ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1904/2015

Decizia nr. 1904/2015

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/3/2010 reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Serviciul Român de Informații (în continuare SRI), Serviciul Român de Informații - UM ..........., Maior B. - Director al SRI, C. - Prim-adjunct al Directorului SRI, D. - Adjunct al Directorului SRI și E. - Șef U.M. ..........., anularea Ordinului AP II 0365 din 7 august 2009, respectiv a Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010 precum și a altor dispoziții interne conexe acestora, prin care a fost eliberat din funcție, pus la dispoziție pe termen de trei luni, sancționat disciplinar, pe care le consideră netemeinice și nelegale și obligarea pârâților la plata sumei de 50.000 euro reprezentând daune morale.

În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat, în esență, că a deținut, începând cu anul 2002, funcția operativă de șef sector 1 (general de brigadă) în cadrul UM ... București, structură centrală a Serviciului, până în 18 mai 2009, când prin Ordinul AP II nr. 0235 din 19 mai 2009, a fost mutat la UM ........... București, cu toate drepturile salariale (soldă de baza, de conducere, sporuri, soldă de merit etc.) avute la fostul loc de muncă anterior subliniat și pe aceeași poziție de șef sector, funcție de general de brigadă, dar cu activitate neoperativă.

Totodată, a fost informat că prin Ordinul nr. 0029585 din 16 mai 2009 s-a înființat o comisie de cercetare administrativă asupra activității sale depuse în perioada 2006 - mai 2009, fără a i se preciza motivele care au stat la baza demersului menționat.

A precizat reclamantul că deși în ședința din data de 20 mai 2009, când i-au fost aduse la cunoștință prevederile actelor în cauză, a contestat verbal aceste activități, acest fapt însă nu a fost menționat în nici un proces-verbal.

S-a mai arătat că în urma raportului de cercetare administrativă, s-a emis Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, prin care a fost trimis în fața unui consiliu de judecată pentru cercetarea unor abateri grave reținute în sarcina sa și care nu au fost detaliate în fapt și în drept.

Cu toate că a contestat inițial documentul adus la cunoștință în data de 1 iulie 2009, semnalând existența unor vicii procedurale, respectiv neprezentarea faptelor imputate, localizarea în timp și spațiu a acestora, valorile afectate și gradul de pericol social etc., acest demers nu a fost luat în considerare de cei în drept.

Prin Raportul personal din 21 iulie 2009, înaintat spre soluționare adjunctului directorului SRI, prin intermediul comandantului UM ........... București după cum prevăd reglementările militare, reclamantul a semnalat, în fapt și în drept, existența unor vicii de procedură în activitatea consiliului de judecată și chiar unele abuzuri exercitate asupra sa de reprezentanții Direcției Juridice delegați cu instrumentarea dosarului cauzei, dar nu a primit nici un răspuns.

Totodată, a mai arătat reclamantul că prin raport verbal adresat conducerii unității a învederat că nu i-a fost respectat dreptul la apărare, prin faptul că, deși a solicitat prezența unui apărător la momentul studierii dosarului cu două zile înaintea ședinței de judecată, această solicitare a fost onorată doar în ziua ședinței, în data de 31 iulie 2009, când consilierul juridic desemnat din oficiu a avut posibilitatea observării dosarului doar timp de 30 minute, neputând să își pregătească corespunzător apărarea. Ulterior, după cercetarea disciplinară și în baza Hotărârii consiliului de judecată nr. 01165096 din 31 iulie 2009, prin care a fost declarat vinovat pentru faptele reținute ca abateri disciplinare, s-a propus trecerea sa în rezervă.

Prin Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009, s-a dispus eliberarea din funcția deținută de șef sector și trecerea pe o poziție de execuție, coroborat cu punerea la dispoziția comandantului unității pentru clarificarea unor aspecte incerte constatate de membrii consiliului de judecată, dar fără a se preciza și perioada acestei ultime dispoziții.

Reclamantul a susținut că nu se face vinovat de abaterile disciplinare reținute în sarcina sa și pentru care a fost sancționat de mai multe ori, fără probațiune concretă și efectivă, de către conducerea Serviciului.

Prin comunicarea de sancționare nu s-a făcut referire la faptele sau abateri disciplinare reținute în sarcina sa și nu s-a precizat concret când au fost săvârșite, în ce perioadă bine definită.

De asemenea, a mai arătat reclamantul că are o vechime în munca de 25 de ani, nu a fost sancționat niciodată și ca șef de sector, funcție de conducere deținută timp de 9 ani, a fost apreciat anual, cu calificativul de "foarte bun", având permanent "soldă de merit" și în perioada septembrie 2008 - martie 2009 în extenso a obținut, cu aprobarea conducerii Serviciului și "soldă de excepțional".

În ceea ce privește capătul de cerere privind daunele morale, reclamantul a arătat că imaginea sa de ofițer superior în cadrul Serviciului Român de Informații, dar și în mediul civil a fost afectată, urmare a felului în care a fost retrogradat din funcție și, ulterior, sancționat disciplinar.

Prin întâmpinare, pârâtul Serviciul Român de Informații a invocat excepția de necompetență materială, excepția de netimbrare, iar pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin Sentința civilă nr. 1872 din 6 mai 2011 pronunțată în Dosarul nr. x/3/CA/2010 al Tribunalului București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a fost admisă excepția de necompetență materială și declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București.

Cauza a fost înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 22 iunie 2011, iar la data de 18 noiembrie 2011 pârâtul SRI a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile de netimbrare, de tardivitate a formulării acțiunii împotriva Ordinului AP II nr. 0365 din 7 august 2009 și excepția lipsei de interes a acțiunii formulate împotriva Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiate.

Prin Încheierea din data de 18 octombrie 2012, Curtea a respins ca neîntemeiate excepțiile de tardivitate și lipsei de interes, pentru motivele arătate pe larg în considerentele încheierii cu caracter interlocutoriu.

