cât și a celor sub semnătură privată, astfel încât toate aceste antecontracte vor continua să-și producă efectele juridice potrivit C. civ., cu condiția ca valorificarea lor în sensul transferului dreptului de proprietate să fie supusă reglementării existente la momentul încheierii actului translativ de proprietate, așadar, după exercitarea dreptului de preempțiune prevăzut de Legea nr. 17/2014". Deși reclamanta a susținut că în privința situației sale nu este incident acest act normativ, Curtea reține că în conformitate cu prevederile art. 147 alin. (1) din Constituție: "Dispozițiile din legile (...) constatate ca fiind neconstituționale își încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curții Constituționale dacă, în acest interval, Parlamentul (...), după caz, nu pun de acord prevederile neconstituționale cu dispozițiile Constituției.

Pe durata acestui termen, dispozițiile constatate ca fiind neconstituționale sunt suspendate de drept". În speță, decizia sus-menționată a fost publicată în M. Of. nr. 101/9.02.2015, iar potrivit alin. (4) al aceluiași articol: "Deciziile Curții Constituționale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor". Curtea de apel, are de asemenea în vedere faptul în situația excepției de neconstituționalitate a unor prevederi din lege, decizia definitivă a Curții Constituționale produce efecte juridice cât privește aplicarea normei juridice. În cazul în care se decide că prevederea legală în cauză este neconstituțională cum este și cazul de față, ea nu mai poate fi aplicată, procesul judecându-se la instanțele judecătorești cu luarea în considerare a acestei noi realități juridice.

Ca atare, decizia Curții Constituționale, paralizează efectele juridice ale normei juridice contestate și constatată ca nefiind conformă prevederilor Constituției. În plus, de la data publicării, deciziile sunt general obligatorii (erga omnes) și nu sunt limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes). Soluția se impune ca urmare a faptului că prevederile legale declarate neconstituționale de Curte ca urmare a soluționării a astfel de excepții, nu mai pot face obiectul unor alte excepții de neconstituționalitate, la fel ca și acelea a căror constituționalitate a fost stabilită conform art. 145 alin. (1) din Constituție. Este consecința faptului că prevederea declarată neconstituțională rămâne în legislație, dar aplicarea ei, fiind contrară supremației Constituției, încetează nu numai în procesul în care a fost invocată.

De altfel, confruntată în cauze concrete, cu această problemă legată de opozabilitatea deciziilor sale, Curtea Constituțională a stabilit că "deciziile pronunțate în cadrul soluționării excepțiilor de neconstituționalitate nu produc doar efecte relative, inter partes, în cadrul procesului în care a fost ridicată excepția de neconstituționalitate, ci produc efecte absolute, erga omnes" (Decizia nr. 169 din 2 noiembrie 1999, publicată în M. Of. al României nr. 151/2000).

Ca o consecință a caracterului obligatoriu erga omnes al deciziilor Curții Constituționale, pronunțate în baza art. 144 lit. c) din Constituție, prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau a unei ordonanțe, prevederea normativă a cărei neconstituționalitate a fost constatată nu mai poate fi aplicată de nici un subiect de drept (cu atât mai puțin de autoritățile și instituțiile publice), încetându-și de drept efectele pentru viitor, și anume de la data publicării deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, potrivit tezei a doua din fraza întâi a art. 145 alin. (1) din Constituție. Astfel, într-o logică normală, derivând din principiile statului de drept și ale organizării judiciare, instanțele judecătorești sunt obligate prin Constituție, ca în soluționarea litigiilor de pe rolul lor, să se supună respectării deciziilor definitive și obligatorii ale Curții Constituționale.

