ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1126/2017

Decizia nr. 1126/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 30 decembrie 2010, sub nr. x/2/2010, reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul XI, anularea Încheierii nr. 7/2010, emisă de pârâtă și, pe cale de consecință, admiterea contestației formulată de reclamant și anularea Deciziei nr. 15/2010, emisă de pârâtă.

Prin Sentința civilă nr. 5327 din 26 septembrie 2011, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României - Departamentul XI, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul Ministerul Mediului și Pădurilor, iar prin Decizia nr. 5160 din 24 aprilie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul, a casat sentința atacată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cauza a fost înregistrată la data de 14 octombrie 2013, sub același număr de dosar.

Prin încheierea de ședință din 05 decembrie 2013, instanța de fond a încuviințat probele cu expertiză contabilă și fiscală, apreciind că nu se impune încuviințarea unei probe cu expertiză tehnică, întrucât împrejurarea dacă sistemul DESWAT este mijloc fix sau investiție în curs, poate fi stabilită de către expertul contabil.

Prin Sentința civilă nr. 1266 din 14 aprilie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis, în parte, acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (fost Ministerul Mediului și Pădurilor, ulterior, Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice), în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, a anulat Încheierea nr. 7/2010 și, în consecință, a admis, în parte, contestația administrativă și a anulat, în parte, Decizia nr. 15/2010, respectiv în ceea ce privește măsurile dispuse la lit. a), b), c) și g) din dispozitivul acestei decizii.

Prin aceeași sentință a fost respinsă, în rest, acțiunea ca nefondată, respectiv în ceea ce privește măsura dispusă la lit. e) din dispozitivul Deciziei nr. 15/2010 și a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma de 17.052 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Pentru a dispune astfel, prima instanță a constatat că Încheierea nr. 7/2010, nu este motivată, nefiind prezentat niciun argument de fapt sau de drept avut în vedere de către Comisia de soluționare la pronunțarea soluției de respingere a contestației administrative. În contextul în care Încheierea nr. 7/2010 nu cuprinde nicio motivare, acest act este lovit de nulitate, vătămarea produsă reclamantului fiind evidentă și constând în imposibilitatea aflării și verificării raționamentului avut în vedere de către Comisia de soluționare a contestațiilor.

Referitor la Decizia nr. 15/2010, curtea de apel a analizat fiecare dintre măsurile contestate de reclamant prin acțiunea dedusă judecății, reținând următoarele:

Măsura dispusă la lit. a) din decizie este nelegală, întrucât în mod greșit auditorii publici externi au impus Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor regularizarea plăților către furnizorul extern, prin scăderea din facturile acestuia a sumelor reprezentând stopaj la sursă aferente serviciilor efectuate de nerezidenți pe teritoriul României și care nu s-au reținut la fiecare plată, în raport de dispozițiile art. 8 alin. (1) și (2), art. 13 lit. b) din C. fisc., pct. 3, pct. 68.1 și 68.3 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, art. 5 și art. 7 din Convenția încheiată de Statul Român și Guvernul S.U.A. pentru evitarea dublei impuneri, coroborate cu concluziile expertului fiscal.

Totodată, pârâtul a prezentat consultantului fiscal certificatele de rezidență fiscală ale A. Corporation, aferente anilor 2006 - 2010, primul și ultimul certificat fiind prezentate chiar în cuprinsul raportului de expertiză. Or, atâta timp cât aceste certificate preexistă, fiind emise pentru anii anteriori, chiar dacă nu au fost prezentate auditorilor publici externi cu ocazia controlului, nu se poate impune stopajul la sursă, deoarece s-ar nesocoti dispozițiile art. 1 pct. IV din Decretul nr. 238/1974.

Măsura dispusă la lit. b) din decizie este nelegală, întrucât în ipoteza în care subcontractorii nu și-ar fi achitat corect obligația de plată TVA către bugetul statului, Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor nu poate fi ținut solidar pentru aceasta, astfel cum prevede art. 151

2

alin. (1) din C. fisc., fiind incidente dispozițiile alin. (2) al aceluiași articol.