Prin Sentința nr. 252 din 22 ianuarie 2013, Curtea de Apel București a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a reținut, în esență, următoarele:

Prin Ordinul nr. AP II0365 din 7 august 2009, emis de adjunctul directorului SRI, reclamantul a fost eliberat din funcția de colonel, șef sector I (general de brigadă), în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 și 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 și a propunerii Consiliului de judecată și aprobării conducerii SRI, prin Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009, potrivit art. 20 alin. (2) din Regulamentul privind Consiliile de judecată.

De asemenea, potrivi pct. II din Ordinul contestat, ținând cont de natura faptelor pentru care a fost judecat, în temeiul art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995, ofițerul a fost pus la dispoziția unității în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către aceste fapte a elementelor constitutive ale unor infracțiuni.

În cuprinsul propunerii Consiliului de judecată s-au reținut următoarele abateri: a) lipsa controlului ierarhic operativ curent și neîndeplinirea obligațiilor ce-i reveneau în calitate de ofițer de informații; b) abuz în funcție: efectuarea unor demersuri, în mod nejustificat de natură a aduce atingere libertăților fundamentale ale cetățenilor; ordonarea executării, în mod nejustificat de măsuri specifice activității informațional operative de realizare a securității naționale; purtare abuzivă față de subordonați și manifestare de lipsă de respect față de superiori și egali în grad; c) nerespectarea prevederilor legale în îndeplinirea sarcinilor de serviciu, prin încălcarea reglementărilor interne privind informațiile clasificate și copierea informațiilor clasificate.

A reținut instanța de fond că vătămarea reclamantului în raport cu cercetarea disciplinară nu se confirmă.

S-a reținut că reclamantul a susținut că a fost informat și despre Ordinul nr. 0029585 din 16 mai 2009, prin care s-a înființat o comisie de cercetare administrativă asupra activității sale depuse în perioada 2006 - mai 2009, fără a i se preciza motivele care au stat la baza demersului menționat, iar în ședința din data de 20 mai 2009, i-au fost aduse la cunoștință prevederile actelor în cauză, a contestat verbal aceste activități, însă acest fapt nu a fost menționat în nici un proces-verbal, care să fie supus semnării de către părțile implicate.

De asemenea, reclamantul a mai arătat că în baza raportului de cercetare administrativă, document ce nu i-a fost adus la cunoștință, s-a emis Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, prin care a fost trimis în fața unui consiliu de judecată pentru cercetarea unor abateri grave puse în sarcina sa și care nu au fost detaliate, în fapt și în drept, conform reglementărilor legale. Cu toate că a contestat inițial, prin semnarea cu divergență a documentului adus la cunoștință în data de 1 iulie 2009, semnalând, totodată, existența unor vicii procedurale în inițierea demersului în cauză, prin nerespectarea prevederilor ordinului intern, dar și a legislației aplicabile în materie, întrucât nu i-au fost prezentate și descrise faptele pentru care eram incriminat, localizarea în timp și spațiu a acestora, valorile afectate și gradul de pericol social etc., acest demers nu a fost luat în considerare de cei în drept, activitatea în sine continuând, fără clarificarea celor semnalate.

În acest context s-a statuat că reclamantul a recunoscut că i-au fost aduse la cunoștință motivele pentru care s-a declanșat cercetarea sa disciplinară; împrejurarea că obiecțiunile sale nu au fost consemnate într-un proces-verbal nu prezintă relevanță; că i-a fost adus la cunoștință raportul de cercetare administrativă, în data de 1 iulie 2009 și că a formulat contestație, semnalând anumite nereguli procedurale, astfel că nu a fost vătămat în drepturile sale prin efectuarea cercetării administrative prealabile.

S-a reținut că reclamantul a mai susținut că prin Raportul nr. S/1062980 din 21 iulie 2009, înaintat spre soluționare adjunctului directorului SRI a semnalat, în fapt și în drept, existența unor vicii de procedură în activitatea consiliului de judecată și chiar, unele abuzuri exercitate asupra sa de reprezentanții Direcției Juridice delegați cu instrumentarea dosarului cauzei, dar nu a primit nici un răspuns în consecință.

În opinia instanței, Consiliul de judecată a analizat rapoartele întocmite de către reclamant, pe care le-a apreciat ca fiind neîntemeiate, reclamantul având posibilitatea să se adreseze instanței de contencios administrativ, invocând aceste neregularități, însă, în fața instanței, reclamantul a vorbit la modul general de anumite abuzuri exercitate asupra sa de către reprezentanții Direcției Juridice, fără să arate în concret ce fel de abuzuri au fost exercitate asupra sa.

Împrejurarea că reclamantului nu i s-ar fi permis angajarea unui avocat decât în ziua ședinței de judecată, nu reprezintă un motiv de nulitate. Conform celor afirmate de reclamant în data de 31 iulie 2009, consilierul juridic desemnat din oficiu a avut posibilitatea consultării dosarului, semnalând în plenul consiliului de judecată faptul că există vicii de procedură în instrumentarea cauzei.

Prin urmare, reclamantului i s-a respectat dreptul la apărare și din punct de vedere al acordării asistenței juridice, iar în ipoteza în care viciile de procedură nu au fost semnalate din lipsă de timp, puteau fi reiterate pe calea acțiunii în instanță, lucru ce nu s-a întâmplat, reclamantul limitându-se la aprecieri cu caracter general.

Aspectele legate de faptul că deși a solicitat o audiență și aceasta s-a aprobat, fiind întrebat despre diverse activități derulate de subordonați și alte persoane din cadrul fostei unități în care a activat ca șef de sector, instanța a reținut că nu prezintă relevanță și nu au legătură cu legalitatea actelor administrative contestate.