Obligativitatea erga omnes a deciziilor Curții Constituționale, de la momentul publicării lor în Monitorul Oficial, nu afectează în nici un fel principiul constituțional al neretroactivității legii, prevăzut de art. 15 din Constituție, deoarece existența pe rolul instanței, a cauzei reclamantului echivalează cu inexistența unei facta praeterita, adică a unor fapte trecute, singurele care sunt incluse în domeniul de aplicare al principiului în discuție. Astfel, principiul neretroactivității formulat și în chiar primul articol al Codului civil, potrivit căruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactiva", semnifică faptul că o lege nouă se poate aplica numai situațiilor juridice ivite după intrarea ei în vigoare, neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior (facta praeterita).

Din această perspectivă, facta pendentia - cele din prezent, în curs de a-și produce efectele (cum este și cazul prezent), precum și facta futura - cele din viitor, adică survenite după abrogarea legii, scapă legii vechi, ele urmând a fi reglementate de legea nouă (în concret, de forma nouă a legii în discuție, după declararea ca neconstituțională, a prevederii incidente). În plus, așa cum a statuat Curtea Constituțională în cadrul deciziilor nr. 414/2010 și nr. 1.039/2012, declararea neconstituționalității unei norme, "este un efect specific al pierderii legitimității constituționale (...), sancțiune diferită și mult mai gravă decât o simplă abrogare a unui text normativ", respectiv că "puterea de lucru judecat ce însoțește actele jurisdicționale, deci și deciziile Curții Constituționale, se atașează nu numai dispozitivului, ci și considerentelor pe care se sprijină acesta.

În consecință, atât Parlamentul, cât și Guvernul, respectiv autoritățile și instituțiile publice urmează să respecte întru totul atât considerentele, cât și dispozitivul (...) deciziilor". Pe de altă parte, potrivit art. 6 alin. (5) și 6 C. civ.: "Dispozițiile legii noi se aplică tuturor actelor și faptelor încheiate sau, după caz, produse ori săvârșite după intrarea sa în vigoare, precum și situațiilor juridice născute după intrarea sa în vigoare.

Dispozițiile legii noi sunt de asemenea aplicabile și efectelor viitoare ale situațiilor juridice născute anterior intrării în vigoare a acesteia, derivate din starea și capacitatea persoanelor, din căsătorie, filiație, adopție și obligația legală de întreținere, din raporturile de proprietate, inclusiv regimul general al bunurilor, și din raporturile de vecinătate, dacă aceste situații juridice subzistă după intrarea în vigoare a legii noi". Ca urmare, în aplicarea textelor legale anterior evocate și a considerentelor obligatorii ale Curții Constituționale, rezultă că după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, acțiunea întemeiată pe prevederile art. 1669 alin. (1) C. civ., ce are la bază un antecontract neautentic încheiat anterior intrării în vigoare a legii speciale, trebuie să îndeplinească și condițiile la care a făcut trimitere instanța de contencios constituțional, cuprinse în Legea nr. 17/2014.

Or, în cauză, reclamanta care se prevalează de un antecontract încheiat sub semnătură privată atestat de un avocat, nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 17/2014, respectiv a acelei condiții la care se face referire în decizia Curții Constituționale vizând exercitarea dreptului de preempțiune, astfel că acțiunea formulată de acesta nu poate fi primită, urmând a fi respinsă. A fost admisă cererea expertului tehnic J. privind majorarea onorariului pentru expertiza dispusă în apel - rejudecare, Curtea reținând că din analiza decontului justificativ depus de acesta rezultă elementele concrete care justifică o majorare a acestui onorariu de la 3000 la 9890 lei (numărul de ore necesar realizării lucrării, volumul mare de măsurători efectuate), Curtea raportându-se inclusiv la obiectul pricinii, cât și la complexitatea lucrării efectuate, conform art. 23 din O.G.

nr. 2/2000. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta SC A. SRL, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie din perspectiva dispozițiilor art. 304 alin. (1) pct. 6, 7 și 9 C. proc. civ. pentru următoarele motive. 1. Instanța a acordat ceea ce nu s-a cerut [art. 304 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.]. Acest motiv de recurs are ca finalitate respectarea principiului disponibilității procesuale care prevede că instanța este obligată să statueze în cadrul procesual determinat de părți, iar în privința obiectului litigiului trebuie să se pronunțe asupra și în limitele pretențiilor deduse judecații. Orice altă statuare contravine dispozițiilor imperative prevăzute de art. 129 alin. (6) C. proc.