Atât B. - Sucursala București, cât și cei 8 subcontractanți locali erau înregistrați ca plătitori TVA în România, astfel că, fiecare este ținut a răspunde individual pentru corectitudinea declarării și plății taxei pe valoarea adăugată către bugetul statului. Ministerul a achitat integral facturile fiscale din 15 mai 2008 și din 13 august 2009, conținând și TVA, facturile fiind emise de C. SRL, reprezentant fiscal în România al A. Corporation. Totodată, în lipsa documentelor care să consemneze serviciile prestate, consultantul fiscal a dedus că s-au efectuat servicii în cascadă, fiind incidente dispozițiile art. 129 alin. (6) din C. fisc.

Măsura dispusă la lit. c) din decizie este nelegală, întrucât atât pentru importurile de bunuri, cât și pentru serviciile prestate, persoana obligată la plata TVA în România era A. Corporation, prin reprezentantul său C. SRL, iar nu Ministerul Mediului și Pădurilor, astfel că, este nelegală stabilirea în sarcina Ministerului a obligației de plată la bugetul statului a TVA aferentă importului de servicii prestate de furnizor, precum și de calculare și virare la bugetul statului a penalităților de întârziere aferente, în raport de dispozițiile art. 132 alin. (1) lit. b), art. 151

1

și art. 157 alin. (3) din C. fisc. și pct. 201

1

din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal (forma în vigoare la data de 01 ianuarie 2007). De asemenea, deși operațiunile analizate au avut loc în perioada 2007 - 2008, auditorii publici externi au aplicat dispozițiile Codului fiscal în vigoare în anul 2010.

Măsura dispusă la lit. e) din decizie este legală, vizând renegocierea contractului, cu scopul renunțării de către Minister la plata unor lucrări care cad în sarcina furnizorului și care, în mod nelegal, au fost preluate și plătite de beneficiar, iar nu modificarea unilaterală a contractului. Cu alte cuvinte, conducerea Ministerului va depune toate diligențele necesare pentru a renegocia contractul, în sensul celor dispuse de Curtea de Conturi, cu respectarea regulii libertății contractuale.

Măsura dispusă la lit. g) din decizie este nelegală, în raport de concluziile expertului judiciar contabil coroborate cu înscrisurile aflate la dosar, având în vedere obiectul contractului încheiat și faptul că nu există documente de recepție sau punere în funcțiune parțială pe obiective fizice (stații), astfel încât sistemul DESWAT a fost corect înregistrat ca un tot unitar în contul de "investiții în curs", în contabilitatea Administrațiilor Bazinale de Apă Teritoriale.

Abia la sfârșitul anului 2013, prin Hotărârea de Guvern nr. 1034, publicată în M. Of. nr. 810 din 20 decembrie 2013, au fost înscrise în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și date în administrarea Administrației Naționale "Apele Române", prin administrațiile bazinale teritoriale, 397 poziții, bunuri rezultate din investiții noi, constând în principal din stații automate hidrometrice, stații automate pluviometrice, sisteme IT și de comunicații.

Împotriva Sentinței civile nr. 1266 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Curtea de Conturi a României a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul respingerii în tot a acțiunii formulate de reclamant, în esență, pentru următoarele motive:

Încheierea nr. 7/2010 a fost emisă potrivit dispozițiilor pct. 92 - 105 din Regulament, conținând toate elementele de formă și fond prevăzute în Anexa nr. 9 la Regulament, prezentându-se motivele de fapt, respectiv, argumentele care au determinat comisia să respingă contestația, redarea măsurii contestate și a probelor/documentelor care au stat la baza dispunerii acesteia, motivele invocate în contestație de către conducerea Ministerului și documentele depuse în susținerea acesteia, precum și motivele pentru care au fost apreciate ca nerelevante.

Cu privire la măsura dispusă la lit. a) din Decizia nr. 15/2010, menținută prin Încheierea nr. 7/2010, instanța de fond în mod greșit a reținut ca fiind întemeiate susținerile reclamantului și concluziile expertului fiscal.