Susținerea că în toate ordinele și comunicările emise de către conducerea Serviciului nu a fost indicată calea de atac, instanța competentă și nici termenul de depunere a contestației, nu poate atrage sancțiunea nulității absolute a actelor în cauză, reclamantul trebuind să dovedească o vătămare, or, în contextul în care a urmat procedura administrativă specifică prealabilă și s-a adresat în termen instanței de contencios administrativ, nu s-a reținut o vătămare în drepturile sale, din acest punct de vedere.

Prin Comunicarea nr. 0193032 din 7 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantul a fost sancționat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 a președintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului în hotărârea adoptată și Concluziile Corpului de Control al Direcției de Securitate Internă nr. 02030842 din 4 martie 2010; nr. 02060478 din 3 martie 2010 și nr. 01623004 din 3 martie 2010.

S-a arătat că reclamantul a susținut că prin Comunicarea de sancționare nu s-a făcut referire la ce fapte sau abateri disciplinare au fost puse în sarcina sa și nu s-a precizat concret când au fost săvârșite, în ce perioadă bine definită, astfel încât dacă ar fi reținute în sarcina sa, s-ar încălca practic legea, dispozițiile art. 268 alin. (1) C. muncii, iar termenul de 6 luni a fost împlinit cel puțin de la data de 19 noiembrie 2009 astfel că și în cazul în care aceste fapte ar fi real dovedite, acestea sunt, totuși, prescrise.

Instanța de fond a statuat că în cuprinsul actului administrativ, deși nu sunt redate în concret faptele, s-a făcut trimite la actele premergătoare în care aceste fapte sunt consemnate, astfel că nu a fost reținută nemotivarea actului administrativ din acest punct de vedere.

Având în vedere dispozițiile speciale aplicabile cadrelor militare, a apreciat instanța că, în speță, nu sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii referitoare la prescripție ci actele normative și regulamentare cu caracter special aplicabile personalului din cadrul SRI.

S-a constatat că executarea unui act administrativ nu este o chestiune ce privește legalitatea emiterii acestuia, astfel încât nu prezintă relevanță susținerea că pârâta a pus în aplicare Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009 începând cu data emiterii acestuia și nu cu data aducerii la cunoștința sa, adică 19 august 2009.

Împotriva Sentinței nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, comunicată la 11 iunie 2013, au declarat recurs A. și Serviciul Român de Informații - Unitatea Militară "X" București - Oficiul Juridic împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Recurentul-reclamant a invocat ca temei legal al recursului, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8, 9 C. proc. civ., invocând critici pe care însă nu le-a structurat în raport cu motivele de recurs menționate.

Din cuprinsul recursului formulat rezultă că recurentul-reclamant, în susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. a susținut, în esență, că hotărârea recurată nu este motivată în conformitate cu cerințele prevăzute de art. 261 pct. 5 C. proc. civ., nefiind menționate considerentele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate apărările/cererile referitoare la repunerea în situația anterioară emiterii actelor contestate, cheltuielile de judecată și judecarea cauzei în ședință secretă.

De asemenea, a arătat că hotărâre nu s-au făcut referiri la probele administrate și aceasta cuprinde motive contractorii.

Se aduc critici și în ceea ce privește consemnările eronate din Încheierea din 15 ianuarie 2013.

Referitor la motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., s-a susținut, în esență, că judecătorul s-a aflat în confuzie în înțelegerea cauzei atât în ceea ce privește succesiunea faptelor și a înțelegerii criticilor formulate cu referire la legalitatea actelor contestate.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat nelegalitatea actelor contestate, susținând netemeinicia și nelegalitatea sentinței recurate prin care i-a fost respinsă acțiunea.

S-a menționat, în esență, că actele contestate nu îndeplinesc condițiile de formă, fiind și nemotivate.

Astfel, în mod eronat instanța de fond, făcând referire/expunând în mod nepermis abaterile reținute în sarcina sa de Consiliul de judecată, a statuat că nu se poate reține o nemotivare a acestora și implicit vătămarea sa.

Referindu-se la Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, recurentul a susținut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispozițiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995. În opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancțiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcție” și nu a unei decizii administrative unilaterale de „eliberarea din funcție”.

În raport de calificativele „foarte bun și „bun”, obținute anterior emiterii ordinului, nu se justifică reținerea unui management defectuos în sarcina sa și dezinteres în îndeplinirea sarcinilor/atribuțiilor de serviciu.

Măsura punerii la dispoziție nu s-a aplicat în conformitate cu dispozițiile art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995.

Privitor la Comunicarea nr. 019032 din 7 aprilie 2010, prin care i s-a adus la cunoștință sancțiunea disciplinară de 9 zile consemnare, sancțiune prevăzută de art. 33 din Legea nr. 80/1995, s-a susținut că aceasta i-a fost aplicată la circa 9 luni de la data luării la cunoștință de cei în drept de abaterile reținute în sarcina sa, fiind prescrisă aplicarea acesteia în raport cu prevederile art. 252 din Legea nr. 53/2003.

A fost invocată nelegalitatea sancțiunii disciplinare și din perspectiva modului efectiv de punere în executare.

Recurentul a arătat că sancțiunea aplicată, deși a fost prevăzută de art. 33 din Legea nr. 80/1995, ar fi trebuit să fie reglementată conform art. 34 din aceeași lege printr-un act normativ intern cu caracter public, nu secret.

A arătat și faptul că aplicarea acesteia a avut consecințe în ceea ce privește libertatea individuală, libera circulație, viață intimă, familială și privată.

Astfel, recurentul a susținut că sancțiunea disciplinară aplicată - „consemnare” - este de natură a încălca drepturile și libertățile prevăzute și protejate de normele constituționale și convenționale, precum și Legea nr. 345/2004.

