ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 863/2016

Decizia nr. 863/2016

Asupra cererii de revizuire;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei;

Cererea de revizuire;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București sub nr. x/3/2010 reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții B., B. - UM - x, directorul B. - C., prim - adjunct al directorului B. - D., E. - adjunct al directorului B. și F. - șef UM x, a solicitat instanței să dispună anularea Ordinului nr. AP/II/0365 din 7 august 2009, respectiv a Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010 precum și a altor dispoziții interne conexe acestora, prin care a fost luată măsura eliberării sale din funcție, fiind pus la dispoziție pe termen de trei luni, sancționat disciplinar, măsuri considerate netemeinice și nelegale.

Prin aceeași acțiune, reclamantul a solicitat obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale pentru prejudiciul suferit prin măsurile dispuse.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că din anul 2002 a deținut funcția de general brigadă în cadrul UM x București, structură centrală a Serviciului, până la data de 18 mai 2009, când prin Ordinul AP/II nr. 0235 din 19 mai 2009, a fost mutat la UM x București, unde a avut aceeași poziție de șef sector, funcție de general brigadă, dar cu activitate neoperativă.

Prin Ordinul nr. 0029585 din 16 mai 2009 a fost înființată o comisie de cercetare administrativă asupra activității sale din perioada 2006 - mai 2009 dar nu i-au fost precizate motivele ce au stat la baza declanșării procedurii de verificare, iar prin Ordinul AP/II nr. 0300 din 29 iunie 2009 a fost trimis în fața unui consiliu de judecată pentru cercetarea unor abateri reținute în sarcina sa de comisia de cercetare.

Prin Raportul personal nr. S/1062980 din 21 iulie 2009, reclamantul a contestat măsurile luate, semnalând existența unor vicii de procedură în activitatea consiliului de judecată și

unele abuzuri exercitate asupra sa de reprezentanții Direcției Juridice.

După cercetarea disciplinară, Consiliul de judecată a emis Hotărârea nr. 01165096 din 31 iulie 2009, fiind declarat vinovat pentru faptele reținute în sarcina sa ca abateri disciplinare, propunându-se trecerea sa în rezervă, iar prin Ordinul AP/II nr. 0365 din 7 august 2009, s-a dispus eliberarea sa din funcția de șef sector și trecerea pe o poziție de execuție, fiind pus la dispoziția comandantului unității pentru clarificarea unor aspecte constatate de membrii consiliului de judecată.

Reclamantul a arătat că nu se face vinovat de abateri reținute în sarcina sa, fiind sancționat fără a fi administrate probe concrete, iar prin comunicarea de sancționare nu s-a făcut referire la faptele reținute în sarcina sa și în ce perioadă au fost săvârșite.

În ceea ce privește cererea vizând daunele morale, reclamanta a arătat că a avut o carieră de 25 de ani de muncă, nu a fost sancționat niciodată, imaginea sa de ofițer superior în cadrul B. dar și în mediul civil fiind afectată prin retrogradarea sa din funcție și prin sancțiunea disciplinară aplicată.

Pârâtul, B., a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în esență, respingerea acțiunii ca nefondată, expunând pe larg considerentele avute în vedere pentru luarea măsurilor contestate, combătând totodată argumentele expuse de reclamant prin cererea de chemare în judecată.

Hotărârea instanței de fond;

Prin sentința civilă nr. 1872 din 6 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/CA/2010 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția de necompetență, cauza fiind declinată în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, a fost respinsă ca nefondată acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții B., B. - UM - x, directorul B. - C., prim - adjunct al directorului B. - D., E. - adjunct al directorului B. și F. - șef UM x.

În motivarea sentinței, instanța a reținut, în esență, că susținerile expuse de reclamant prin cererea de chemare în judecată nu sunt confirmate în raport de situația de fapt și drept ce rezultă din actele dosarului.

