ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1991/2016

Decizia nr. 1991/2016 Asupra recursului de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, la data de 01 septembrie 2011, reclamanții A., B., C., D. și E. au chemat în judecată pe pârâta F. și au solicitat instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să oblige pârâta la plata către reclamanți a sumei de 550.000 lei cu titlu de daune morale pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin atingerea gravă adusă onoarei și demnități, reputației și dreptului la imagine, ca urmare a afirmațiilor defăimătoare și contrare adevărului pe care pârâta le-a făcut la adresa reclamanților în cadrul adresei nr. 137507 din 19 mai 2011 înregistrată la Corpul de Control al Ministrului Economiei Comerțului și Mediului de Afaceri sub nr. 22.253 din 19 mai 2011, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 1437 din 28 iunie 2013 Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins acțiunea ca neîntemeiată și cererea pârâtei privind acordarea cheltuielilor de judecată. Tribunalul a apreciat că reclamanților nu le-a fost produs vreun prejudiciu prin afirmațiile pârâtei din cadrul adresei nr. 137507 din 19 mai 2011, atât timp cât nu le-au fost imputate în mod expres anumite fapte, iar referirea pârâtei la "cei care în acest minister sunt cei mai predispuși la nerespectarea legalității" nu poate fi considerată o acuză adusă în mod expres și direct reclamanților, ale căror nume sau funcții nu au fost menționate. În același sens, pârâta a făcut referire la "anumite persoane din minister cu funcții de conducere", or, în mod evident, reclamanții nu sunt singurele persoane care dețin astfel de funcții în cadrul ministerului, pentru a se considera că aluzia la persoana acestora ar fi evidentă.

Pe de altă parte, nu rezultă faptul că adresa menționată ar fi fost adusă la cunoștința mai multor persoane din cadrul ministerului, iar din înscrisurile comunicate a rezultat că adresa nu a produs efecte juridice. În baza art. 274 alin. (1) C. proc. civ., a fost respinsă ca neîntemeiată cererea pârâtei de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, tribunalul reținând că nu au fost depuse la dosar înscrisuri care să ateste achitarea efectivă a sumei de 62.000 lei către apărătorul ales, factura fiscală nr. 459 din 03 iunie 2013 nefăcând dovada plății onorariului de avocat în lipsa chitanței eliberate de avocat în acest sens.

Împotriva acestei hotărâri a formulat apel pârâta F., iar prin Decizia civilă nr. 266 A din 16 iunie 2014, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a admis apelul și a schimbat în parte sentința primei instanțe, în sensul obligării reclamanților la plata către pârâtă a sumei de 62.000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Răspunzând criticilor formulate care au vizat modul de soluționare a cererii de acordare a cheltuielilor de judecată constând în onorariul de avocat, instanța de apel a reținut că, în apel, apelanta pârâtă a depus chitanța nr. 351 din 03 iunie 2013 de plată a sumei de 62.000 lei, aferentă facturii fiscale nr. 459 din 03 iunie 2013, înscris ce atestă achitarea efectivă a sumei de 62.000 lei ce reprezintă onorariul apărătorului ales al apelantei pârâte.

Împotriva acestei decizii, în termen legal au declarat și motivat recurs reclamanții B., D., E. și A. Prin motivele de recurs, reclamanții formulează următoarele critici pe care le întemeiază pe prevederile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.: a) Instanța de apel a apreciat că se impune acordarea cheltuielilor de judecată către pârâtă, ca urmare a depunerii de către aceasta a chitanței emise de avocat, direct în apel. Prin urmare, instanța de apel a schimbat în parte sentința pronunțată de tribunal, întemeindu-se exclusiv pe un înscris depus în probațiune în apel, înscris a cărui existență nu a fost invocată sau dovedită în fața primei instanțe. În plus, factura emisă de avocatul pârâtei, depusă în fata tribunalului, și chitanța, depusă doar în apel, au fost emise la aceeași dată - 03 iunie 2013 - fiind neplauzibilă teza imposibilității depunerii acestora împreună.

b) Instanța de apel a acordat un cuantumul nejustificat al onorariului de avocat Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. permit judecătorului să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților dacă constată că sunt nepotrivit de mici sau de mari, iar în aplicarea acestor prevederi legale, prin minuta CSM din 11 iunie 2008 s-a stabilit obligația instanțelor de a exercita rol activ și de a cenzura cheltuielile de judecată suportate de partea care a căzut în pretenții, ori de câte ori se va observa că acestea sunt disproporționat de mari în raport de complexitatea speței și de efortul concret depus de către avocatul părții care a avut câștig de cauză. Raportat la desfășurarea prezentei cauze, cuantumul cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocațial este nepotrivit de mare.

De asemenea, obligarea recurenților la suportarea integrală a acestuia este nelegală raportat la întinderea culpei procesuale ce li se poate imputa și la regula stabilită conform art. 276 C. proc. civ. Dispozițiile art. 274 C. proc. civ. și art. 276 C. proc. civ. impun instanței să aprecieze în concret atât asupra întinderii culpei procesuale cât și cu privire la raportul dintre onorariul solicitat și munca îndeplinită de avocat. Cauza a avut doar șase termene de judecată, la trei dintre acestea cauza fiind amânată, nu a presupus administrarea unui probatoriu complex și nici nu a fost marcată de numeroase incidente procedurale care să permită concluzia că onorariul avocațial de 62.000 lei este justificat raportat la munca depusă de avocat.