Recurentul a susținut și încălcarea art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că actele contestate nu puteau intra sub incidența clasificării, că nu a avut acces la documentele secrete pe parcursul judecării cauzei în fond, existând îndoieli asupra independenței judecătorului care este deținător al certificatului ORNIS, emis și cu avizul SRI.

Intimatul Serviciul Român de Informații a formulat recurs împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012, invocând ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304

1

C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierii și respingerea capătului de cerere privind anularea Ordinului AP nr. 0365 din 7 august 2009 ca tardiv formulat și a capătului de cerere privind anularea Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, ca lipsit de interes.

În motivarea recursului, în esență, s-a susținut că Ordinul nr. AP II0365 din 7 august 2009, prin care reclamantul a fost trecut pe o poziție de execuție reprezintă o decizie administrativă, de natură managerială, pentru un management defectuos, nefiind emis ca o sancțiune disciplinară, iar în ceea ce privește faptele pentru care a fost judecat de către Consiliul de judecată, s-a arătat că acestea urmau să fie clarificate și sub aspect penal, fără a se fi luat o decizie în privința lor.

Se arată că plângerii prealabile împotriva ordinului i s-a răspuns prin Comunicarea nr. 01043423 din 17 septembrie 2009, astfel că formularea cererii de chemare în judecată la 6 iulie 2010 este tardivă în raport de dispozițiile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, iar reclamantul nu a dovedit motive temeinice pentru nerespectarea acestui termen.

Cu privire la lipsa de interes a acțiunii formulate împotriva Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, s-a susținut că, în raport de prevederile art. 66 alin. (1) din Regulamentul disciplinei militare emis de Ministerul Apărării Naționale, de faptul că sancțiunea a fost aplicată la 7 aprilie 2010, în prezent este radiată, orice efect al acesteia a încetat, aceasta nu mai există.

Recurentul-reclamant la 10 octombrie 2014, a formulat cerere completatoare a recursului prin care a solicitat admiterea acestuia, casarea sentinței recurate și pe fond admiterea acțiunii, anularea actelor atacate, repunerea în situația anterioară emiterii acestora, inclusiv sub aspectul restituirii sumelor reprezentând 10 luni solda pentru funcția de general de brigadă august 2009 - mai 2010, 7 luni recalculare și majorare pensie iunie - decembrie 2010, precum și diferența de salarii compensatorii calculate la solda din luna mai 2010, obligarea pârâților la 400.000 euro reprezentând prejudicii morale și la cheltuieli de judecată, reiterând argumentele expuse în cuprinsul cererii de recurs.

Recurentul-reclamant a formulat întâmpinare la recursul declarat de SRI, solicitând respingerea acestuia, fiind susținută legalitatea Încheierii din 18 octombrie 2012 și combătute criticile intimatului.

În esență, s-a arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, acțiunea fiind formulată în termen. De asemenea, are un interes legitim personal și direct în ceea ce privește anularea comunicării.

Serviciul Român de Informații a formulat întâmpinare la recursul reclamantului, prin care a solicitat respingerea acestuia ca nefondat, combătând criticile și apărările expuse în cuprinsul căii de atac și susținând legalitatea și temeinicia soluției pronunțate în cauză de instanța de fond, care respectă cerințele legale referitoare la motivare.

În esență, s-a arătat că în contextul în care prin hotărârea recurată a fost respinsă acțiunea principală, nu se mai impunea analiza cererilor derivate/subsecvente și cu atât mai puțin admiterea lor.

S-a susținut că nu sunt fondate criticile recurentului sub nici un aspect, actele atacate fiind emise cu respectarea condițiilor de formă și a dispozițiilor legale incidente. De asemenea, sunt nefondate apărările din perspectiva încălcării unor prevederi ale normelor constituționale și convenționale.

Recurentul-reclamant și recurentul-intimat au depus la dosarul cauzei concluzii scrise.

Înalta Curte, analizând recursurile formulate, apreciază că acestea sunt nefondate pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Referitor la recursul formulat de SRI împotriva Încheierii din 18 octombrie 2012, prin care au fost respinse excepțiile tardivității acțiunii și a lipsei de interes invocate de acest recurent, instanța de recurs reține că încheierea recurată este temeinică și legală.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, acțiunea reclamantului împotriva Ordinului AP II 0365 din 7 august 2009, comunicat la 19 august 2009 a fost formulată la 6 august 2010.

Necontestat este că în legătură cu acest ordin, recurentul-reclamant a făcut mai multe demersuri/rapoarte emitentului, începând cu Raportul din 21 august 2009 la care a primit răspuns prin intermediul Comunicării nr. 01043423 din 17 septembrie 2009, referitor la care instanța de fond a reținut că s-a comunicat foarte sumar că eliberarea din funcție nu a fost disciplinară și că nu s-a finalizat cercetarea întreprinsă împotriva sa.

Totodată, au urmat alte demersuri ale reclamantului având ca scop revocarea ordinului în cadrul procedurii prealabile reglementată de prevederile art. 7 din Legea nr. 554/2004.

Această procedură a fost instituită în ceea ce-l privește pe cel vătămat, ca o șansă pentru ocrotirea dreptului sau interesului legitim pe cale administrativă, prin revocarea actului, evitându-se sesizarea instanței judecătorești.

Autoritatea pârâtă, ulterior datei de 17 septembrie 2009 întreținând corespondență cu reclamantul prin comunicările/răspunsurile la rapoartele acestuia, nu a tranșat clar, ferm și fără echivoc, care este poziția sa față de solicitările adresate, astfel că aceste împrejurări se încadrează în motive temeinice.

Prin urmare, va fi confirmată soluția instanței de fond care a făcut aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și a respins excepția tardivității acțiunii ca neîntemeiată, constatând că aceasta a fost introdusă în termenul de 1 an de la data luării la cunoștință a actului contestat.