Astfel prin Ordinul nr. AP/II/0365 din 07 august 2009, emis de adjunctul B., reclamantul a fost eliberat din funcția de colonel, șef sector 1, în temeiul art. 74 alin. (1), raportat la art. 76 și 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 și a propunerii Consiliului de judecată, iar în temeiul dispozițiilor art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995, ținând cont de natura faptelor, a fost pus la dispoziția unității pentru a se verifica dacă faptele reținute nu întrunesc elementele constitutive ale unor infracțiuni.

Consiliul de Judecată în cuprinsul propunerii formulate a reținut în sarcina reclamantei următoarele abateri:

- lipsa controlului ierarhic operativ curent și neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau în calitate de ofițer de informații;

- abuz de funcție - efectuarea unor demersuri, în mod nejustificat de natură a aduce atingere libertăților fundamentale ale cetățenilor; ordonarea executării, în mod nejustificat, de măsuri specifice activității informațional operative de realizare a securității naționale; purtare abuzivă față de subordonați și manifestare de lipsă de respect față de superiori și egali în grad;

- nerespectarea prevederilor legale în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, prin încălcarea reglementărilor interne privind informațiile clasificate și copierea informațiilor clasificate.

În raport de criticile formulate de reclamant, instanța de fond a reținut că, Consiliul de judecată a analizat rapoartele întocmite, iar în fața instanței reclamantul a vorbit în termeni generali de anumite abuzuri exercitate asupra sa de către reprezentanții Direcției juridice, fără a arăta în mod concret în ce a constat presupusele abuzuri, iar împrejurarea că nu i s-a permis angajarea unui apărător - avocat decât în ziua ședinței de judecată în fața Consiliului, nu reprezintă un motiv de nulitate a actelor contestate, cu atât mai mult cu cât la data de 31 iulie 2009, consilierul juridic desemnat din oficiu a avut posibilitatea consultării dosarului.

Susținerile reclamantului, în sensul că în toate ordinele și comunicările emise de către B. nu a fost indicată calea de atac, instanța competentă și nici termenul de depunere a contestației nu au fost apreciate de instanță ca reprezentând motive de nulitate absolută în condițiile în care nu s-a făcut dovada unei vătămări, cu atât mai mult cu cât reclamantul a urmărit procedura administrativă și s-a adresat în termenele procedurale, instanței de contencios administrativ competente.

Nu a fost reținută nici critica reclamantului în sensul că prin Comunicarea de sancționare nu s-a făcut referire la faptele sau abaterile disciplinare reținute în sarcina sa, având în vedere că în cuprinsul actului administrativ s-a făcut referire la actele premergătoare în care sunt consemnate faptele.

Instanța a reținut, de asemenea, că executarea unui act administrativ nu este o chestiune ce privește legalitatea emiterii actului, astfel că susținerea în sensul că aplicarea Ordinului AP/II nr. 0365 din 07 august 2009 a fost făcută începând cu data emiterii și nu cu data aducerii la cunoștința sa, nu prezintă relevanță juridică.

Calea de atac exercitată;

Împotriva sentinței civile nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., iar B. - UM nr. x București Oficiul Juridic împotriva Încheierii de ședință din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse excepția de tardivitate și excepția lipsei de interes.

Prin Decizia nr. 1904 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, au fost respinse ca nefondate recursurile

declarate atât de reclamantul A. cât și de pârâtul B. - UM. nr. x București.

În motivarea sentinței, Înalta Curte a reținut, în esență, că recursurile sunt nefondate în raport de criticile formulate de recurenți și dispozițiile legale incidente.

Cu privire la recursul formulat de pârâtul

B.

- UM nr. x București, vizând legalitatea încheierii de ședință prin care au fost respinse excepția tardivității acțiunii și excepția lipsei de interes, instanța de recurs reținând incidența în cauză a dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2014, a constatat că acțiunea reclamantului A. a fost formulată în termenul de un an de la data luării la cunoștință a actului contestat, justificând totodată interes în demersul său judiciar.