civ. (în toate cazurile, judecătorii hotărăsc numai asupra obiectului cererii deduse judecații). Cauza a fost trimisă spre rejudecare conform dispozitivului Deciziei nr. 836 din 20 martie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, obiectul fiind pronunțării unei hotărâri care să țină loc de act autentic (contract) de înstrăinare a ternului în suprafață de 52,02225 ha situate pe raza Comunei E., Județul Călărași între subscrisa în calitate de reclamanta cumpărătoare și intimații parații în calitate de parați vânzători și nu apelul. 2. Hotărârea pronunțată nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii [art. 304 alin. (1) pct. 7 C. proc.

civ.]. În considerentele deciziei recurate instanța reține că reclamanta nu a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 17/2014 astfel că acțiunea formulată de aceasta nu poate fi primită, urmând a fi respinsă. Prin dispozitivul deciziei instanța decide: respinge apelul formulat de reclamanta SC A. SRL,ca nefondat. Hotărârea cuprinde motive contradictorii între considerentele hotărârii și dispozitivul acesteia echivalând cu o nemotivare a soluției din dispozitiv. Curtea de apel a constatat că la Dosarul nr. x/269/2012 al Tribunalului Călărași se află întocmită minuta care nu a fost semnată de judecătorul care a pronunțat sentința. Nesemnarea minutei se constituie în nulitate absolută ce rezultă din încălcarea dispoziției imperative prevăzută de art. 258 alin. (1) C. proc civ.

Astfel Decizia nr. 359/A din 26 mai 2016 cuprinde motive contradictorii față de Deciziei nr. 164/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, de care instanța era obligate să țină cont. Decizia nr. 164/A din 20 iunie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, a rămas irevocabilă nefiind atacată cu recurs odată cu fondul, astfel apelul formulat împotriva Sentinței nr. 33 din 16 ianuarie 2016 pronunțată de Tribunalul Călărași a fost admis, hotărârea având putere de lucru judecat, instanța pronunțându-se încă odată prin decizia recurată cu privire la apel în sensul respingerii acestuia.

3. Hotărârea pronunțată a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii [art. 304 alin. (1) pct. 9 C. proc civ.] Instanța de apel în mod greșit a respins acțiunea formulată, reținând că nu s-a făcut dovada îndeplinirii cerințelor impuse de Legea nr. 17/2014 și anume a acelei condiții la care se referă decizia Curții Constituționale vizând exercitarea dreptului de preemțiune, astfel că acțiunea formulată de aceasta nu poate fi primită urmând a fi respinsă. Cu privire la aplicarea dispozițiilor prevăzute de art. 5 raportat la art. 3, 4 și 9 din Legea nr. 17/2014, având în vedere și considerentele Deciziei nr. 755 din 16 decembrie 2014 pronunțată de Curtea Constituțională, reținute de instanță, aceasta a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 17/2014 în toate cazurile în care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, acțiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este Încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009 republicată, cu modificările ulterioare și a legislației în materie, precum și dacă sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 3, 4 și 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal și în cartea funciară. În practica judiciară s-a reținut că în urma analizării dispozițiilor art. 3, 4 corelat cu art. 7 și 9 din Legea nr. 17/2014 s-a constatat că acestea prevăd o procedură prealabilă cererii de chemare în judecată, având ca obiect pronunțarea unei hotărâri judecătorești care să țină loc de contract de vânzare cumpărare, astfel încât ele reprezintă norme de procedură care, potrivit art. 24 noul C. proc.

