ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1991/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1991/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia

nr. 1991/2016

Asupra

recursului de față, constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a

IV-a civilă, la data de 01 septembrie 2011, reclamanții A., B., C.,

D. și E. au chemat în judecată pe pârâta F. și au solicitat

instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să

oblige pârâta la plata către reclamanți a sumei de 550.000 lei cu

titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin atingerea

gravă adusă onoarei și demnități, reputației

și dreptului la imagine, ca urmare a afirmațiilor

defăimătoare și contrare adevărului pe care pârâta le-a

făcut la adresa reclamanților în cadrul adresei nr. 137507 din 19 mai

2011 înregistrată la Corpul de Control al Ministrului Economiei

Comerțului și Mediului de Afaceri sub nr. 22.253 din 19 mai 2011, cu

obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin

Sentința civilă nr. 1437 din 28 iunie 2013 Tribunalul București,

secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată

și cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Tribunalul

a apreciat că reclamanților nu le-a fost produs vreun prejudiciu prin

afirmațiile pârâtei din cadrul adresei nr. 137507 din 19 mai 2011, atât

timp cât nu le-au fost imputate în mod expres anumite fapte, iar referirea

pârâtei la "cei care în acest minister sunt cei mai predispuși la

nerespectarea legalității" nu poate fi considerată o

acuză adusă în mod expres și direct reclamanților, ale

căror nume sau funcții nu au fost menționate. În același

sens, pârâta a făcut referire la "anumite persoane din minister cu

funcții de conducere", or, în mod evident, reclamanții nu sunt

singurele persoane care dețin astfel de funcții în cadrul

ministerului, pentru a se considera că aluzia la persoana acestora ar fi

evidentă.

Pe

de altă parte, nu rezultă faptul că adresa menționată

ar fi fost adusă la cunoștința mai multor persoane din cadrul

ministerului, iar din înscrisurile comunicate a rezultat că adresa nu a

produs efecte juridice.

În

baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca

neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată

constând în onorariul de avocat, tribunalul reținând că nu au fost

depuse la dosar înscrisuri care să ateste achitarea efectivă a sumei

de 62.000 lei către apărătorul ales, factura fiscală nr.

459 din 03 iunie 2013 nefăcând dovada plății onorariului de

avocat în lipsa chitanței eliberate de avocat în acest sens.

Împotriva

acestei hotărâri a formulat apel pârâta F., iar prin Decizia civilă

nr. 266 A din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a

civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința primei

instanțe, în sensul obligării reclamanților la plata către

pârâtă a sumei de 62.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Răspunzând

criticilor formulate care au vizat modul de soluționare a cererii de

acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat,

instanța de apel a reținut că, în apel, apelanta pârâtă a

depus chitanța nr. 351 din 03 iunie 2013 de plată a sumei de 62.000

lei, aferentă facturii fiscale nr. 459 din 03 iunie 2013, înscris ce

atestă achitarea efectivă a sumei de 62.000 lei ce reprezintă

onorariul apărătorului ales al apelantei pârâte.

Împotriva

acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs

reclamanții B., D., E. și A.

Prin

motivele de recurs, reclamanții formulează următoarele critici

pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.:

a)

Instanța de apel a apreciat că se impune acordarea cheltuielilor de

judecată către pârâtă, ca urmare a depunerii de către

aceasta a chitanței emise de avocat, direct în apel.

Prin

urmare, instanța de apel a schimbat în parte sentința

pronunțată de tribunal, întemeindu-se exclusiv pe un înscris depus în

probațiune în apel, înscris a cărui existență nu a fost

invocată sau dovedită în fața primei instanțe.

În

plus, factura emisă de avocatul pârâtei, depusă în fata tribunalului,

și chitanța, depusă doar în apel, au fost emise la aceeași

dată - 03 iunie 2013 - fiind neplauzibilă teza

imposibilității depunerii acestora împreună.

b)

Instanța de apel a acordat un cuantumul nejustificat al onorariului de

avocat

Dispozițiile

art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit judecătorului să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților

dacă constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, iar în

aplicarea acestor prevederi legale, prin minuta CSM din 11 iunie 2008 s-a

stabilit obligația instanțelor de a exercita rol activ și de a

cenzura cheltuielile de judecată suportate de partea care a căzut în

pretenții, ori de câte ori se va observa că acestea sunt

disproporționat de mari în raport de complexitatea speței și de

efortul concret depus de către avocatul părții care a avut

câștig de cauză.

Raportat

la desfășurarea prezentei cauze, cuantumul cheltuielilor de

judecată reprezentând onorariu avocațial este nepotrivit de mare. De

asemenea, obligarea recurenților la suportarea integrală a acestuia

este nelegală raportat la întinderea culpei procesuale ce li se poate

imputa și la regula stabilită conform art. 276 C. proc. civ.

Dispozițiile

art. 274 C. proc. civ. și art. 276 C. proc. civ. impun instanței

să aprecieze în concret atât asupra întinderii culpei procesuale cât

și cu privire la raportul dintre onorariul solicitat și munca

îndeplinită de avocat.

Cauza

a avut doar șase termene de judecată, la trei dintre acestea cauza

fiind amânată, nu a presupus administrarea unui probatoriu complex și

nici nu a fost marcată de numeroase incidente procedurale care să

permită concluzia că onorariul avocațial de 62.000 lei este

justificat raportat la munca depusă de avocat.

c)

Caracterul nedatorat al cheltuielilor de judecată.