Deci, în mod corect a fost soluționată excepția tardivității acțiunii împotriva Ordinului AP II0365 din 7 august 2009.

În altă ordine, în mod corect a fost soluționată și excepția lipsei de interes invocată în cauză, întrucât, astfel cum judicios a reținut instanța de fond, reclamantul are interes în a contesta și dovedi nelegalitatea aplicării sancțiunii disciplinare, inclusiv din perspectiva despăgubirilor solicitate.

Față de aceste considerente, Înalta Curte va respinge recursul formulat de SRI, ca nefondat.

Analizând recursul recurentului-reclamant în raport de motivele de recurs invocate, Înalta Curte reține că acesta este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. invocat, este nefondat.

Analizând sentința recurată, se reține că instanța de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în raport de actele/probele aflate la dosar care au format convingerea instanței, fiind respectate cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea conducând către soluția pronunțată.

Soluția de respingere a acțiunii, evident, vizează atât capetele principale cât și cele derivate.

Considerentele expuse de instanță pentru soluția pronunțată, au vizat atât cererea principală de anulare a actelor contestate cât și cererile derivate, astfel că în contextul în care cererea principală a fost considerată neîntemeiată și respinsă, nu se mai impunea analiza solicitărilor privind repunerea în situația anterioară, despăgubiri și cu atât mai puțin, admiterea acestora.

Întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă, este evident că în temeiul art. 274 C. proc. civ. nu se puteau acorda cheltuieli de judecată reclamantei.

Referitor la aspectele invocate în sensul că nu s-a dat curs solicitării judecării cauzei în ședință secretă, se reține că modul de desfășurare a ședinței de judecată nu are înrâurire asupra soluției pronunțată și recurată în cauză, care are un alt obiect în raport de care se cenzurează legalitatea hotărârii recurate, nefiind învestită instanța cu o cerere privind vătămarea reclamantului urmare a publicității ședințelor de judecată.

În ceea ce privește erorile materiale sau de redactare strecurate în încheiere/hotărâre, recurentul avea la îndemână alte mijloace procedurale legale pentru a solicita îndreptarea acestora. Oricum, aspectele invocate nu prezintă relevanță din perspectiva recursului.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat, este nefondat.

Analizând sentința recurată se constată că instanța de fond nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor contestate, prin interpretarea greșită a acestora. Aceasta a analizat și s-a pronunțat cu privire la actele indicate/contestate de reclamant prin acțiune, respectiv Ordinul AP II 0365 din 7 august 2009 și Comunicarea nr. 019032 din 7 aprilie 2010. Faptul că poziția recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea corect reținută de prima instanță nu poate conduce la reținerea ca fondat a acestui motiv de recurs.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant este nefondat.

Astfel cum s-a reținut la pct. 1 al prezentei decizii, reclamantul a solicitat anularea Ordinului APII nr. 0365 din 7 august 2009 și a Comunicării nr. 0193032 din 7 aprilie 2010, repunerea în situația anterioară, despăgubiri în cuantum de 50.000 euro și cheltuieli de judecată.

Prin Ordinul AP II nr. 0365 din 7 august 2009, emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, reclamantul a fost eliberat din funcția de șef sector și numit pe același profil în funcția de ofițer 1, nivel I, la același sector, pe o funcție de execuție, fiind pus la dispoziție în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reținute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală, care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Prin Comunicarea nr. 0193032 din 7 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantului a fost înștiințat că a fost sancționat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 al președintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului și hotărârea adoptată, Concluziile Corpului de Control al Direcției de Securitate Internă nr. 02030842 din 4 martie 2010; 02060478 din 3 martie 2010 și nr. 01623004 din 3 martie 2010.

Deci aceste acte au fost contestate în principal în prezenta cauză, solicitându-se anularea lor de către reclamant.

Având în vedere funcția/calitatea reclamantului, respectiv, cadru-militar, în sensul art. 1 din Legea nr. 80/1995, în temeiul căreia au fost emise și actele contestate, se impune a menționa că litigiului dedus judecății îi sunt incidente dispozițiile primare speciale ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările ulterioare.

Criticile referitoare la greșita apreciere asupra condițiilor de formă și motivarea, ce trebuiau îndeplinite de actele contestate, în special a actului ce privește sancțiunea disciplinară, sunt nefondate.

De altfel, problema motivării actelor administrative trebuie analizată în legătură cu vătămarea persoanelor destinatare ale acestor acte, care trebuie să-și evalueze drepturile și interesele legitime eventual încălcate prin aceste acte în deplină cunoștință asupra tuturor aspectelor de fapt și de drept avute în vedere de autoritatea publică la emiterea lor.

Se constată că recurentul-reclamant, deși a susținut nemotivarea actelor contestate, nici la instanța de fond și nici la instanța de recurs nu a indicat/dovedit vreo vătămare în raport de acest fapt.

Cunoașterea faptelor imputate nu poate fi pusă la îndoială. Atât din cuprinsul/expunerea cererii de chemare în judecată cât și al celorlalte cereri formulate de reclamant rezultă că acesta a cunoscut atât actele atacate cât și actele premergătoare, că i-au fost aduse la cunoștință, că a participat în mod direct la procedura disciplinară derulată, astfel că nu se poate reține susținerea că nu a avut cunoștință de faptele pentru care a fost cercetat și sancționat.

De asemenea, în perioada cât a fost ofițer activ și a fost derulată procedura disciplinară, reclamantul a avut acces la documentele clasificate, fiindu-i aduse la cunoștință faptele imputate, aspect care se constată de instanță, inclusiv din înscrisurile atașate dosarului ca documente secrete, care cuprind semnătura și data când au fost aduse la cunoștința acestuia.