Și recursul reclamantului A. a fost respins ca nefondat prin raportare la motivele de recurs invocate și întemeiate în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, s-a reținut că hotărârea instanței de fond cuprinde motivele de fapt și drept avute în vedere de instanță, fiind respectate dispozițiile art. 261 pct. 5 C. proc. civ., considerentele expuse de instanță vizând atât cererea principală de anulare a actelor contestate cât și cererile derivate.

Referitor la critica invocată în sensul că nu s-a dat curs solicitării judecării cauzei în ședință secretă, instanța de recurs a reținut că modul de desfășurare a ședinței de judecată nu are înrâurire asupra soluției pronunțate și recurate în cauză.

Nu a fost reținut nici motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond analizând și pronunțându-se cu privire la actele indicate prin cererea de chemare în judecată fără a schimba natura ori înțelesul lămurit și neîndoielnic al actelor contestate.

Nici motivul de recurs întemeiat în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. nu a fost reținut, instanța arătând pe larg în considerentele deciziei pronunțate, care au fost motivele de fapt și de drept avute în vedere.

Astfel, reclamantul a solicitat anularea Ordinului AP/II nr. 0365 din 7 august 2009 și a Comunicării nr. 0193032 din 7

aprilie 2010, repunerea în situația anterioară și despăgubiri în cuantum de 50.000 euro.

Prin Ordinul contestat, emis în temeiul dispozițiilor art. 74 alin. (1), art. 76 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, reclamantul a fost eliberat din funcția de șef sector și numit pe o funcție de execuție, fiind pus la dispoziție în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la săvârșirea unor fapte de natură penală, iar prin Comunicarea nr. 0193032 din 07 aprilie 2010 pârâtul a fost înștiințat că a fost sancționat cu „9 zile consemnare”, având în vedere Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 al președintelui Consiliului de judecată, concluziile Corpului de Control al G. nr. 02030842 din 4 martie 2010; 02060478 din 3 martie 2010 și nr. 01623004 din 3 martie 2010.

Criticile referitoare la greșita apreciere asupra condițiilor de formă și motivarea actelor au fost respinse de instanța de recurs, având în vedere că, deși recurentul - reclamant a susținut netemeinicia actelor contestate, în fața instanțelor nu a indicat/dovedit vreo vătămare în raport de aceste fapte, cunoașterea faptelor imputate neputând fi pusă la îndoială cu atât mai mult cu cât din cuprinsul cererii de chemare în judecată rezultă că a cunoscut actele și faptele reținute în sarcina sa, participând în mod direct la procedura disciplinară derulată, iar în perioada cât a fost ofițer activ și a fost derulată procedura disciplinară a avut acces la documentele clasificate, fapt ce rezultă inclusiv din înscrisurile atașate dosarului ca documente secrete, care cuprind semnătura și data când au fost aduse la cunoștință recurentului - reclamant.

Cu privire la încălcarea dreptului la apărare, instanța de recurs a reținut că în cele două cicluri procesuale reclamantul nu a indicat/dovedit în ce a constatat vătămarea sa și care au fost elementele apărării care nu au putut fi valorificate, recurentul având totodată posibilitatea exercitării dreptului la apărare sub toate aspectele.

S-a reținut că, prin Ordinul AP nr. 110365 din 7 august 2008, a intervenit o schimbare din funcție în sensul art. 76 alin. (1) din

Legea nr. 80/1995 ce nu echivalează cu o sancțiune disciplinară, respectiv retrogradarea, cum eronat a susținut recurentul, temeiul legal al ordinului contestat fiind corect.

Cu privire la măsura punerii la dispoziție în raport de dispozițiile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, instanța a reținut că aceste dispoziții legale se aplică în cazul încadrării și trecerii în rezervă a ofițerilor vizați, neexistând restricții legale cu privire la aplicarea dispozițiilor vizate în perioada în care cadrul militar se afla pus la dispoziție.

Au fost respinse susținerile recurentului vizând nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 1344/2007 respectiv dispozițiile Legii nr. 53/2003, în cauză fiind incidente dispozițiile Legii nr. 80/1995 ca lege specială ce se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999 în ceea ce privește aplicarea sancțiunii disciplinare, însă nu cu dispozițiile C. muncii așa cum a susținut reclamantul, astfel că susținerea recurentului în sensul prescrierii dreptului de aplicarea sancțiunii nu a fost reținută ținând cont și de dispozițiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999.