Pentru

a justifica înlăturarea răspunderii civile delictuale, tribunalul nu

a reținut lipsa culpei pârâtei, ci o împrejurare de fapt de natură

să afecteze natura ilicită a faptei, iar pârâta nu a înțeles

să critice hotărârea pronunțată sub acest aspect.

Prin

urmare, câtă vreme în sarcina pârâtei poate fi reținută culpa,

aceasta nu este îndreptățită la obținerea cheltuielilor de

judecată în cuantumul pretins.

Analizând

decizia civilă recurată în limita criticilor formulate prin motivele

de recurs, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, urmând a

fi respins, pentru următoarele considerente:

1)

Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ.: "Instanța va putea

încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima

instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în

condițiile art. 292, dacă le consideră necesare pentru

soluționarea cauzei", iar potrivit art. 292 alin. (1) C. proc. civ.,

părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de

dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului

ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și

administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri.

Textele

menționate reflectă reglementarea apelului ca o cale devolutivă

de atac. Efectul devolutiv al apelului permite instanței de apel, sub

aspect probatoriu, să încuviințeze refacerea sau completarea probelor

administrate în primă instanță, precum și administrarea

unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluționarea

cauzei.

Prin

urmare, administrarea de către curtea de apel a probei cu înscrisuri,

și în cadrul acesteia, depunerea la dosar a chitanței nr. 351 din 03

iunie 2013, respectă dispozițiile legale menționate anterior.

Împrejurarea

că acest înscris ar fi putut fi depus încă din faza de judecată

a cauzei în fața primei instanțe este irelevantă față

de dispozițiile art. 292 și art. 295 C. proc. civ.

Textele

de lege nu impun obligația instanței de apel de a administra numai

acele înscrisuri care nu existau la data pronunțării hotărârii

primei instanțe. Dimpotrivă, așa cum în mod expres prevăd

dispozițiile legale menționate și în acord cu caracterul

devolutiv al apelului, instanța de apel poate administra dovezile pe care

le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, cu respectarea

condițiilor generale și a celor specifice apelului pentru

admisibilitatea probelor, printre care însă nu se regăsește

și aceea ca înscrisurile administrate în apel să nu fi existat la

data pronunțării sentinței apelate.

2)

Recurenții susțin, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ.,

cuantumul nejustificat al cheltuielilor de judecată acordate în

cauză.

Înalta

Curte apreciază ca fiind nefondată critica formulată.

Potrivit

art. 274 alin. (3) C. proc. civ.;" Judecătorii au dreptul să

mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...)

ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de

mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de

avocat."

Înalta

Curte constată că prin dispozițiile legale menționate s-au

prevăzut două criterii în raport cu care se apreciază cuantumul

onorariilor avocaților și anume: valoarea pricinii și munca

îndeplinită de avocat.

În

ceea ce privește primul criteriu enunțat, Înalta Curte reține

că suma solicitată de reclamanți prin cererea de chemare în

judecată a fost de 550.000 lei.

În

legătură cu cel de-al doilea criteriu - munca îndeplinită de

avocat - instanța de recurs constată că pricina a parcurs

șapte termene de judecată, a implicat administrarea probei cu

înscrisuri, interogatoriu și martori. Asistența juridică a

presupus studierea dosarului, depunerea întâmpinării și a concluziilor

scrise, studierea și corelarea probelor administrate, a legislației

și a jurisprudenței aplicabile în cauză.

Or,

raportat atât la întreaga activitate a avocatului, cât și la volumul

pricinii, Înalta Curte apreciază că onorariul în sumă de 62.000

lei nu poate fi considerat "nepotrivit de mare" pentru a face

posibilă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ.

Recurenții

fac trimitere și la prevederile art. 276 C. proc. civ., însă Înalta

Curte apreciază că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în

cauză deoarece în prezentul litigiu nu se regăsește ipoteza

avută în vedere de textul de lege menționat și anume aceea ca

pretențiile fiecărei părți să fi fost

încuviințate în parte.

Reclamanții

menționează prin cererea de recurs minuta Consiliului Superior al Magistraturii

din data de 11 iunie 2008, însă nu precizează în ce temei de drept

poate fi circumscrisă critica care face referire la respectivul înscris.

Cât timp nu este invocată încălcarea unei dispoziții legale,

Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu efectuarea

controlului judiciar din această perspectivă.

3)

Prevederile art. 274 C. proc. civ. au ca temei culpa procesuală a

părții care cade în pretenții. Or, câtă vreme

reclamanții au declanșat un litigiu, la finalul căruia

instanța a decis că pretențiile lor sunt nefondate,

reclamanții au o culpă procesuală în sensul dispozițiilor

art. 274 C. proc. civ. și pot fi obligați la plata cheltuielilor de

judecată.

Culpa

procesuală ca temei al art. 274 C. proc. civ. este distinctă de culpa

ca temei al răspunderii civile delictuale și, de aceea, sunt

irelevante susținerile recurenților cu privire la existența sau

inexistența culpei pârâtei în angajarea răspunderii sale delictuale.

Prin

urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge,

ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., D., E. și A.

împotriva Deciziei civile nr. 266 A din 16 iunie 2014 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.

Procesat

de GGC - GV