Auditorii publici externi, cu ocazia efectuării controlului, au constatat faptul că potrivit facturilor externe, acestea au reprezentat valoarea utilajelor, echipamentelor și serviciilor U.S. (livrate la furnizor) și respectiv, valoarea utilajelor și serviciilor locale (achiziționate) efectuate pe teritoriul național.

Entitatea controlată nu a prezentat pe timpul controlului și nu a putut face dovada existenței certificatului de înregistrare fiscală a furnizorului român. Prin urmare, fiind vorba despre servicii U.S., din care parțial au fost efectuate în România, echipa de control a constatat că valoarea acestora trebuia să fie impozitată prin procedeul "stopaj la sursă", în conformitate cu prevederile art. 115 lit. k) și art. 116 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal.

Instanța de fond a apreciat în mod greșit că, întrucât Ministerul a prezentat consultantului fiscal la data întocmirii raportului de expertiză, certificatele de rezidență fiscală aferente anului 2006 - 2010, în condițiile în care acestea nu au fost prezentate auditorilor publici externi, acest fapt atrage nelegalitatea măsurii dispuse.

Furnizorul A. Corporation, rezident american, nu a prezentat Ministerului Mediului certificatul de rezidență fiscală, în baza căruia putea fi scutit de plata impozitului pe venit datorat bugetului de stat.

Mai mult decât atât, nici Ministerul Mediului nu a solicitat A. Corporation să prezinte certificatul de rezidență fiscală, motiv pentru care, echipa de audit a constatat că entitatea verificată a procedat nelegal la achitarea integrală a sumelor datorate, fără să rețină cota de 16% aplicată asupra veniturilor obținute de A. Corporation din România.

Concluziile expertului tehnic nu sunt utile cauzei, întrucât A. Corporation a folosit ca subcontractor pentru efectuarea lucrărilor de punere în funcțiune a echipamentelor, societatea B. - Sucursala București, fără ca aceasta să aibă relații contractuale directe cu Ministerul Mediului. Expertiza tehnică nu a identificat niciun document prin care Ministerul Mediului a aprobat pentru A. Corporation, subcontractarea de lucrări.

În acest caz, așa cum au constatat și organele de control ale Curții de Conturi, facturarea lucrărilor prestate de subcontractanți s-a efectuat de către A. Corporation și nu direct de către subcontractanți.

Cu privire la măsura dispusă la lit. b) din Decizia nr. 15/2010, instanța de fond în mod greșit a reținut că actul atacat este nelegal, raportat la prevederile art. 129 alin. (6) și art. 151

2

alin. (1) și (2) din C. fisc. (forma în vigoare la data rambursării sumei de 1.746.776,04 lei).

Entitatea controlată nu a prezentat auditorilor publici externi contractele de servicii și lucrări încheiate de furnizor cu operatorii subcontractori de pe teritoriul național, motiv pentru care, nu se poate determina cu certitudine nivelul TVA care poate fi pretins că trebuie rambursat către agenții economici beneficiari.

Instanța de fond nu a avut în vedere că neregulile constatate vizau faptul că Ministerul Mediului și Pădurilor a plătit în mod nejustificat, la solicitarea operatorului A. Corporation, cu titlu de rambursare a TVA, suma de 1.746.776,04 lei, reprezentând valoarea TVA aferentă lucrărilor și serviciilor efectuate de agenții economici subcontractanți ai acestuia, întrucât nu avea la bază documentele legale justificative din care să rezulte corectitudinea efectuării plății TVA la bugetul statului de către firmele respective.

Cu privire la măsura dispusă la lit. c) din Decizia nr. 15/2010, prima instanță în mod greșit a reținut că nu a fost creat niciun prejudiciu, prin raportare la prevederile art. 133 alin. (1) lit. a) din C. fisc., subliniind că, atât pentru importurile de bunuri, cât și pentru serviciile prestate, persoana obligată la plata TVA în România era A. Corporation, prin reprezentantul său fiscal C. SRL, iar nu Ministerul Mediului și Pădurilor.