Sancțiunea „consemnare” a fost aplicată în raport de dispozițiile art. 33 din Legea nr. 80/1995, fiind dispusă prin Ordinul din data de 7 aprilie 2010 și comunicată prin actul contestat, sub semnătura acestuia.

Au fost apreciate ca nefondate criticile recurentului vizând aplicarea ilegală a sancțiunii „consemnării” având în vedere că potrivit art. 34 din Legea nr. 80/1995, sancțiunea disciplinară se aplică potrivit regulamentelor militare, un astfel de regulament, fiind aprobat prin Ordinul nr. S/1163 din 15 iunie 2008, Ordinul nr. M/26 din 6 martie 2009 invocat de recurent, nefiind aplicabil personalului B. ci doar structurilor din cadrul H.

Eliminarea sancțiunii de ,,consemnare” din categoria sancțiunilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 80/1995 a fost dispusă prin Legea nr. 53/2011, ulterior aplicării sancțiunii reclamantului.

Instanța de recurs a concluzionat că sancțiunea aplicată reclamantului este legea, fiind prevăzută la data aplicării ei de art. 33 din Legea nr. 80/1995 și de dispozițiile interne ce reglementează modul de stabilire și sancționare a abaterilor disciplinare pentru cadrele militare din cadrul B.

În ceea ce privește aspectele vizând încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, instanța de recurs a reținut că atât reclamantul cât și apărătorul său puteau face demersurile necesare pentru a obține autorizarea accesului la documente.

Pe parcursul judecării cauzei reclamantul nu a mai avut acces la documentele clasificate atașate dosarului, dar a avut acces în perioada cât a fost ofițer activ cât și în cadrul derulării cercetării disciplinare, fiind asistat de un apărător, unele documente fiindu-i aduse la cunoștință sub semnătură, astfel că nu se poate susține necunoașterea acestora și încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Atât doctrina cât și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului au statuat în mod constant că nedivulgarea unor elemente ale dosarului este compatibilă cu dreptul la un proces echitabil în condițiile în care unele probe pot să nu fie comunicate apărării din rațiuni de interes public.

Aspectele invocate de recurent cu privire la imparțialitatea judecătorului au fost înlăturate de instanța de recurs având în vedere că recurentul avea la îndemână mijloacele procedurale prevăzute de art. 27 și următoarele C. proc. civ.

Calea de atac a revizuirii;

Împotriva Deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a formulat revizuire, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, reclamantul A., cu motivarea că decizia menționată a fost pronunțată cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar.

Sintetizând, revizuentul arată că hotărârea pronunțată de către instanța de recurs încalcă următoarele norme de drept european.

- Dreptului la un proces echitabil: art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 41, art. 47 și art. 48 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- Principiile privind restrângerea drepturilor: art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 18 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 57 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 52 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- Dreptul la demnitate, libertate și siguranță art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 și art. 6 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene;

- Dreptul privind libertatea de circulație art. 2 din Protocolul 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 45 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și art. 21 din Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene;

- Dreptul la respectarea vieții private de familie: art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 7 din Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

În dezvoltarea motivelor arătate, revizuentul arată considerentele avute în vedere pentru fiecare categorie de drepturi apreciate ca fiind încălcate:

Astfel, cu privire la prima categorie de drepturi se arată că instanțele au încălcat dreptul său la un proces echitabil în condițiile în care:

- instanțele investite cu judecarea fondului și a recursului trebuia să asigure reclamantului dreptul la un proces echitabil, public și să-l soluționeze într-un termen rezonabil;

- instanțele judecătorești trebuia să fie independente și imparțiale;

- instanțele judecătorești trebuia să asigure accesul la documentele din dosar, documente clasificate în mod nelegitim și care trebuiau declasificate;

- instanțele judecătorești trebuia să verifice nerespectarea obligației instituției emitente a actelor administrative contestate cu privire la motivarea acestora, motivare care lipsește, atât în fapt cât și în drept, etc.

