ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 955/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 30 iunie 2015, contestatorul A. a formulat și înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, contestație în anulare împotriva deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015, solicitând anularea acesteia și rejudecarea recursului ce a format obiectul Dosarului nr. x/3/2010.

Prin decizia nr. 1904 din 7 mai 2015 a acestei instanțe au fost respinse ca nefondate recursurile declarate de A. și de Serviciul Român de Informații împotriva sentinței nr. 252 din 22 ianuarie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, și respectiv împotriva încheierii din 28 octombrie 2012 a aceleiași instanțe de fond.

Analizând recursul formulat de contestatorul A., instanța de recurs a reținut că este nefondat, în esență, pentru următoarele considerațiuni.

Din perspectiva art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a reținut că instanța de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și de drept în raport de actele/probele aflate la dosar care au format convingerea instanței, fiind respectate cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ., acestea conducând către soluția pronunțată.

Soluția de respingere a acțiunii, evident, a vizat atât capetele principale cât și cele derivate.

S-a apreciat că, considerentele expuse de prima instanță pentru soluția pronunțată, au vizat atât cererea principală de anulare a actelor contestate cât și cererile derivate, astfel că în contextul în care cererea principală a fost considerată neîntemeiată și respinsă, nu se mai impunea analiza solicitărilor privind repunerea în situația anterioară, acordarea de despăgubiri și cu atât mai puțin, admiterea acestora.

Referitor la aspectele invocate în sensul că nu s-a dat curs solicitării judecării cauzei în ședință secretă, s-a reținut că modul de desfășurare a ședinței de judecată nu are înrâurire asupra soluției pronunțată și recurată în cauză, care are un alt obiect în raport de care se cenzurează legalitatea hotărârii recurate, nefiind investită instanța cu o cerere privind vătămarea reclamantului urmare a publicității ședințelor de judecată.

În ceea ce privește erorile materiale sau de redactare strecurate în încheiere/hotărâre, instanța de recurs a apreciat că recurentul avea la îndemână alte mijloace procedurale legale pentru a solicita îndreptarea acestora. Oricum, aspectele invocate nu au prezentat relevanță din perspectiva recursului.

Instanța de recurs a analizat și motivul de recurs invocat prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., constatând și arătând în cuprinsul deciziei nr. 1904 din 7 mai 2015 că instanța de fond nu a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al actelor contestate, prin interpretarea greșită a acestora. Aceasta a analizat și s-a pronunțat cu privire la actele indicate/contestate de reclamant prin acțiune, respectiv Ordinul AP II 0365 din 07 august 2009 și comunicarea din 07 aprilie 2010. Faptul că poziția recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea corect reținută de prima instanță nu a putut conduce la reținerea ca fondat a acestui motiv de recurs.

Și motivul prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., astfel cum a fost argumentat de recurentul-reclamant, contestatorul în prezenta contestație, a fost analizat și apreciat ca nefondat de către instanța de recurs, în esență, pentru următoarele argumente, prezentate numai în sinteză în contextul prezentei cauze dată fiind motivarea in extenso cuprinsă în decizia nr. 1904 din 7 mai 2015.

Reclamantul-recurent a solicitat anularea Ordinului APII nr. 0365 din 07 august 2009 și a comunicării din 07 aprilie 2010, repunerea în situația anterioară, despăgubiri în cuantum de 50.000 euro și cheltuieli de judecată.

Prin Ordinul APII nr. 0365 din 07 august 2009, emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76 și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, reclamantul a fost eliberat din funcția de șef sector și numit pe același profil în funcția de ofițer 1, nivel I, la același sector, pe o funcție de execuție, fiind pus la dispoziție în vederea clarificării suspiciunilor cu privire la întrunirea de către faptele reținute în sarcina sa a elementelor constitutive ale unor infracțiuni prevăzute de legea penală, care ar impune sesizarea organelor de urmărire penală.

Prin comunicarea din 07 aprilie 2010 emisă de pârât, reclamantului a fost înștiințat că a fost sancționat cu „9 zile consemnare”, în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, având în vedere raportul din 03 august 2009 al președintelui Consiliului de judecată cu privire la abaterile disciplinare reținute în sarcina reclamantului și hotărârea adoptată, Concluziile Corpului de Control al Direcției de Securitate Internă din 04 martie 2010; din 03 martie 2010.

Deci aceste acte au fost contestate în principal în prezenta cauză, solicitându-se anularea lor de către reclamant.

Având în vedere funcția/calitatea reclamantului, respectiv, cadru-militar, în sensul art. 1 din Legea nr. 80/1995, în temeiul căreia au fost emise și actele contestate, s-a menționat că litigiului dedus judecății îi sunt incidente dispozițiile primare speciale ale Legii nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, cu modificările ulterioare.

Criticile referitoare la greșita apreciere asupra condițiilor de formă și motivarea, ce trebuiau îndeplinite de actele contestate, în special a actului ce privește sancțiunea disciplinară, sunt nefondate.

S-a constatat că recurentul-reclamant, deși a susținut nemotivarea actelor contestate, nici la instanța de fond și nici la instanța de recurs nu a indicat/dovedit vreo vătămare în raport de acest fapt.

Cunoașterea faptelor imputate nu poate fi pusă la îndoială. Atât din cuprinsul/expunerea cererii de chemare în judecată cât și al celorlalte cereri formulate de reclamant rezultă că acesta a cunoscut atât actele atacate cât și actele premergătoare, că i-au fost aduse la cunoștință, că a participat în mod direct la procedura disciplinară derulată, astfel că nu se poate reține susținerea că nu a avut cunoștință de faptele pentru care a fost cercetat și sancționat.