Potrivit prevederilor Cap. V din C. fisc. cu privire la plata TVA aferentă lucrărilor și serviciilor prestate de nerezidenți, de natura celor facturate de furnizorul sistemului DESWAT către reclamant, acesta din urmă, în calitate de beneficiar, trebuia să plătească la bugetul de stat valoarea TVA aferentă.

Conform normelor legale ce reglementează locul desfășurării activităților generatoare de TVA, dacă serviciile sunt prestate de la un sediu fix al prestatorului, aflat în alt loc decât locul în care persoana impozabilă și-a stabilit sediul activității economice, locul de prestare a serviciilor este locul unde se află respectivul sediu.

Având în vedere că Ministerul Mediului a efectuat plata facturilor către A. Corporation, acesta era obligat să aplice prevederile legale referitoare la nerezidenți, respectiv imposibilitatea deducerii TVA-ului de către nerezidenți, și pe cale de consecință, în mod nejustificat, nu a fost plătită la bugetul de stat valoarea TVA aferentă importurilor de lucrări și servicii prestate de către operatorul A. Corporation, în valoare totală de 808.194,33 dolari SUA, precum și majorările de întârziere aferente acesteia.

Cu privire la măsura dispusă la lit. g) din Decizia nr. 15/2010, instanța de fond în mod greșit a reținut ca fiind legală înregistrarea în contabilitatea Administrației Bazinale de Ape a sistemului DESWAT, pe considerentul că este vorba de un singur sistem, cu mai multe subansamble, care intră în categoria mijloacelor fixe și care, la data recepției finale, va putea fi considerat imobilizare corporală și amortizat ca atare.

Sistemul DESWAT nu poate fi considerat un "singur mijloc fix", întrucât sistemul nu constituie un singur utilaj sau agregat, o instalație sau o rețea care, odată pusă în funcțiune are o anumită perioadă de garanție și utilizare, urmând a fi supusă procesului de amortizare.

Prima instanță nu a avut în vedere și prevederile art. 6 din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, republicată, potrivit cărora "Nu sunt considerate mijloace fixe: a) motoarele, aparatele și alte subansamble ale mijloacelor fixe, procurate în scopul înlocuirii componentelor uzate cu ocazia reparațiilor de orice fel, care nu modifică parametrii tematici inițiali ai mijlocului fix".

Încadrarea și înregistrarea investiției în contul 2132 nu corespunde prevederilor H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și durata normală de funcționare a mijloacelor fixe, deoarece, datorită specificului și unicității sale, sistemul DESWAT nu se regăsește în noua clasificare a mijloacelor fixe la Grupa 3 - "Aparate și instalații de măsurare, control și reglare".

Instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 274 C. proc. civ., care reglementează condițiile în care partea care a pierdut procesul poate fi obligată la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Conturi nu poate fi considerată "o parte care cade în pretenții", întrucât litigiul de față s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice acesteia și misiunii pe care o îndeplinește, care constă în garantarea legalității cheltuirii banului public, motiv pentru care, a obliga Curtea de Conturi să plătească cheltuieli de judecată pentru activitatea pe care o desfășoară, echivalează cu o sancționare, implicit a faptului că își face datoria.

În mod eronat, instanța de fond nu a procedat la cenzurarea onorariului avocațial, prin prisma proporționalității acestuia cu amplitudinea și complexitatea activității depuse. Având în vedere că în cele două dosare pentru care se pretind cheltuieli de judecată în sumă de 12 552 lei, în concret, activitatea avocațială s-a rezumat la apărările formulate în rejudecarea cauzei, acest onorariu este excesiv.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimatul-reclamant Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor (în prezent Ministerul Mediului, conform modificărilor legislative intervenite prin O.U.G. nr. 1/2017 și H.G. nr. 19/2017), a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, reiterând susținerile formulate pe parcursul soluționării litigiului în primă instanță.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de recurs formulate și din oficiu, în limitele prevăzute de art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat.