Cu privire la cea de-a doua categorie de drepturi încălcate, respectiv încălcarea principiilor privind restrângerea drepturilor, art. 7 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se apreciază că prin actele administrative contestate și măsurile dispuse au fost restrânse exercitarea drepturilor și libertăților fundamentale protejate atât la nivel european, cât și constituțional.

Instanța de recurs a făcut o analiză compretensibilă referitoare la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale prin aplicarea sancțiunii disciplinare, respectiv „consemnate 9 zile” dar nu a analizat și soluționat situația referitoare la faptul că instanța de fond nu a analizat nelegalitatea Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010; nu a constatat că sancțiunea disciplinară „consemnare” era abrogată încă din anul 2004; nu a observat că Regulamentul disciplinei militare nr. RG/3/2000 a fost abrogat în luna martie 2009, iar sancțiunea contestată nu putea fi aplicată ofițerilor cu grad de colonel și superior acestui grad; a ignorat situația de fapt cu privire la sancțiunea „consemnare 9 zile” care prin modul de aplicare și executare a fost în realitate un arest la domiciliu; nu s-a pronunțat cu privire la inexistența unui text de lege în baza căruia s-a aplicat sancțiunea.

Concluzionează revizuentul că prin aplicarea sancțiunii „consemnare 9 zile”, pe lângă faptul că nu are un suport legal în dreptul intern, se aduce atingeri grave drepturilor și libertăților fundamentale garantate prin Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene.

Cu privire la încălcarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se arată că în fapt și drept limitarea exercițiului la libertate individuală, libera circulație, viața intimă, familială și privată ar fi trebuit să aibă loc într-o manieră clară, previzibilă și lipsită de echivoc, specificată printr-o lege sau printr-un text de act normativ opozabil, astfel încât să fie îndepărtată eventualitatea arbitrariului sau abuzul autorităților, în speță B.

Ca urmare actul prin care a fost aplicată, sancțiunea disciplinară „consemnare 9 zile” este în contradicție cu prevederile relevate de Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene și Tratatul pentru Funcționarea Uniunii Europene, fiindu-i încălcate drepturile și libertățile fundamentale arătate, iar aplicare conformă a normelor de drept european ar fi impus anularea actelor contestate.

Intimatul B. - UM - x - Oficiul Juridic a formulat întâmpinare prin care a invocat inadmisibilitatea cererii de revizuire având în vedere că prin Decizia nr. 1904/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, ce face obiectul prezentei revizuiri, nu a fost evocat fondul, fiind respins recursul declarat de recurentul A.

Pe fondul cauzei, intimatul arată, în esență, că motivele de revizuire invocate de revizuent nu se încadrează pe cazul de revizuire reglementat de art. 21 din Legea nr. 554/2004, iar aplicarea principiului priorității dreptului comunitar, ca urmarea aderării României la Uniunea Europeană, este condiționată de existența unei incompatibilități între normele interne și normele comunitare.

Revizuentul nu a dovedit această cerință esențială pentru aplicarea dreptului comunitar, nu a motivat incompatibilitatea prevederilor din legislația internă aplicată de instanța de recurs cu ordine juridică comunitară reglementată prin Tratatul Uniunii Europene indicat în cererea de revizuire, astfel că nu se poate reține îndeplinirea condițiilor impuse de art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, instanța de recurs analizând argumentele expuse prin cererea de recurs, stabilind situația de fapt și drept prin prisma normelor legale incidente.

Considerentele Înaltei Curți cu privire la cererea de revizuire;

Cu privire la excepția inadmisibilității cererii de revizuire invocată de intimatul B., se constată că este neîntemeiată.

Este adevărat că prin Decizia nr. 1904/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție pronunțată în recurs, nu a fost evocat fondul cauzei așa cum susține intimatul, dar revizuirea deciziei menționate a fost solicitată în raport de motivele de revizuire prevăzute de art. 21 din Legea nr. 554/2004, conceput ca un remediu intern în cazul hotărârilor definitive și irevocabile, pronunțate cu încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2) din Constituția României prin raportare la art. 10 din Tratatul de Instituire a Comunității Europene.