Mai mult, în cuprinsul Hotărârii Consiliului de judecată din 31 iulie 2008, sunt descrise/menționate abaterile reținute în sarcina sa, fiind necontestat de reclamant că a avut cunoștință de acestea, sub semnătură.

Este necontestat că actele atacate fac trimitere la actele premergătoare în care sunt consemnate faptele, că recurentului-reclamant acestea i-au fost aduse la cunoștință, astfel că în mod corect instanța de fond a statuat că nu se poate reține nemotivarea lor.

În altă ordine, deși s-a susținut de reclamant că nu și-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, având în vedere timpul scurt avut la dispoziție de apărătorul său la momentul derulării procedurii disciplinare, nici la judecata pe fond și nici în recurs acesta nu a indicat/dovedit în ce a constat vătămarea sa în raport cu acest fapt, care au fost elementele apărării care nu au putut fi valorificate.

De asemenea, reclamantul a avut posibilitatea să-și exercite pe deplin dreptul la apărare sub toate aspectele, având pe deplin cunoștință de toate faptele imputate, menționate și în cuprinsul hotărârii recurate, sub rezerva criticilor acestuia. Însă, se constată că acesta s-a mărginit a reitera aceleași fapte petrecute anterior, invocând chestiuni generale, fără conținut concret.

Reclamantul, deși a susținut că nu s-a menționat calea de atac în cuprinsul acestor acte, a exercitat însă toate demersurile legale administrative și la instanță.

În consecință, în mod judicios prima instanță a reținut că sunt neîntemeiate criticile reclamantului cu privire la aceste aspecte.

Referitor la criticile prin care s-a susținut că este netemeinică și nelegală soluția care a vizat cererea privind anularea Ordinului AP II nr. 0365 din 7 august 2009, instanța de recurs reține că acestea sunt nefondate.

Atât în cuprinsul cererii de recurs, întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ. cât și la judecarea acestuia, aspectele de nelegalitate și neconstituționalitate au fost formulate/înfățișate ca apărări de fond, nu ca veritabile excepții de nelegalitate sau neconstituționalitate, având ca temei dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv Legea nr. 47/1992.

În esență, recurentul a susținut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispozițiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, întrucât, în opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancțiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcție” și nu a unei decizii administrative unilaterale.

Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009 a fost emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 și a Raportului președintelui Consiliului de judecată nr. 01165097 din 3 august 2008, reclamantul fiind eliberat din funcția de șef sector 1 (general de brigadă), activitate neoperativă și numit pe același profil în funcția de ofițer 1, nivel 1, la același sector, funcție executivă.

Este real că această situație a avut efecte în ceea ce privește drepturile salariale ale acestuia și schimbarea pe o funcție de execuție.

În baza aceluiași ordin, în temeiul art. 82 lit. a) din Legea nr. 80/1995, a fost pus la dispoziție în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reținute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Necontestat este faptul că în conformitate cu dispozițiile art. 35 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, precum și a regulamentelor interne ce stabilesc organizarea și funcționarea consiliilor de judecată, prin ordin al adjunctului directorului Serviciului Român de Informații, reclamantul a fost trimis în fața consiliului de judecată.

Urmare a cercetărilor efectuate în cadrul consiliului de judecată au fost relevate aspecte și atitudini din activitatea ofițerului ce au fost catalogate în registrul unui management defectuos, fapt ce putea genera prejudicii activității desfășurate sub conducerea sa.

Faptele reținute ca abateri de către Consiliul de judecată în sarcina sa au fost menționate în Raportul nr. 01165097 din 3 august 2009 și în Hotărârea Consiliului de judecată din 31 iulie 2009, adusă la cunoștința reclamantului sub semnătura acestuia, fiind propusă trecerea sa în rezervă, fără însă a i se da curs.

De asemenea, și martorul propus de reclamant și audiat la instanța de fond, F. a confirmat existența disfuncționalităților apărute în anul 2009 în managementul activității structurii organizatorice coordonate de acesta.

În acest context a intervenit schimbarea din funcție a reclamantului A., fiind emis Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, în temeiul dispozițiilor art. 74 alin. (1), art. 76, 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, care prevăd următoarele:

„art. 74 alin. (1) - Încadrarea ofițerilor, maiștrilor militari și subofițerilor în funcții, se face ținând seama de nevoile forțelor armate, de competența și conduita morală ale acestora.

art. 76 - Mutarea cadrelor militare în activitate dintr-o unitate în altă, precum și schimbarea din funcții în cadrul aceleiași unități se efectuează o singură dată pe an, cu excepția situațiilor deosebite stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale.

art. 78 alin. (1) - Numirea în funcție și eliberarea din funcție în unitățile militare, cu excepția funcțiilor publice în care numirea se face potrivit legii, se fac în timp de pace și în timp de război, conform competențelor stabilite prin ordin al ministrului apărării naționale”.

Aceste dispoziții sunt cuprinse în Cap. VI din Legea nr. 80/1995 - „Aprecierea, încadrarea și promovarea în funcție a cadrelor militare”, fiind incidente inclusiv ofițerilor, cărora li se întocmesc aprecieri de serviciu conform acestor prevederi legale periodic sau în cazuri anume stabilite.

Rezultă din cuprinsul prevederilor art. 76 alin. (1) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, că este permisă schimbarea din funcție în cadrul aceleiași unități o singură dată pe an, de persoanele cu competențe atribuite în acest sens.

Prin urmare, prin Ordinul nr. AP II 0365 din 7 august 2009, în cazul reclamantului, a intervenit deci o schimbare din funcție în sensul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, fiind fără relevanță termenii de „eliberare din funcție”; „numire în funcție”, utilizați în cuprinsul ordinului contestat, aceasta fiind dispusă în contextul aprecierii activității celui în cauză, conform dispozițiilor legale menționate și citate anterior.