Criticile formulate de recurenta-pârâtă, subsumate motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, sentința atacată reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente la circumstanțele de fapt ale cauzei.

În ceea ce privește Încheierea nr. 7/2010, în acord cu judecătorul fondului și contrar susținerilor recurentei-pârâte, instanța de control judiciar constată că acest act administrativ nu este motivat, întrucât nu conține analiza efectuată de Comisia de soluționare a contestațiilor în argumentarea soluției de respingere a contestației administrative.

În condițiile arătate, Încheierea nr. 7/2010 este lovită de nulitate,  intimatul-reclamant fiind în imposibilitatea de a verifica argumentele care au determinat Comisia să procedeze la respingerea contestației.

Susținerile recurentei-pârâte vizând legalitatea măsurii dispuse la lit. a) din dispozitivul Deciziei nr. 15/2010, sunt neîntemeiate.

Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de prima instanță, care achiesând la concluziile consultantului fiscal, a constatat că toți subcontractorii A. Corporation (sucursala americană B. și cele 8 societăți românești) sunt rezidenți fiscal în România și plătesc impozite la bugetul de stat aferente veniturilor realizate, astfel încât, serviciile prestate de subcontractori nu intră sub incidența impozitului pe venitul nerezidenților în ceea ce privește Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor.

Referitor la cele 8 societăți românești, sub aspectul impozitării, se constată că furnizorul emite factura fiscală pentru serviciile prestate și plătește impozitul aferent venitului înregistrat, iar Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, în calitate de beneficiar, are obligația plății facturii, conform clauzelor contractuale asumate.

În ceea ce privește sucursala deschisă în România de către A. Corporation, făcând aplicarea dispozițiilor art. 8 alin. (1) și (2) din C. fisc., art. 5 din Convenția încheiată între Guvernul R.S. România și Guvernul S.U.A. pentru evitarea dublei impuneri, pct. 68.1 și pct. 68.3 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal și art. 1 alin. (3) și art. 5 alin. (1) din Legea contabilității nr. 82/1991, în mod judicios instanța de fond a reținut că reprezintă un sediu permanent care are obligația ținerii evidenței fiscale și contabile, iar persoana juridică străină care desfășoară activitate prin intermediul unui sediu permanent în România, este obligată să mențină evidențe separate la nivelul sucursalei în ceea ce privește impozitul pe profit, să pregătească și să depună situații financiare, să declare și să plătească separat impozitul pe profit, potrivit art. 13 lit. b) din C. fisc. și pct. 3 din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal.

De asemenea, este corectă aprecierea primei instanțe în sensul că impozitarea serviciilor prestate, în calitate de subcontractor, de către B. - Sucursala București privește pe A. Corporation, întrucât această societate a efectuat plata serviciilor și este beneficiarul lucrărilor.

Această constatare se întemeiază pe concluziile consultantului fiscal care, în urma verificării documentației puse la dispoziție, nu a identificat contracte sau subcontracte care să denote relații contractule directe între B. - Sucursala București și Ministerul Mediului, Apelor și Pădurilor, facturile fiind emise de sucursala deschisă în România către A. Corporation.

În ceea ce privește certificatele de rezidență fiscală ale A. Corporation, aferente anilor 2006 - 2010, din cuprinsul raportului de expertiză fiscală rezultă că aceste certificate au fost prezentate consultantului fiscal de către intimatul-pârât, astfel încât, chiar dacă nu au fost prezentate echipei de audit cu ocazia controlului, atâta timp cât s-a făcut dovada existenței lor, fiind emise anterior, în raport de dispozițiile art. 1 pct. IV din Decretul nr. 238/1974, nu se poate impune procedeul "stopajului la bursă".

Totodată, din înscrisurile existente la dosarul cauzei (adresa emisă de Direcția Generală de Investiții din cadrul Ministerului Mediului), la Minister exista certificatul de rezidență fiscală al A. Corporation, aferent anului 2011, emis de Departamentul Trezorerie Philadelphia, SUA, motiv pentru care, se putea efectua plata facturilor în sumă de 4.004.796 dolari SUA, prin nereținerea impozitului prin stopaj la sursă.