Nu trebuie omis faptul prin Decizia Curții Constituționale nr. 1039 din 5 decembrie 2012, publicată în M. Of. nr. 61 din 29 ianuarie 2013, s-a constatat că prevederile art. 21 alin. (2) teza I din Legea nr. 554/2004, sunt neconstituționale în măsura în care se interpretează în sensul că nu pot face obiectul revizuirii hotărârile definitive și irevocabile pronunțate de instanța de recurs, cu încălcarea principiului priorității dreptului Uniunii Europene, atunci când nu evocă fondul.

Ca urmare revizuirea întemeiată pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 poate fi exercitată și împotriva hotărârilor care nu evocă fondul.

Ținând cont de caracterul general obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, având în vedere obiectul și temeiul revizuirii, se constată că revizuirea Deciziei nr. 1904/2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție este susceptibilă de revizuire, chiar dacă nu suntem în prezența unei situații în care a fost evocat fondul în recurs.

Analizând cererea de revizuire în raport de criticile formulate prin raportare la dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că este neîntemeiată pentru următoarele considerente.

În ceea ce privește susținerile revizuentului A. întemeiate în drept pe dispozițiile art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte reține că sunt nefondate pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004:

a) „Constituie motiv de revizuire care se adaugă la cele prevăzute de C. proc. civ., pronunțarea hotărârilor rămase definitive și irevocabile prin încălcarea principiului priorității dreptului comunitar, reglementat de art. 148 alin. (2), coroborat cu art. 20 alin. (2) din Constituția României.”

Atât doctrina cât și practica au statuat că acest motiv de revizuire este menit să asigure preeminența dreptului european în lumina principiilor și interpretării date în jurisprudența jurisdicțională a Uniunii Europene, nefiind omis nici principiul efectivității.

Având în vedere că dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să reia în discuție fondul litigiului și să înlăture aplicarea normelor interne de procedura care conferă autoritate de lucru judecat a hotărârii, motivele de revizuire întemeiate pe dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 vor fi analizate prin raportare la dispozițiile codului de procedură civilă și limitele prevăzute de art. 326 alin. (3) C. proc. civ., introduse în C. proc. civ. prin O.U.G. nr. 130/2000, conform cărora în această procedură extraordinară „Dezbaterile sunt limitate la admisibilitatea revizuirii și la faptele pe care se întemeiază”.

În accepțiunea revizuentului, instanța de recurs a pronunțat decizia atacată cu încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, respectiv a dreptului la un proces echitabil prin prisma faptului că instanța nu a soluționat cauza în ședința secretă, nu a declasificat documentele ce aveau legătură cu cauza, ignorând principiului egalității armelor, existând o ingerință a autorității B. și I. în acordarea certificatului de securitate pentru acces la documentele clasificate desemnate în dosarul cauzei.

Art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, prevede că orice persoană are dreptul să fie judecată în mod public, iar publicitatea nu este un scop în sine ci un mijloc prin care se poate atinge obiectivele art. 6 invocate de revizuent și anume „un proces echitabil”.

Potrivit părții finale a art. 6, regula publicității poate suferii excepții în situații ce vizează protecția moralei, a ordinii publice, a securității naționale, a intereselor minorilor, a vieții private a părților sau a intereselor justiției (Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului, Campbell și Fell) dar în cauza de față instanța de recurs a respins cererea vizând caracterul secret al ședinței pentru a respecta tocmai obiectivele art. 6 vizând dreptul la un proces echitabil.

Legea nr. 188/2002 privind protecția informațiilor clasificate la art. 2 alin. (2) stabilește că „accesul la informații clasificate este permis numai în cazurile, în condițiile și prin respectarea procedurilor prevăzute de lege”, iar declasificarea este reglementată prin Anexa din 13 iunie 2002 - H.G. nr. 585/2002 pentru aprobarea Standardelor naționale de protecție și informații clasificate în România.