Este evident că schimbarea din funcție nu echivalează cu o sancțiune disciplinară, respectiv retrogradarea, cum eronat a susținut recurentul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, temeiul ordinului atacat nu a fost art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, iar intimatul a precizat constant că schimbarea din funcție a reprezentat o măsură administrativă apărută ca o necesitate în asigurarea unui management care să evite vulnerabilizarea activității ce se desfășura sub comanda reclamantului și nu o sancțiune disciplinară.

De asemenea, ipoteza avută în vedere de aceste dispoziții nu se regăsește în cauza de față, căreia îi sunt incidente dispozițiile reținute/indicate în mod corect de autoritatea pârâtă în actul contestat.

Mai mult, este necontestat că nu s-a dat curs propunerii Consiliului de disciplină de trecere în rezervă a reclamantului, nefiindu-i aplicată nicio altă sancțiune disciplinară până la cea contestată în cauză.

Acesta nu a înfățișat o altă situație de fapt față de cea prezentată de intimat, în sensul că în ceea ce privește stabilirea unei sancțiuni pentru abaterile disciplinare reținute în sarcina sa, era necesar ca înainte de aplicarea unei sancțiuni disciplinare să se stabilească mai întâi dacă aceste fapte pot contura elementele constitutive ale unor infracțiuni, situație în care răspunderea disciplinară nu mai era posibilă, legea instituind obligația de sesizare a organelor de urmărire penală în vederea angajării răspunderii penale a făptuitorului.

În concluzie, temeiul legal al ordinului contestat este corect, ordinul atacat și măsura de schimbare din funcție, fiind temeinice și legale, în raport cu dispoziții legale reținute/indicate, fiind nefondate toate criticile recurentului.

Nici criticile recurentului cu referire la măsura punerii la dispoziție nu se confirmă.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 rezultă că acestea se aplică în cazul încadrării sau trecerii în rezervă a ofițerilor vizați.

Deci, aceste prevederi se aplică inclusiv situațiilor ce vizează și o eventuală trecere în rezervă, după finalizarea cercetărilor sub toate aspectele nu doar pentru încadrarea ofițerilor puși la dispoziție, cum eronat a susținut recurentul în privința căruia a intervenit o schimbare din funcție, astfel cum s-a reținut anterior.

Legea nu introduce vreo restricție cu privire la problemele ce urmează a fi clarificate în perioada în care cadrul militar se află pus la dispoziție. De asemenea, nu putea fi exclusă clarificarea/evaluarea unor potențiale fapte din sfera ilicitului penal.

În continuare, instanța de recurs, analizând criticile care vizează nelegalitatea Comunicării nr. 019032 din 7 aprilie 2010, apreciază că acestea sunt nefondate.

Aspectele invocate de recurent referitoare la neîndeplinirea condițiilor de formă în mod corect au fost soluționate de instanța de fond.

Instanța de recurs a expus anterior considerentele pentru care a confirmat cele reținute de prima instanță asupra acestor aspecte, astfel că nu se mai impune reluarea acestora. De altfel, instanța de fond în mod corect a reținut îndeplinită cerința descrierii faptei, întrucât modalitatea aleasă, prin trimitere la actele premergătoare nu poate fi exclusă, fiind esențial ca aceste acte să asigure cunoașterea faptelor pentru a se putea exercita apărarea în raport de acestea, or, reclamantul a cunoscut aceste fapte atât la momentul derulării procedurii disciplinare, fiindu-i adusă la cunoștință și hotărârea Consiliului de judecată cu referire la aceste fapte.

Prin urmare, sunt nefondate susținerile care vizează inclusiv nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 1344/2007, dispozițiile Legii nr. 53/2003 nefiind aplicabile cauzei.

Raporturile juridice în care este implicat personalul militar sunt guvernate în principal de dispozițiile speciale ale Legii nr. 80/1995, statutele și regulamentele interne, iar în cazul în când normele speciale nu acoperă anumite situații se completează cu dispozițiile Legii nr. 188/1999, republicată, modificată și completată, respectiv, în ceea ce privește aplicarea sancțiunilor disciplinare, însă nu și cu dispozițiile Codului muncii cum eronat a susținut recurentul.

Dispozițiile art. 77 alin. (5) din Legea nr. 188/1999 prevăd că sancțiunile disciplinare se aplică în termen de 1 an de la data sesizării comisiei de disciplină dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârșirii abaterii.

În raport de aceste dispoziții, de faptul că sesizarea s-a făcut prin Ordinul AP II 0300 din 29 iunie 2009, astfel cum a arătat și recurentul, de data aplicării sancțiunii disciplinare „consemnare” la 7 aprilie 2010, nu se poate reține prescrierea dreptului de a aplica sancțiunea.

Sancțiunea „consemnare” a fost aplicată reclamantului în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, fiind dispusă prin Ordinul de zi din 7 aprilie 2010 și comunicată prin actul contestat, sub semnătura acestuia.

Toate argumentele recurentului legate de punerea în executare/executarea în concret a sancțiunii disciplinare nu prezintă relevanță asupra legalității acesteia, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Mai mult, nu a fost dovedit că reclamantul a contestat în vreun fel ordinele de zi prin care executarea sancțiunii a fost suspendată și reluată apoi executarea, care i-au fost aduse la cunoștință, sub semnătură, fapt ce rezultă din înscrisurile atașate dosarului.

Instanța de recurs apreciază că sunt nefondate și criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că sancțiunea consemnării a fost aplicată ilegal, întrucât la data aplicării ei această sancțiune nu mai era reglementată, iar Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul nr. M26 din 6 martie 2009, a abrogat prevederile R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare.

Conform art. 118 din Constituția României, statutul cadrelor militare, sub aspectul tuturor îndatoririlor și drepturilor acestora se stabilesc prin lege organică.