De asemenea, certificatul de înregistrare fiscală al A. Corporation a fost prezentat anterior emiterii actelor contestate.

Potrivit din 03 iunie 2010 emisă de persoana juridică, copia certificatului de înregistrare fiscală a reprezentantului fiscal C. SRL a fost transmisă la cabinetul secretarului de stat prin fax, la data de 13 iunie 2005.

Referitor la măsura dispusă la lit. b) din dispozitivul Deciziei nr. 15/2010, în mod judicios judecătorul fondului, pe baza constatărilor consultantului fiscal, a reținut că în lipsa evidențelor contabile ale subcontractorilor, nu se poate stabili corectitudinea plății TVA la bugetul de stat de către subcontractori.

Pe de altă parte, din răspunsurile formulate de consultantul fiscal la obiectivele 3 și 4 ale expertizei tehnice, a rezultat că plata efectuată de Minister către A. Corporation nu are natura unei rambursări de TVA, în sensul celei realizate de organele fiscale și că această plată are acoperire legală iar dacă subcontractorii nu și-au îndeplinit propriile obligații de plată a TVA, nu există temei legal pentru ca intimatul-reclamant să răspundă solidar cu aceștia.

A. Corporation este persoană juridică străină nestabilită în Uniunea Europeană, înregistrată în scopuri de TVA din anul 2005, prin C. SRL. În concret, A. Corporation a transmis reprezentantului fiscal factura externă pentru serviciile prestate, iar acesta din urmă a emis 2 facturi fiscale conținând TVA, facturi ce au fost achitate integral de către intimatul-pârât.

În acord cu cele reținute de prima instanță, Înalta Curte constată că B. - Sucursala București și cele 8 societăți românești, erau înregistrate ca plătitori TVA în România, context în care, fiecare este ținut a răspunde individual pentru corectitudinea declarării și plății TVA către bugetul statului.

De altfel, chiar și în situația în care subcontractorii nu și-ar fi achitat obligațiile de plată a TVA, este nelegală măsura dispusă la lit. b) din dispozitivul deciziei contestate, prin raportare la dispozițiile art. 151

2

alin. (2) C. fisc., reținându-se că intimatul-pârât a achitat integral cele 2 facturi emise de C. SRL.

În ceea ce privește măsura dispusă la lit. c) din dispozitivul Deciziei nr. 15/2010, în mod corect instanța de fond a reținut că, atât pentru importurile de bunuri, cât și pentru serviciile prestate, persoana obligată la plata TVA în România este A. Corporation, prin reprezentantul său fiscal C. SRL, iar nu Ministerul Mediului și Pădurilor.

Astfel, coroborând răspunsul formulat de consultantul fiscal la obiectivul nr. 5 al expertizei tehnice, cu înscrisurile existente la dosarul dosar și făcând aplicarea prevederilor legale incidente, se constată că în privința importurilor de echipamente, persoana obligată la plata TVA în România era A. Corporation, potrivit dispozițiilor art. 151

1

din C. fisc., forma în vigoare la data de 01 ianuarie 2007, și pct. 201

1

din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal, forma în vigoare la data de referință, cu referire la art. 157 alin. (3) din C. fisc.

Referitor la TVA aferentă serviciilor prestate de A. Corporation pe teritoriul României, se reține că, în conformitate cu dispozițiile art. 150 alin. (1) lit. a) din C. fisc., forma în vigoare la data efectuării tranzacțiilor (2007 - 2008), această persoană juridică are obligația plății TVA în România, în calitate de furnizor, întrucât operațiunea economică analizată este efectuată de o persoană impozabilă, eligibilă pentru aplicarea TVA, operațiunea este cuprinsă în sfera TVA și are loc în România, nefiind incidentă nicio situație de scutire.