Instanța de recurs a arătat detaliat că în perioada cât a fost ofițer activ și a fost derulată procedura disciplinară, revizuentul a avut acces la documentele clasificate, iar actele contestate în fața instanței i-au fost aduse la cunoștință sub semnătură, astfel că nu se poate reține susținerea revizuentului în sensul că s-a aflat într-o poziție dezavantajoasă față de celelalte părți.

Faptul că judecătorii au avut acces la informațiile clasificate reprezintă o garanție a liberului acces la justiție ce implică atât efectivitatea cât și eficacitatea accesului la justiție.

Revizuentul arată că s-a încălcat art. 7 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului dar norma invocată consacră principiul legalității încriminării și pedepselor în materie penală, principiul legalității fiind unul dintre principiile fundamentale ale civilizației juridice europene, fiind inclus de multă vreme în legislația statelor europene.

Revizuentul readuce în discuție legalitatea măsurii dispuse prin actele contestate, respectiv a măsurii „consemnare 9 zile” dar revizuirea nu implică un nou control judiciar, nefiind permisă repunerea în discuție a aspectelor avute în vedere de instanța de recurs. De altfel, instanța de recurs a analizat pe larg criticile formulate de recurent cu privire la măsura contestată, argumentele ce au fundamentat raționamentul juridic, fiind expuse în considerentele deciziei ce face obiectul revizuirii.

În calea de atac a recursului s-a statuat că sancțiunea „consemnare” a fost aplicată în temeiul dispozițiilor art. 33 din Legea nr. 80/1995, iar eliminarea sancțiunii din categoria sancțiunilor prevăzute de actul normativ indirect, a avut loc ulterior aplicării sancțiunii, prin modificare a pct. 8 art. 1 din Legea nr. 53/2011.

Cu privire la încălcarea art. 5 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, revizuentul arată că i-au fost încălcate drepturile prin exercitarea măsurii de „consemnare”.

În realitate, toate criticile formulate de revizuent sunt întemeiate pe nemulțumirea sa față de soluția pronunțată în recurs, nemulțumire ce vizează modul de administrare și interpretare a probelor, legalitatea măsurii „consemnare”, conținutul măsurilor dispuse.

Pe calea revizuirii nu se verifică legalitatea și temeinicia hotărârii atacate ci îndeplinirea condițiilor expres și limitativ prevăzute de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 554/2004 raportat la C. proc. civ., fără a se putea proceda la o rejudecare a cauzei, prin reaprecierea probatoriului administrat.

Prin criticile formulate, revizuentul tinde în realitate la o rejudecare a cauzei pe calea revizuirii, fapt ce ar duce la încălcarea principiului securității juridice, principiul fundamental al supremației dreptului reținut constant în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel revizuirea nu poate fi tratată ca un apel deghizat (Lenskaya c.Rusia, 28730/3/2009) securitatea juridică implicând și respectul pentru principiul res judicato care constituie principiul caracterului definitiv al hotărârii judecătorești.

Și în jurisprudență Curții de Justiție a Uniunii Europene, prin hotărârea pronunțată în cauza Rosmarie Kapferer.c Schlank & Schick Gmbh C-234/2004 s-a reținut importanța deosebită a principiului autorității de lucru judecat în ordinea de drept comunitar, iar -,,dreptul comunitar nu impune unei jurisdicții naționale să înlăture normele interne de procedură care conferă autoritatea de lucru judecat unei hotărâri”.

Față de considerentele expuse Înalta Curte constată că în speță nu se poate reține nesocotirea de către instanța de recurs a caracterului efectiv al principiului priorității dreptului comunitar, în măsură să fundamenteze schimbarea deciziei ce face obiectul cererii de revizuire, motiv pentru care, în temeiul dispozițiilor art. 21 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, raportat la art. 326 și 328 C. proc. civ., cererea de revizuire

formulată de revizuientul A. împotriva Deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge cererea de revizuire formulată de revizuentul A. împotriva Deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 martie 2016.