De asemenea, în perioada cât a fost ofițer activ și a fost derulată procedura disciplinară, reclamantul a avut acces la documentele clasificate, fiindu-i aduse la cunoștință faptele imputate, aspect care se constată de instanță, inclusiv din înscrisurile atașate dosarului ca documente secrete, care cuprind semnătura și data când au fost aduse la cunoștința acestuia.

Mai mult, în cuprinsul hotărârii Consiliului de judecată din 31 iulie 2008, sunt descrise/menționate abaterile reținute în sarcina sa, fiind necontestat de reclamant că a avut cunoștință de acestea, sub semnătură.

În altă ordine, deși s-a susținut de reclamant că nu și-a putut exercita pe deplin dreptul la apărare, având în vedere timpul scurt avut la dispoziție de apărătorul său la momentul derulării procedurii disciplinare, nici la judecata pe fond și nici în recurs acesta nu a indicat/dovedit în ce a constat vătămarea sa în raport cu acest fapt, care au fost elementele apărării care nu au putut fi valorificate.

De asemenea, a mai reținut instanța de recurs că reclamantul a avut posibilitatea să-și exercite pe deplin dreptul la apărare sub toate aspectele, având pe deplin cunoștință de toate faptele imputate, menționate și în cuprinsul hotărârii recurate, sub rezerva criticilor acestuia. Însă, se constată că acesta s-a mărginit a reitera aceleași fapte petrecute anterior, invocând chestiuni generale, fără conținut concret.

Referitor la criticile prin care s-a susținut că este netemeinică și nelegală soluția care a vizat cererea privind anularea Ordinului AP II nr. 0365 din 07 august 2009, instanța de recurs reține că acestea sunt nefondate.

Atât în cuprinsul cererii de recurs, întemeiată de recurent pe dispozițiile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cât și la judecarea acestuia, aspectele de nelegalitate și neconstituționalitate au fost formulate/înfățișate ca apărări de fond, nu ca veritabile excepții de nelegalitate sau neconstituționalitate, având ca temei dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, respectiv Legea nr. 47/1992.

În esență, recurentul a susținut că în mod eronat au fost indicate în cuprinsul acestuia dispozițiile art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, întrucât, în opinia sa acest ordin are valoarea aplicării unei sancțiuni disciplinare, respectiv „retrogradarea din funcție” și nu a unei decizii administrative unilaterale.

Ordinul nr. AP II 0365 din 07 august 2009 a fost emis în temeiul art. 74 alin. (1), art. 76, art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995 și a raportului președintelui Consiliului de judecată din 03 august 2008, reclamantul fiind eliberat din funcția de șef sector 1 (general de brigadă), activitate neoperativă și numit pe același profil în funcția de ofițer 1, nivel 1, la același sector, funcție executivă.

Urmare a cercetărilor efectuate în cadrul consiliului de judecată au fost relevate aspecte și atitudini din activitatea ofițerului ce au fost catalogate în registrul unui management defectuos, fapt ce putea genera prejudicii activității desfășurate sub conducerea sa.

Faptele reținute ca abateri de către Consiliul de judecată în sarcina sa au fost menționate în raportul din 03 august 2009 și în hotărârea Consiliului de judecată din 31 iulie 2009, adusă la cunoștința reclamantului sub semnătura acestuia, fiind propusă trecerea sa în rezervă, fără însă a i se da curs.

De asemenea, și martorul propus de reclamant și audiat la instanța de fond, B. a confirmat existența disfuncționalităților apărute în anul 2009 în managementul activității structurii organizatorice coordonate de acesta.

Instanța de recurs a arătat că rezultă din cuprinsul prevederilor art. 76 alin. (1) și art. 78 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, că este permisă schimbarea din funcție în cadrul aceleiași unități o singură dată pe an, de persoanele cu competențe atribuite în acest sens.

Prin urmare, prin Ordinul nr. AP II 0365 din 07 august 2009, în cazul reclamantului, a intervenit deci o schimbare din funcție în sensul art. 76 alin. (1) din Legea nr. 80/1995, fiind fără relevanță termenii de „eliberare din funcție”; „numire în funcție”, utilizați în cuprinsul ordinului contestat, aceasta fiind dispusă în contextul aprecierii activității celui în cauză, conform dispozițiilor legale menționate și citate anterior.

Este evident că schimbarea din funcție nu echivalează cu o sancțiune disciplinară, respectiv retrogradarea, cum eronat a susținut recurentul.

Aceasta cu atât mai mult cu cât, în cauză, temeiul ordinului atacat nu a fost art. 81 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 80/1995, iar intimatul a precizat constant că schimbarea din funcție a reprezentat o măsură administrativă apărută ca o necesitate în asigurarea unui management care să evite vulnerabilizarea activității ce se desfășura sub comanda reclamantului și nu o sancțiune disciplinară.

De asemenea, ipoteza avută în vedere de aceste dispoziții nu se regăsește în cauza de față, căreia îi sunt incidente dispozițiile reținute/indicate în mod corect de autoritatea pârâtă în actul contestat.

Mai mult, este necontestat că nu s-a dat curs propunerii Consiliului de disciplină de trecere în rezervă a reclamantului, nefiindu-i aplicată nicio altă sancțiune disciplinară până la cea contestată în cauză.