În condițiile arătate, A. Corporation, prin reprezentantul fiscal C. SRL, are rolul de agent fiscal, colectând TVA de la Minister, pe care îl virează la bugetul de stat, situație în care, reținându-se că Ministerul nu era persoana obligată la plata TVA către bugetul statului, calcularea dobânzilor și penalităților este improprie.

Înalta Curte împărtășește opinia exprimată de judecătorul fondului și în ceea ce privește măsura dispusă la lit. g) din dispozitivul Deciziei nr. 15/2010.

În susținerea legalității acestei măsuri, recurenta-pârâtă reiterează, în principal, argumentele formulate cu titlu de apărări în fața primei instanțe, argumente care au fost înlăturate, motivat, reținându-se că mijloacele de probă administrate în cauză (expertiză tehnică contabilă și înscrisuri) sunt în concordanță cu dispozițiile legale incidente.

În acest sens, conform contractului încheiat între Ministerul Agriculturii, Pădurilor, Apelor și Mediului, în calitate de cumpărător, și A. Corporation, în calitate de vânzător, cumpărătorul achiziționează senzori, echipamente de prelucrare și servicii de inginerie de sistem, denumite "echipamente și servicii", în timp ce vânzătorul va furniza un "sistem național integrat informațional și de decizie pentru managementul hidrologic de urgență", denumit DESWAT. Prețul este stabilit pe etape care includ procurare, instalare, testare, realizare, amplasamente, implementare sistem, instructaje, specializări etc., fără însă a se stabili, concret, prețul pe fiecare echipament sau serviciu care face obiectul contractului. Plățile efectuate nu au privit achiziția de componente ale sistemului, ci sunt plăți parțiale ale sistemului pe faze de lucru.

În mod întemeiat instanța de fond a validat concluziile expertului contabil, potrivit cărora, la data efectuării controlului auditorilor publici externi, sistemul DESWAT era înregistrat corect ca un tot unitar în contul de "investiții în curs" al Ministerului, neputând fi înregistrat în contabilitate pe faze sau obiective fizice (stații).

Prin urmare, nu se justifică înregistrarea în contabilitatea Administrațiilor Bazinale de Ape a fiecărei stații autonome sau a altor componente, înregistrarea acestora fiind posibilă doar după momentul aprobării, prin hotărâre de Guvern, a înscrierii în inventarul centralizat al bunurilor din domeniul public al statului și darea în administrarea Administrației Naționale "Apele Române" pentru administrațiile bazinale teritoriale, intervenită în speță, prin H.G. nr. 1034/2013, publicată în M. Of. nr. 810/20.12.2013.

Instanța de control judiciar va respinge, ca neîntemeiate, și criticile formulate de recurenta-pârâtă vizând aplicarea în mod greșit de către prima instanță a dispozițiilor art. 274 C. proc. civ.

În conformitate cu prevederile legale menționate, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală, iar partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile efectuate, justificat, de partea care a câștigat procesul.

Dispozițiile art. 274 alin. (3) C. proc. civ. conferă instanței de judecată posibilitatea de a reduce cuantumul onorariului avocaților, fără ca prin aceasta să afecteze convenția părților, care își păstrează toate efectele prevăzute de lege.

În speță, instanța de fond a făcut o aplicare corectă a legii atunci când a acordat cheltuielile de judecată reclamantului, în condițiile în care, prin sentința pronunțată a fost admisă, în parte, cererea de chemare în judecată, iar dispozițiile art. 274 C. proc. civ. nu prevăd niciun fel de circumstanțiere cu privire la persoanele fizice sau juridice/de drept privat/public, care pot cădea în pretenții.

Totodată, în mod judicios prima instanță a apreciat că nu se justifică solicitarea pârâtei de reducere a onorariului avocaților, reținând că acest cuantum este proporțional în raport cu valoarea pricinii, complexitatea mare a cauzei și activitatea desfășurată de avocați, ținând seama și de circumstanțele cauzei.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare sau de reformare a sentinței atacate, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va dispune respingerea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Curtea de Conturi a României împotriva Sentinței civile nr. 1266 din 14 aprilie 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21 martie 2017.

Procesat de GGC - NN