c) Caracterul nedatorat al cheltuielilor de judecată. Pentru a justifica înlăturarea răspunderii civile delictuale, tribunalul nu a reținut lipsa culpei pârâtei, ci o împrejurare de fapt de natură să afecteze natura ilicită a faptei, iar pârâta nu a înțeles să critice hotărârea pronunțată sub acest aspect. Prin urmare, câtă vreme în sarcina pârâtei poate fi reținută culpa, aceasta nu este îndreptățită la obținerea cheltuielilor de judecată în cuantumul pretins. Analizând decizia civilă recurată în limita criticilor formulate prin motivele de recurs, Înalta Curte reține că recursul nu este fondat, urmând a fi respins, pentru următoarele considerente: 1) Potrivit art. 295 alin. (2) C. proc. civ.: "Instanța va putea încuviința refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 292, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei", iar potrivit art. 292 alin. (1) C. proc.

civ., părțile se vor putea folosi înaintea instanței de apel de dovezile invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori în întâmpinare, instanța de apel putând încuviința și administrarea probelor a căror necesitate rezultă din dezbateri. Textele menționate reflectă reglementarea apelului ca o cale devolutivă de atac. Efectul devolutiv al apelului permite instanței de apel, sub aspect probatoriu, să încuviințeze refacerea sau completarea probelor administrate în primă instanță, precum și administrarea unor probe noi, dacă le consideră necesare pentru soluționarea cauzei. Prin urmare, administrarea de către curtea de apel a probei cu înscrisuri, și în cadrul acesteia, depunerea la dosar a chitanței nr. 351 din 03 iunie 2013, respectă dispozițiile legale menționate anterior.

Împrejurarea că acest înscris ar fi putut fi depus încă din faza de judecată a cauzei în fața primei instanțe este irelevantă față de dispozițiile art. 292 și art. 295 C. proc. civ. Textele de lege nu impun obligația instanței de apel de a administra numai acele înscrisuri care nu existau la data pronunțării hotărârii primei instanțe. Dimpotrivă, așa cum în mod expres prevăd dispozițiile legale menționate și în acord cu caracterul devolutiv al apelului, instanța de apel poate administra dovezile pe care le consideră necesare pentru soluționarea cauzei, cu respectarea condițiilor generale și a celor specifice apelului pentru admisibilitatea probelor, printre care însă nu se regăsește și aceea ca înscrisurile administrate în apel să nu fi existat la data pronunțării sentinței apelate.

2) Recurenții susțin, în temeiul art. 274 alin. (3) C. proc. civ., cuantumul nejustificat al cheltuielilor de judecată acordate în cauză. Înalta Curte apreciază ca fiind nefondată critica formulată. Potrivit art. 274 alin. (3) C. proc. civ.;" Judecătorii au dreptul să mărească sau să micșoreze onorariile avocaților (...) ori de câte ori vor constata motivat că sunt nepotrivit de mici sau de mari, față de valoarea pricinii sau munca îndeplinită de avocat." Înalta Curte constată că prin dispozițiile legale menționate s-au prevăzut două criterii în raport cu care se apreciază cuantumul onorariilor avocaților și anume: valoarea pricinii și munca îndeplinită de avocat. În ceea ce privește primul criteriu enunțat, Înalta Curte reține că suma solicitată de reclamanți prin cererea de chemare în judecată a fost de 550.000 lei.

În legătură cu cel de-al doilea criteriu - munca îndeplinită de avocat - instanța de recurs constată că pricina a parcurs șapte termene de judecată, a implicat administrarea probei cu înscrisuri, interogatoriu și martori. Asistența juridică a presupus studierea dosarului, depunerea întâmpinării și a concluziilor scrise, studierea și corelarea probelor administrate, a legislației și a jurisprudenței aplicabile în cauză. Or, raportat atât la întreaga activitate a avocatului, cât și la volumul pricinii, Înalta Curte apreciază că onorariul în sumă de 62.000 lei nu poate fi considerat "nepotrivit de mare" pentru a face posibilă aplicarea art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Recurenții fac trimitere și la prevederile art. 276 C. proc.

civ., însă Înalta Curte apreciază că aceste dispoziții nu sunt aplicabile în cauză deoarece în prezentul litigiu nu se regăsește ipoteza avută în vedere de textul de lege menționat și anume aceea ca pretențiile fiecărei părți să fi fost încuviințate în parte. Reclamanții menționează prin cererea de recurs minuta Consiliului Superior al Magistraturii din data de 11 iunie 2008, însă nu precizează în ce temei de drept poate fi circumscrisă critica care face referire la respectivul înscris. Cât timp nu este invocată încălcarea unei dispoziții legale, Înalta Curte apreciază că nu este legal învestită cu efectuarea controlului judiciar din această perspectivă. 3) Prevederile art. 274 C. proc. civ.

au ca temei culpa procesuală a părții care cade în pretenții. Or, câtă vreme reclamanții au declanșat un litigiu, la finalul căruia instanța a decis că pretențiile lor sunt nefondate, reclamanții au o culpă procesuală în sensul dispozițiilor art. 274 C. proc. civ. și pot fi obligați la plata cheltuielilor de judecată. Culpa procesuală ca temei al art. 274 C. proc. civ. este distinctă de culpa ca temei al răspunderii civile delictuale și, de aceea, sunt irelevante susținerile recurenților cu privire la existența sau inexistența culpei pârâtei în angajarea răspunderii sale delictuale. Prin urmare, pentru considerentele expuse, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanții B., D., E. și A. împotriva Deciziei civile nr. 266 A din 16 iunie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016. Procesat de GGC - GV