După cum s-a reținut și anterior, Legea organică incidentă în speță este Legea nr. 80/1995, care în cuprinsul art. 33 prevedea posibilitatea aplicării sancțiunii de consemnare, la momentul când această sancțiune a fost aplicată reclamantului.

Potrivit art. 34 din aceeași lege, sancțiunile disciplinare se aplică potrivit regulamentelor militare, deci și a regulamentelor SRI, un astfel de regulament fiind adoptat prin Ordinul S/1163 din 15 iunie 2008, fapt confirmat chiar de recurent. Aspectele referitoare la acest ordin înfățișate de recurent exced cadrului procesual al cauzei de față și nu pot fi analizate.

Ordinul nr. M26 din 6 martie 2009 la care a făcut referire reclamantul, nu se aplică personalului Serviciului Român de Informații, ci doar structurilor din M.Ap.N., astfel cum s-a prevăzut în cuprinsul dispozițiilor art. 1 al Regulamentului disciplinei militare aprobat prin acest ordin, potrivit cărora: „Regulamentul disciplinei militare precizează modalitățile de implementare a disciplinei militare la toate structurile din M.Ap.N. și competențele comandanților de acordare a recompenselor și de aplicare a sancțiunilor disciplinare tuturor militarilor ce săvârșesc abateri disciplinare”.

Eliminarea sancțiunii de consemnare din categoria sancțiunilor disciplinare prevăzute de Legea nr. 80/1995, a avut loc prin modificările aduse de pct. 8 al art. 1 din Legea nr. 53/2011, deci ulterior aplicării sancțiunii reclamantului.

În concluzie, sancțiunea aplicată reclamantului este legală, fiind prevăzută la data aplicării ei de art. 33 din Legea nr. 80/1995 și de dispozițiile interne ce reglementau modul de stabilire și sancționare a abaterilor disciplinare pentru cadrele militare din SRI pe care, inclusiv acesta le-a indicat, respectiv Ordinul S/1163 din 15 iunie 2008, al cărui conținut îi era cunoscut, chiar dacă era clasificat, acesta având acces la aceste documente, cât a fost în funcție.

De altfel, toate apărările recurentului nu au fost axate pe aspecte de fond referitoare la faptele care au dus la aplicarea sancțiunii, nefiind făcută vreo dovadă care să le infirme.

Susținerile recurentului în sensul că sancțiunea „consemnare”, deși menționată în art. 33 din Legea nr. 80/1995, fusese abrogată tacit încă din anul 2004, și implicit nu-i mai putea fi aplicată în 2010 nu este întemeiată.

Este adevărat că prin Legea nr. 345/2004 a fost aprobată retragerea rezervei formulate de România la art. 5 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, fiind și rămânând abrogate dispozițiile Decretului Consiliului de Stat nr. 976/1968 privind sancțiunea disciplinară cu arest pentru militari, însă acest fapt nu are relevanță asupra cauzei de față.

Potrivit art. 1 alin. (2) din Legea nr. 345/2004, textul rezervei are următorul cuprins în Anexă: „Art. 5 din Convenție nu va împiedica aplicarea de către România a dispozițiilor art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968, care reglementează sistemul disciplinar militar, cu condiția ca durata privării de libertate să nu depășească termenele prevăzute de legislația în vigoare. Art. 1 al Decretului nr. 976 din 23 octombrie 1968 prevede: «Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanții sau șefii pot aplica militarilor sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile»”.

În expunerea de motive a Decretului nr. 976/1968, se prevedea că sancțiunea cu arest este „în scopul respectării cu fermitate a disciplinei militare, precum și al reeducării militarilor care au săvârșit abateri, fără caracter penal, de la regulile disciplinei militare, este necesar ca acestora să li se poată aplica, de către comandanți sau șefi, sancțiunea disciplinară cu arest”.

De asemenea, dispozițiile art. 1 - 3 ale aceluiași decret prevedeau: „Art. 1 - Pentru abaterile de la disciplina militară, prevăzute de regulamentele militare, comandanții sau șefii pot aplica militarilor sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile. Art. 2 - Dacă fapta săvârșită constituie și infracțiune, sancționarea disciplinară potrivit art. 1 nu exclude aplicarea legii penale. Art. 3 - Modul de aplicare și de executare a sancțiunii prevăzute la art. 1 se stabilește, după caz, de ministrul forțelor armate, de președintele Consiliului Securității Statului sau de ministrul afacerilor interne”.

Rezultă din cuprinsul acestor dispoziții că rezerva viza sancțiunea disciplinară cu arest până la 15 zile aplicată militarilor pentru nerespectarea disciplinei militare și reeducarea acestora în cazul săvârșirii abaterilor fără caracter penal printr-o procedură stabilită de ministrul forțelor armate, însă, reclamantul nu intră în categoria militarilor vizați de Decretul nr. 976/1968 și cărora li se putea aplica sancțiunea arestului până la 15 zile, acesta fiind ofițer SRI.

Mai mult recurentului nu i-a fost aplicată sancțiunea arestului prevăzut de acest decret.

În ceea ce privește aspectele relevate de recurent, cu referire la încălcarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, se reține că acestea sunt neîntemeiate întrucât atât reclamantul, după trecerea în rezervă cât și apărătorul acestuia, puteau efectua demersurile necesare prevăzute de lege pentru a obține autorizarea accesului la aceste documente.

Este adevărat că pe parcursul judecării cauzei reclamantul nu a mai avut acces la documentele clasificate, atașate dosarului, însă, se constată că acesta a avut acces în perioada cât a fost ofițer activ, cât și în cadrul derulării cercetării și procedurii disciplinare, fiind asistent și de un apărător, iar unele i-au fost aduse la cunoștință sub semnătură și dată, astfel că nu se poate susține necunoașterea acestora și implicit încălcarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului, c