civ., fiind norme de procedura noi față de procesul de față care a început la data de 08 octombrie 2012 deci anterior intrării în vigoare a Legii nr. 17/2014, nu se pot aplica acestuia. Astfel, potrivit art. 24 noul C. proc. civ., dispozițiile de procedură se aplică numai proceselor începute după intrarea în vigoare a acestuia. Nu se poate pretinde recurentei-reclamante SC A. SRL, că nu a efectuat, înainte de formularea prezentei acțiuni, procedura prevăzută de art. 3.4, (coroborat cu art. 7) și 9 din Legea nr. 17/2014, procedura care trebuia efectuată înainte de introducerea acțiunii ce face obiectul prezentei cauze, din moment ce această prevedere nu există la momentul formulării acțiunii.

În aceste condiții, având în vedere ca art. 5 din Legea nr. 17/2014 prevede îndeplinirea unor condiții de procedură prealabilă formulării acțiunii având ca obiect pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare și în practica judiciară (Decizia nr. 265 din 25 februarie 2015 pronunțata de Tribunalul Călărași) s-a constatat că în raport de art. 24 noul C. proc. civ. dispozițiile din Legea nr. 17/2014 nu sunt aplicabile în cauză. Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 și a considerentelor din Decizia Curții Constituționale nr. 755/2014 nu sunt aplicabile în cauză în raport de dispozițiile art. 24 noul C. proc. civ. și a faptului că la data introducerii acțiunii normele ce prevedeau o procedură prealabilă formulării acțiunii prevăzută de art. 3 - 5, 7 și 9 din Legea nr. 17/2014 nu erau în vigoare.

Dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 sunt aplicabile acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, pentru că numai după intrarea în vigoare a acestei legi reclamanta din cadrul acțiunii privind pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de act de vânzare cumpărare a putut cunoaște dispozițiile art. 5 din Legea nr. 17/2014 privind procedura prealabila prevăzuta de art. 3 - 5, 7 și 9 din Legea nr. 17/2014 pentru a se conforma acesteia. Această analiză nu este în contradicție cu Decizia Curții Constituționale nr. 755/2014, care se aplică tuturor acțiunilor introduse după intrarea în vigoare a Legii nr. 17/2014, ci reprezintă o aplicare a principiilor prevăzute de art. 24 și urm. din noul C. proc.

civ., privind aplicarea în timp a legii procesuale civile. Instanța a pronunțat o hotărâre nelegală nu a ținut cont de prevederile legale aplicabile în cauză, de probele administrate, acțiunea formulata îndeplinește cerințele legale. Din probele administrate în cauza: înscrisuri, raport de expertiza topometrica, rezulta ca sunt îndeplinite condițiile pentru pronunțarea unei hotărâri care sa țină loc de act autentic (contract) de înstrăinare a terenului cumpărat în suprafața de 52.0225 ha așa cum a fost descris în acțiune, inclusiv dispozițiile prevăzute de art. 3 2 din Legea nr. 146/1997. Înalta Curte a constatat nefondat recursul pentru considerentele expuse mai jos. În cadrul primului motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 6 C. proc.

civ., se invocă faptul că, în rejudecare, instanța de apel trebuia să se pronunțe cu privire la acțiune, iar nu pe apel, cum apare în dispozitivul deciziei atacate, iar prin cel de-al doilea motiv de recurs, întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., se invocă faptul că decizia ar conține motive contradictorii întrucât în dispozitiv apare respins apelul ca nefondat iar în considerentele deciziei se menționează că acțiunea urmează a fi respinsă.

Din considerentele deciziei atacate reiese că instanța de apel a analizat temeinicia acțiunii, după ce anterior reținuse că prin Decizia civilă nr. 164/A din 20 iunie 2013, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, a admis apelul declarat de apelanta-reclamantă SC A. SRL, împotriva Sentinței civile nr. 33 din 16 ianuarie 2013, pronunțată de Tribunalul Călărași, a anulat sentința civilă apelată și a reținut cauza pentru soluționare în fond, decizie care a rămas irevocabilă, nefiind atacată cu recurs. Astfel, mențiunea respingerii apelului ca nefondat din dispozitiv, în loc de respingerea acțiunii nu poate fi decât o eroare materială, ceea ce face ca motivele de recurs menționate anterior să fie nefondate.