În concluzie, s-a arătat că temeiul legal al ordinului contestat este corect, ordinul atacat și măsura de schimbare din funcție, fiind temeinice și legale, în raport cu dispoziții legale reținute/indicate, fiind nefondate toate criticile recurentului.

Nici criticile recurentului cu referire la măsura punerii la dispoziție nu se confirmă.

Din cuprinsul dispozițiilor art. 82 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 80/1995 rezultă că acestea se aplică în cazul încadrării sau trecerii în rezervă a ofițerilor vizați.

Deci, aceste prevederi se aplică inclusiv situațiilor ce vizează și o eventuală trecere în rezervă, după finalizarea cercetărilor sub toate aspectele nu doar pentru încadrarea ofițerilor puși la dispoziție, cum eronat a susținut recurentul în privința căruia a intervenit o schimbare din funcție, astfel cum s-a reținut anterior.

Legea nu introduce vreo restricție cu privire la problemele ce urmează a fi clarificate în perioada în care cadrul militar se află pus la dispoziție. De asemenea, nu putea fi exclusă clarificarea/evaluarea unor potențiale fapte din sfera ilicitului penal.

Instanța de recurs, analizând criticile care vizează nelegalitatea comunicării din 07 aprilie 2010, a apreciat că și acestea sunt nefondate ca și susținerile care vizează inclusiv nerespectarea dispozițiilor H.G. nr. 1344/2007, dispozițiile Legii nr. 53/2003 nefiind aplicabile cauzei.

Sancțiunea „consemnare” a fost aplicată reclamantului în temeiul art. 33 din Legea nr. 80/1995, fiind dispusă prin Ordinul de zi din 07 aprilie 2010 și comunicată prin actul contestat, sub semnătura acestuia.

Toate argumentele recurentului legate de punerea în executare/executarea în concret a sancțiunii disciplinare nu prezintă relevanță asupra legalității acesteia, astfel cum în mod corect a reținut și instanța de fond.

Mai mult, nu a fost dovedit că reclamantul a contestat în vreun fel ordinele de zi prin care executarea sancțiunii a fost suspendată și reluată apoi executarea, care i-au fost aduse la cunoștință, sub semnătură, fapt ce rezultă din înscrisurile atașate dosarului.

Instanța de recurs apreciază că sunt nefondate și criticile formulate de recurentul-reclamant în sensul că sancțiunea consemnării a fost aplicată ilegal, întrucât la data aplicării ei această sancțiune nu mai era reglementată, iar Regulamentul disciplinei militare aprobat prin Ordinul nr. M26 din 06 martie 2009, a abrogat prevederile R.G.-3, Regulamentul disciplinei militare.

Conform art. 118 din Constituția României, statutul cadrelor militare, sub aspectul tuturor îndatoririlor și drepturilor acestora se stabilesc prin lege organică.

După cum s-a reținut și anterior, Legea organică incidentă în speță este Legea nr. 80/1995, care în cuprinsul art. 33 prevedea posibilitatea aplicării sancțiunii de consemnare, la momentul când această sancțiune a fost aplicată reclamantului.

În fine, s-a mai arătat că recurentului nu i-a fost aplicată sancțiunea arestului prevăzut de acest decret.

În ceea ce privește aspectele relevate de recurent, cu referire la încălcarea art. 6 din C.E.D.O., s-a reținut că acestea sunt neîntemeiate întrucât atât reclamantul, după trecerea în rezervă cât și apărătorul acestuia, puteau efectua demersurile necesare prevăzute de lege pentru a obține autorizarea accesului la aceste documente.

A mai arătat instanța de recurs că, este adevărat că pe parcursul judecării cauzei reclamantul nu a mai avut acces la documentele clasificate, atașate dosarului, însă, a constatat că acesta a avut acces în perioada cât a fost ofițer activ, cât și în cadrul derulării cercetării și procedurii disciplinare, fiind asistat și de un apărător, iar unele i-au fost aduse la cunoștință sub semnătură și dată, astfel că nu se poate susține necunoașterea acestora și implicit încălcarea art. 6 din C.E.D.O., cu referire la exercitarea dreptului la apărare.

De asemenea, dispozițiile Legii nr. 182/2002 privind protecția informațiilor clasificate, nu s-a dovedit că au fost constatate neconstituționale.

Cu privire la aspectele referitoare la imparțialitatea judecătorului fondului, s-a menționat că recurentul putea uza de alte mijloace legale prevăzute de dispozițiile art. 27 și urm. C. proc. civ., astfel că cele relevate nu pot fi analizate în calea de atac formulată.

Față de toate considerentele expuse pe larg în decizie, Înalta Curte, judecând în recurs, a apreciat ca legală și temeinică soluția instanței de fond, urmând a fi respins recursul formulat, ca nefondat.

Contestatorul a menționat că temeiul de drept al contestației promovate îl reprezintă prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. referitoare la omisiunea cercetării, din greșeală a unuia dintre motivele de modificare sau de casare.

În dezvoltarea și argumentarea contestației în anulare, printr-o amplă motivare și cu numeroase referiri la contextul juridico factual al cauzei, contestatorul a susținut că instanța de recurs nu a cercetat următoarele motive de recurs încadrate sub tutela prevederilor legale de la art. 304 pct. 7, 8 și 9 și nici nu s-a aplecat asupra celorlalte motive grupate sub tutela art. 304

1

C. proc. civ., după cum urmează:

- instanța de recurs a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra solicitării, potrivit prevederilor art. 121 alin. (2) C. proc. civ., de a se dispune ca dezbaterile în dosarul cauzei să se facă în ședința secretă, iar, în situația respingerii acestei solicitări, să se dispună ca SRI să declasifice toate documentele ce au legătura cu obiectul cauzei;

- a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu a ținut cont de probele pe care le-a admis și care au fost administrate de către reclamant, instanța de fond neluând în considerare proba cu interogatoriile pârâților și proba cu martorul propus de către reclamant;

- instanța de recurs a omis să cerceteze faptul că instanța de fond s-a aflat într-o confuzie în ceea ce privește încadrarea juridică a cauzei prin raportarea situației de fapt la ipoteze legale prezentate și a făcut o interpretare greșită asupra legii aplicabile sau, mai grav, nu făcut nicio interpretare întrucât nu a verificat dacă mai există și este aplicabil un sediu al materiei pentru situația în speță;

- a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu s-a sesizat în ceea ce privește încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului prin sancțiunea disciplinară ce a fost aplicată în baza actelor administrative atacate. A omis totodată să cerceteze faptul ca instanța de fond nu a apreciat și nu a statuat asupra caracterului nelegal al comunicării din 07 aprilie 2010 referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare - consemnare 9 zile, din prisma legislației naționale și jurisprudenței comunitare C.E.D.O.;

- a omis să cerceteze faptul că instanța de fond și-a încălcat rolul activ prevăzut de art. 1 alin. (6) C. proc. civ. și nu s-a autosesizat în legătură cu aspectele arătate în conținutul Ordinului AP nr. 0365/2009 și nu a verificat temeinicia conținutului acestui ordin atât în fapt cât și în drept, și nu a solicitat SRI date referitoare la dovedirea concretă a acelor fapte presupuse de către pârâți ca elemente constitutive ale unor infracțiuni;

- a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu a solicitat SRI să pună la dispoziție dosarul ce a fost încheiat cu ocazia cercetării disciplinare;

- a omis să cerceteze faptul că i-a fost încălcat dreptul la un proces echitabil;

- a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu a apreciat corect interpretarea documentelor contestate prin prisma normei speciale Legea nr. 80/1995 și a omis să cerceteze că instanța de fond a pronunțat sentința recurată interpretând greșit actele deduse judecații și interpretând eronat/greșit legislația aplicabilă atunci când a apreciat că în speță actele trebuie interpretate potrivit dispozițiilor speciale aplicabile militarilor, precum și faptul că nu a analizat corect nici prevederile legale aplicate de către pârât în Ordinul nr. 0365 din 07 august 2009, cu privire la eliberarea din funcție;

- instanța nu s-a pronunțat asupra excepției de neconstituționalitate a art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, în raport cu art. 1 alin. (4) din Constituția României și nu a trimis excepția spre justa soluționare a Curții Constituționale;

- instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra solicitării de constatare a nelegalității H.G. nr. 01050/2002 în baza căreia au fost secretizate datele cuprinse în ordinul de eliberare din funcție și punerea la dispoziție și comunicarea sancțiunii de consemnare;

- instanța a omis să se pronunțe pe toate documentele conexe și incidente actelor de dispoziție contestate și enunțate în documentul de contestație judecat pe fond și în recurs.

Dată fiindamplitudinea argumentației înfățișate de contestator, pentru fiecare dintre aceste pretinse motive de recurs rămase neexaminate, în sinteză, Înalta Curte arată că au fost susținute următoarele:

- Cu privire la motivul de la lit. a), deși s-a solicitat instanței de fond să judece în ședință secretă, aceasta nu s-a pronunțat în nici un mod, iar instanța de fond s-a limitat la a reține că motivul de desfășurare a ședinței de judecată nu are înrâurire asupra soluției, pierzând din vedere faptul că vătămarea recurentului-reclamant provine tocmai din ignorarea unei soluții invocate de acesta; nu s-a examinat nici cererea de declasificare a documentelor ce au legătură cu cauza.

Urmează apoi la acest punct o amplă analiză a prevederilor art. 15, 24 alin. (5), 17 lit. f) și g) din Legea nr. 182/2002, privind protecția informațiilor clasificate și asupra naturii actelor administrative contestate în cauză, cu privire la care s-a concluzionat de contestator că nu pot intra sub protecția clasificării neavând legătură cu activitatea de informații și nevizând sfera siguranței naționale, cu precizarea că procesul atât în fond cât și în recurs a fost netransparent, chiar independența judecătorului fiind pusă sub semnul îndoielii cât timp deține un certificat ORNISS, emis și aprobat chiar de Serviciul Român de Informații;

- Cu privire la motivul de la lit. b), instanța de recurs a omis să facă referire concretă la probele administrate și nu a ținut cont de acestea, în special de cele referitoare la interogatoriile părților și la martori, nefăcând aprecieri cu privire la decizia de excludere a anumitor probe și fără a aplica dispozițiile art. 225 C. proc. civ.;

- Cu privire la motivul de la lit. c), instanța de recurs nu a cercetat inexistența unei corespondențe între dispozițiile legale aplicabile și situația de fapt, nesesizând o serie de aspecte de fapt și de drept expres arătate de contestator, cu referire la prevederile ordinului contestat, la constatarea unui management defectuos și care nu poate atrage o sancțiune disciplinară;

- Cu privire la motivul de la lit. d), s-a susținut că instanța de recurs nu a făcut o analiză comprehensibilă referitoare la încălcarea drepturilor și libertăților fundamentale ale contestatorului, prin aplicarea sancțiunilor respective, nesoluționând împrejurarea că instanța de fond nu a analizat nelegalitatea comunicării din 7 aprilie 2010, referitor la aplicarea sancțiunii disciplinare constând în consemnarea de 9 zile și nu a constatat că o atare sancțiune era abrogată din 2004 și nu se mai aplica cadrelor militare din România, indiferent de instituția din care făceau parte; nu a analizat instanța de recurs natura și conținutul sancțiunii consemnării și nici dacă mai era în vigoare la momentul la care a fost aplicată prin comunicarea contestației aplicată prin comunicarea contestată, ignorând că, practic, a executat un „arest la domiciliu”; în continuarea argumentației la acest punct sunt cuprinse o serie de referiri la Deciziile Curții Constituționale nr. 650/2014, nr. 361/2015, nr. 99/1996 și 282/1997; s-a arătat că instanța de recurs „a insistat” să precizeze că recurentului nu i-a fost aplicată sancțiunea arestului prevăzută de decretul menționat, ignorând Decizia CCR nr. 282/1997 și documentul emis de Ministerul Apărării Naționale care stabilesc practic o identitate de conținut între consemnare și arest pentru militari;

- Cu privire la motivul de la lit. e) instanța de recurs nu a cercetat împrejurările referitoare la faptul că instanța de fond nu și-a îndeplinit rolul activ prevăzut de dispozițiile art. 129 alin. (6) C. proc. civ. astfel: deși SRI în întâmpinarea ce poartă din 17 noiembrie 2011 afirmă faptul că „aspectele relevate în cadrul consiliului de judecată să se constituie în elemente ale unor fapte prevăzute de legea penală, situație ce ar impune sesizarea organelor de urmărire penală", instanța de fond nu s-a autosesizat în legătura cu aspectele arătate prin conținutul Ordinului AP nr. 0365/2009, act contestat, cu toate că avea obligația legală de a verifica temeinicia conținutului acestui ordin, atât în fapt cât și în drept, nesolicitând SRI-lui date referitoare la veridicitatea, autenticitatea și dovedirea concretă a acelor fapte presupuse de către pârâți ca elemente constitutive ale unor infracțiuni.

- Cu privire la motivul arătat la lit. f), instanța de recurs nu a analizat faptul că instanța de fond nu a solicitat SRI-lui să pună la dispoziție dosarul ce a fost încheiat cu ocazia cercetării disciplinare, aspect ce rezultă în mod direct și din textul sentinței atacate cu recurs, deși judecătorul a constatat, după cum se reține și în sentința recurată, că recurentul-contestator nu a avut parte de o apărare corectă, printr-un avocat conform legii, este evident faptul că orice consilier juridic angajat al SRI este sub ordin, deci subordonat direct conducerii SRI-lui și, implicit, nu putea să-i apere drepturile în mod corect, cu atât mai mult cu cât chiar membrii consiliului de judecată fac parte din structura SRI și răspund ordinelor trasate direct sau tacit.

- Cu privire la motivul arătat la lit. g), instanța de recurs nu s-a pronunțat cu privire la faptul că instanța de fond a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, întrucât nu a motivat interzicerea accesului direct al reclamantului la dosarul secretizat, deși toate documentele ce stau la baza acestui dosar sunt documente ce-l privesc, îi sunt opozabile și sunt emise în perioada în care era ofițer superior SRI și în mod evident a avut acces la ele. Dacă în perioada respectivă a avut acces la documente clasificate este ilogic și, nelegal, că i s-a interzis dreptul de a avea acces la aceleași documente indiferent de clasificarea lor sau la răspunsul la interogatoriul dat de SRI. Nici acest fapt nu a fost motivat în drept de judecător în sentința recurată.

- Cu privire la motivul arătat la lit. h), instanța de recurs nu a analizat faptul că judecătorul de fond nu a evaluat juridic contextul legislativ aplicabil invocat de către pârât astfel încât să constate dacă actele administrative în cauză sunt legal emise și aplicate sau dacă sunt nelegale și trebuie anulate.

De asemenea, judecătorul de fond a interpretat eronat legislația aplicabilă atunci când a apreciat că în speță actele trebuie interpretate potrivit dispozițiilor speciale aplicabile militarilor, fără a argumenta concret care sunt acele dispoziții legale aplicabile.

- Cu privire la motivul arătat la lit. i) instanța de recurs nu a analizat excepția de neconstituționalitate ridicată cu privire la prevederile art. 7 alin. (4) din Legea nr. 182/2002, în raport cu art. 1 alin. (4) din Constituția României, întrucât sunt create condiții incompatibile cu separația puterilor în stat stabilită prin Constituția României, prin introducerea unei diferențieri flagrante și nejustificate prin Legea nr. 182/2002 între reprezentanții puterilor statului în legătură cu condițiile de acces la informații clasificate ce sunt necesare îndeplinirii atribuțiilor de serviciu de către aceștia, procedură care în cauza de față a determinat vicierea și lipsa de transparență în judecarea cauzei.

- Cu privire la motivul arătat la lit. j) instanța de recurs nu a analizat sesizarea de nelegalitate cu privire la prevederile H.G. nr. 01050/2002 în baza căreia au fost secretizate datele cuprinse în ordinul de eliberare din funcție și punerea la dispoziție și comunicarea sancțiunii de consemnare și nu s-a pronunțat în niciun fel asupra acestei solicitări din recurs, omițând acest motiv.

- Cu privire la motivul arătat la lit. k) instanța de recurs nu a analizat sau nu le-a avut în vedere actele/ordinele/documentele administrative conexe și incidente ordinelor/actelor administrative contestate, pe care recurentul le-a referit în mod concret în contestația depusă în instanța de fond, instanță care le-a ignorat în mod evident întrucât nu s-a pronunțat asupra lor și, în consecință a denaturat prin lipsa evaluării/analizarea acestora motivarea hotărârii și deciziei de recurs, implicit afectarea echidistanței, inducerea unui dezechilibru în actul de judecare etc.

În finalul acestui punct, contestatorul recurent a arătat, cu referire la documentele descrise și indicate expres în contestație, că nu putea produce probe și nici comenta întrucât legea interzice aceasta și tocmai în conformitate cu jurisprudența C.E.D.O. instanța ar fi trebuit să accepte ședință secretă, fie desecretizarea documentelor pentru un proces echitabil.

Analizând contestația în anulare cu care a fost investită, în raport de temeiul invocat, Înalta Curte apreciază că este neîntemeiată și ca atare nu poate fi primită contestația astfel cum a fost formulată, în considerarea celor în continuare arătate.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere chiar instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile expres și limitativ prevăzute de lege, să își anuleze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

În cuprinsul art. 318 C. proc. civ. este reglementată contestația în anulare specială, fiind prevăzute expres două motive pentru exercitarea acestei contestații.

În prezenta cauză a fost invocat ca temei, cel de-al doilea motiv, respectiv art. 318 alin. (1) teza a II-a „când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de casare sau de modificare”.

În literatura și în practica judiciară s-a făcut în mod constant deosebirea între motivele de casare și argumentele prezentate în susținerea acestor motive, cu precizarea că textul arătat are în vedere numai omisiunea instanței de recurs de a examina unul dintre motivele casare, respectiv de nelegalitate invocate de recurent, iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte care, oricât de larg ar fi dezvoltate, sunt întotdeauna subsumate motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Totodată este de arătat că în doctrină și în jurisprudență s-a statuat în același timp că, nu poate constitui motiv de contestație în anulare neînsușirea motivului de casare de către instanță, dacă aceasta l-a analizat, deoarece, într-un fel sau altul, prin ipoteză, instanța de recurs nu a omis să examineze motivul de casare, respectiv de modificare.

A admite soluția contrară ar conduce la transformarea contestației în anulare într-o cale ordinară de atac îndreptată împotriva deciziilor instanțelor de recurs.

În completarea considerațiunilor teoretico-jurisprudențiale de mai sus, apreciate ca utile dar și necesare în contextul examinării punctuale în cele ce urmează, a susținerilor contestatorului, Înalta Curte arată, de asemenea cu titlu general valabil în materia acestei căi extraordinare de atac, că, tot în practica judiciară s-a decis, în mod constant, că instanța de recurs nu este obligată să răspundă separat, fiecăruia dintre argumentele invocate în dezvoltarea unui motiv de recurs, ci este îndreptățită să le grupeze pentru a răspunde motivelor invocate printr-unul sau mai multe considerente comune.

Trecând la analiza efectivă a motivelor contestației în anulare, în coordonatele doctrinare și jurisdicționale mai sus expuse Înalta Curte reține și înfățișează următoarele considerațiuni corespunzător sistematizării propuse de contestator.

(i) Cu privire la motivul de la lit. a), în care contestatorul susține că instanța de recurs a omis să cerceteze faptul că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra solicitării de dezbatere a cauzei în ședință secretă, iar în caz contrar, de a se dispune ca documentele ce au legătură cu fondul cauzei să fie desecretizate, Înalta Curte constată că instanța de recurs și-a structurat prezentarea considerentelor, corespunzător motivelor de recurs invocate, întemeiate pe prevederile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Aspectele invocate de contestator au fost examinate în contextul analizării motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., instanța de recurs arătând anume că „aspectele referitoare la judecarea cauzei în ședință secretă, cărora nu li s-a dar curs, nu au înrâurire asupra soluției pronunțate și recurate în cauză”.

Instanța de recurs a făcut chiar o delimitare între aceste aspecte și obiectul cauzei, apreciind că legalitatea hotărârii recurate are un alt obiect, instanța nefiind investită cu o cerere privind vătămarea urmare a publicității ședințelor de judecată.

Așa fiind, Înalta Curte, contrar celor susținute de contestator, constată că nu se poate vorbi în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ. despre omisiunea de analiză a unor motive, critici, susțineri din cererea de recurs.

Împrejurarea că mare parte a argumentelor de susținere nu au fost distinct analizate nu poate conduce, după cum s-a arătat, la aprecierea că motivul de recurs nu a fost deloc și nici efectiv examinat.

Chiar acceptând susținerile contestatorului vizând caracterul sumar, sau eventual incomplet, în opinia sa, cu referire la motivarea instanței de recurs pe acest aspect, Înalta Curte reamintește că instanța investită cu soluționarea unei contestații în anulare nu este legal abilitată să cenzureze și nici să efectueze controlul deciziei instanței de recurs, precum o instanță de control judiciar, o atare cale extraordinară de atac, exercitată, nefiind un „recurs la recurs”.

Din aceeași perspectivă se reține totodată că, preponderent, argumentele înfățișate în legătură cu acest aspect, fie reprezintă susțineri și analize proprii ale contestatorului asupra textelor cuprinse în Legea nr. 182/2002, fie susțineri personale legate de modalitatea de desfășurare a litigiului care însă, raportat la contextul procesual de față, nu pot fi nici calificate și nici valorificate și/sau avute în vedere drept „omisiuni de cercetare a unui motiv de modificare sau de casare”, în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Cu referire la aspectele, respectiv criticile legate de caracterul secret al documentelor și de accesul recurentului contestator la acestea, Înalta Curte reține că și acestea au fost examinate de instanța de recurs fiind făcute trimiteri atât la art. 6 din C.E.D.O., cât și la dispozițiile Legii nr. 182/2002, privind exercitarea dreptului la apărare.

Nici celelalte critici grupate sub motivul de la lit. a) nu sunt întemeiate, Înalta Curte constatând că instanța de recurs a examinat și aspectele invocate în cererea de recurs referitoare la imparțialitatea judecătorului fondului aprecierea ca nesatisfăcătoare a motivării soluției, pentru contestator, neputând însă echivala, în sensul textului de lege ce constituie temeiul legal al contestației de față, cu omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs.

(ii) Cu privire la motivul de la lit. b)

Contrar celor expuse și prezentate de contestator, la acest punct din contestația în anulare, Înalta Curte apreciază că nici aspectele, respectiv criticile contestatorului vizând omisiunea instanței de recurs de a cerceta probatoriul administrat și maniera în care instanța de fond a încuviințat, respectiv a respins anumite probatorii, nu sunt întemeiate și ca atare nu pot fi primite.

Reiterând argumentele teoretice deja înfățișate și în sensul acestora, Înalta Curte apreciază că argumentele comune, grupate, asupra relevanței probatoriilor administrate în cauză răspund practic și chestiunilor legate de aplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., cu atât mai mult cu cât, instanța de recurs a reținut chiar în debutul motivării că apreciază că „instanța de fond a prezentat în cuprinsul hotărârii motivele de fapt și drept în raport de actele/probele aflate la dosar, fiind respectate cerințele art. 261 pct. 5 C. proc. civ.”.

(iii) Cu privire la motivul de la lit. c)

Nici criticile și susținerile ample ale contestatorului, grupate, vizând practic fondul cauzei și pretinsa confuzie în care s-a aflat instanța de recurs în aplicarea legii nu se subsumează, în opinia Înaltei Curți, motivului și temeiului contestației în anulare de față.

Susține contestatorul că instanța de recurs a omis să cerceteze faptul că instanța de fond s-a aflat într-o confuzie în ceea ce privește încadrarea juridică a cauzei și a făcut o interpretare greșită asupra legii aplicabile.

Contrar unei atare aprecieri, Înalta Curte reține, mai întâi, că din chiar modalitatea în care contestatorul și-a structurat argumentația subsumată acestei critici, are în vedere, în mod efectiv, întregul raționament înfățișat de instanța de recurs în susținerea soluției adoptate, pe fondul cauzei și nu doar „un motiv” anume, rămas necercetat.

Pretinsa confuzie în ceea ce privește legea aplicabilă vizează astfel cauza în ansamblul său.

O atare abordare nu se circumscrie însă motivului contestației în anulare de față.

Instanța de recurs și-a motivat soluția adoptată, grupat, corespunzător motivelor de nelegalitate invocate, prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9, acesta din urmă vizând chiar aplicarea și interpretarea legii.

Împrejurarea că structura și conținutul motivării, în ansamblul său, astfel cum se deduce din criticile contestatorului, inclusiv în ceea ce privește analiza și răspunsurile acordate tuturor argumentelor prezentate în susținerea motivelor de recurs în raport de considerațiunile doctrinare și jurisprudențiale ce definesc contestația în anulare, nu este de natură a conduce la admiterea unei astfel de căi de atac.

Neanalizarea tuturor eventualelor argumente sau analiza diferită a motivelor de recurs, nu este în sensul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., omisiunea săvârșită din greșeală, ci are caracter deliberat în sensul că instanța de recurs a ales să prezinte, ca răspuns la motivele invocate, raționamentul său, apreciat ca fiind cel legal și aplicabil cauzei astfel încât motivele pentru care instanța de recurs a ales să procedeze în acest fel nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare.

(iv) Cu privire la motivul de la lit. d)

Nu sunt întemeiate în opinia Înaltei Curți nici susținerile referitoare la omisiunea instanței de recurs de a cerceta faptul că instanța de fond nu s-a sesizat în ceea ce privește încălcările drepturilor și libertăților fundamentale și nu a statuat asupra caracterului nelegal al comunicării din 7 aprilie 2010.

Instanța de recurs, prin decizia nr. 1904 din 7 mai 2015 a analizat și cercetat și aceste aspecte.

Reiterând argumentația mai sus înfățișată, împrejurarea că instanța de recurs a ales o anume modalitate de analiză a aspectelor proprii cauzei nu conduce la concluzia omisiunii de cercetare.

Începând și reținând pasajele din alte secțiuni ale deciziei, se constată că o serie de chestiuni de fapt și de drept legate chiar de această comunicare referitoare la aplicarea sancțiunii disciplinare se regăsesc în mod efectiv analizate.

Cu referire la amplele susțineri ale contestatorului vizând modalitatea de analiză de către instanța de recurs a sancțiunii disciplinare „consemnare”, cu privire la care nu a constatat că era abrogată încă din anul 2004, Înalta Curte reține că și acestea exced cadrului legal de analiză impus de prevederile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., câtă vreme în mod evident, nu se pune problema unei omisiuni, din eroare, de cercetare a respectivului motiv de recurs.

Mai mult, în concret, în cuprinsul deciziei atacate prin contestația în anulare, instanța de recurs a întreprins o analiză efectivă chiar asupra sancțiunii „consemnare”, arătând interpretarea sa cu privire la textele incidente ca și rațiunile pentru care a apreciat că la momentul la care această sancțiunea a fost aplicată recurentului contestator, exista posibilitatea legală de aplicare a acesteia.

O atare interpretare, nu poate fi cenzurată în contextul procedural de față, aprecierile contestatorului vizând motivări pretins incomplete sau chiar nesatisfăcătoare din perspectiva aplicării legii, nefiind subsumate motivului de contestație în anulare invocat, după cum s-a mai arătat deja.

Aspectele relevate cu referirea la încălcarea art. 6 din C.E.D.O. sunt deopotrivă inserate, ca analiză a instanței de recurs, începând cu § 4 și până la finele motivării deciziei.

(v) Cu privire la motivele de la lit. e) și f)

În opinia Înaltei Curți criticile grupate sub aceste puncte, deliberat examinate împreună, vizează, practic, critici aduse mai degrabă hotărârii primei instanțe și nu atât instanței de control judiciar.

Păstrând coordonatele teoretice sus enunțate se apreciază că aceste argumente subsumate și așezate sub tutela motivelor de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7, pct. 8, pct. 9 C. proc. civ. și a art. 304

1

C. proc. civ., cum și contestatorul a arătat de altfel, au fost avute în vedere în analiza întreprinsă și în concluziile instanței de control judiciar, în special în ceea ce privește modalitatea de administrare a probelor de prima instanță. Mai mult, § 5 instanța de recurs, în mod expres, din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ., analizează modul în care prima instanță s-a pronunțat pe Ordinul AP II 0365 din 7 august 2009 și comunicarea din 7 aprilie 2010, arătând, fără echivoc, că, faptul că poziția recurentului în calificarea acestor acte este alta decât cea „corect reținută de prima instanță” nu poate conduce la reținerea ca fondat a acestui motiv de recurs, respectiv a celui prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ.

În atare condiții nu se poate așadar reține „omisiunea de cercetare”, la care s-a referit contestatorul.

(vi) Cu privire la motivul de la lit. g)

S-a susținut la acest punct omisiunea în cercetarea încălcării dreptului contestatorului la un proces echitabil.

Pasajele din cuprinsul motivării și considerentelor deciziei atacate prin care, în opinia Înaltei Curți a fost analizat acest aspect, au fost deja menționate la pct. (iv) de mai sus.

Aceleași considerente acoperă și argumentul prezentat la acest punct, circumscris motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

(vii) Cu privire la motivul de la lit. h)

Nici susținerile și respectiv argumentele înfățișate de contestator în legătură cu pretinsa omisiune a instanței de recurs de a cerceta faptul că instanța de fond nu a apreciat corect interpretarea documentelor contestate prin prisma Legii nr. 80/1995, și de asemenea pretinsa omisiune de a stabili că instanța de fond a interpretat greșit actele deduse judecății nu se circumscriu motivului prevăzut de art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ.

Și în această situație în care argumentele reiterate în prezenta contestație au fost prezentate în contextul motivelor de recurs invocate, respectiv art. 304 pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ., își găsesc pe deplin valabilitatea și aplicabilitatea considerentele Înaltei Curți înfățișate la pct. (iii) de mai sus, ce demonstrează și susțin limitele legale impuse instanței, într-o astfel de cale de atac extraordinară și imposibilitatea de a cenzura, similar recursului, o decizie irevocabilă.

(viii) Cu privire la motivele de la lit. i) și j)

Aspectele pretins a fi fost rămase necercetate de instanța de recurs, menționate la aceste puncte, se regăsesc, în realitate, menționate, analizate și calificate de instanța de recurs în decizia atacată, în care se indică, fără echivoc, că atât în ceea ce privește aspectele de nelegalitate cât și cele de neconstituționalitate, având ca temei Legea nr. 554/2004 (art. 4) și respectiv Legea nr. 47/1992, se constată că nu au fost invocate de recurent, în cererea de recurs ca veritabile excepții de nelegalitate și neconstituționalitate și ca atare au fost analizate ca apărări de fond.

În mod evident nu ne aflăm în ipoteza unei omisiuni de cercetare, săvârșită din greșeală de instanța de recurs, în sensul normei legale ce constituie temeiul prezentei contestații.

Totodată, în aceleași coordonate motivele pentru care instanța de recurs a procedat în acest mod nu pot fi cenzurate pe calea contestației în anulare.

(ix) Cu privire la motivul de la lit. k)

Nici cu privire la așa numitele acte/ordine/documente conexe actelor atacate nu se poate reține incidența motivului contestației în anulare formulate, cu atât mai mult cu cât, fiind vorba despre acte conexe și cu caracter secret, despre care chiar contestatorul afirmă că nu putea produce probe și nici prezenta concluzii, este evident că instanța de recurs nu era obligată să răspundă separat pentru fiecare dintre acestea, invocate în dezvoltarea motivului de recurs vizând greșita aplicare și interpretare a legii.

Pentru toate argumentele arătate, apreciind că nu subzistă în cauză motivul invocat ca temei legal al contestației în anulare de față, în baza art. 320 C. proc. civ., se va respinge așadar ca neîntemeiată contestația promovată de dl. A. împotriva deciziei nr. 1904 din 07 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 1904 din 07 mai 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 martie 2016.