Prin cel de-al treilea motiv de recurs întemeiat pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că prevederile art. 3, 4 (corelat cu art. 7) și 9 din Legea nr. 17/2014 nu s-ar aplica litigiului de față, potrivit art. 24 din noul C. proc. civ., fiind norme de procedură noi. După cum se poate observa prezentul litigiu a început anterior intrării în vigoare a noului C. proc. civ., astfel că prevederile acestuia nu îi sunt aplicabile. Dimpotrivă, dacă s-ar urma raționamentul recurentului în sensul că prevederile art. 3, 4 (corelat cu art. 7) și 9 din Legea nr. 17/2014 sunt norme de procedură, acestea ar fi direct aplicabile proceselor în curs în temeiul art. 725 alin. (1) C. proc.

civ. de la 1865. De altfel, aplicarea prevederile art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 promisiunilor bilaterale de vânzare-cumpărare privind terenuri agricole situate în extravilan, încheiate anterior intrării în vigoare a acestui act normativ, indiferent de momentul sesizării instanței este confirmată de Decizia nr 24/2006 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, conform art. 519 și urm. din noul C. proc. civ., dar și de Decizia nr. 755/2014 a Curții Constituționale la care a făcut trimitere instanța de apel, care a fost dată în soluționarea unei excepții de neconstituționalitate invocată în cadrul unui litigiu pe parcursul judecării căruia a intrat în vigoare Legea nr. 17/2014.

Potrivit art. 5 alin. (1) din Legea nr. 17/2014 "[î]n toate cazurile în care se solicită pronunțarea unei hotărâri judecătorești care ține loc de contract de vânzare-cumpărare, acțiunea este admisibilă numai dacă antecontractul este încheiat potrivit prevederilor Legii nr. 287/2009, republicată, cu modificările ulterioare, și ale legislației în materie, precum și dacă sunt întrunite condițiile prevăzute la art. 3, 4 și 9 din prezenta lege, iar imobilul ce face obiectul antecontractului este înscris la rolul fiscal și în cartea funciară." Curtea de apel a reținut că anterior soluționării în mod definitiv a pricinii a intrat în vigoare Legea nr. 17/2014, care impune, cu referire la admisibilitatea acțiunii pentru pronunțarea unei hotărâri care să țină loc de contract îndeplinirea, pe lângă condițiile de formă ale antecontractului și respectarea cerințelor prevăzute la art. 3, 4 și 9 din acest act normativ.

Curtea de apel a mai reținut că până la soluționarea cauzei, nu s-a probat existența unor planuri parcelare aprobate pentru Primăria E., în lipsa cărora imobilul nu poate fi înscris în cartea funciară, pe lângă faptul că nu s-ar fi făcut dovada îndeplinirii procedurii pentru exercitarea dreptului de preemțiune. Prin prezentul recurs, recurenta nu a criticat reținerea acestui aspect de către instanța de apel, cu incidență asupra neîndeplinirii uneia dintre condițiile cumulative ale art. 5 alin. (1) coroborat cu art. 4 din Legea nr. 17/2014 pentru a se pronunța o hotărâre care ține loc de contract de vânzare-cumpărare. Demersurile instanței pentru verificarea îndeplinirii acestei condiții cumulative fiind realizate, nu se impune casarea hotărârii pentru a se realiza procedura pentru exercitarea dreptului de preemțiune.

În consecință, în temeiul art. 312 alin. (1) raportat la art. 304 pct. 6, 7, 9 C. proc. civ. și art. 316 raportat la art. 295 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta SC A. SRL împotriva Deciziei nr. 359A din data de 26 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV