ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1414/2017

Obiectul acțiunii Prin cererea înregistrată la nr. 2157/54/2012 pe rolul Curții de Apel Craiova reclamantul G. a solicitat anularea Deciziei nr. 304/2012 emisă de DGFP BIHOR în soluționarea contestației formulate împotriva Deciziei nr. 292/2012 privind antrenarea răspunderii pentru obligațiile fiscale de plată restante ale debitorului SC A. SRL, precum și suspendarea celor două decizii în temeiul art. 215 din O.G. nr. 92/2003, coroborat cu art. 15 din Legea nr. 554/2004. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că organele fiscale, prin Decizia nr. 292/2012, au apreciat că, în calitate de administrator și asociat unic al SC A. SRL, în perioada decembrie 2009 - februarie 2010 ar fi condus activitatea societății menționate și ar fi efectuat achiziții și livrări de marfă, fără să înregistreze, să calculeze și să declare obligațiile fiscale prevăzute de Legea nr. 571/2003, iar în urma acestor operații economice ar fi prejudiciat bugetul de stat în ceea ce privește impozitul pe profit și TVA de plată. Contestația formulată împotriva acestei decizii a fost respinsă prin Decizia nr. 304/2012 de către intimată. Reclamantul arată că, în realitate, societatea a fost condusă de o altă persoană, respectiv B., conform procurii notariale speciale autentificată la BNP Asociații C. și D. nr. 1340 din 18 noiembrie 2009, procură prin care persoana mai sus menționată a fost mandatată de reclamant să îndeplinească prerogativele administratorului, așa cum sunt definite de Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 92/1990, ceea ce înseamnă că de faptele reținute în Decizia nr. 292/2012 emisă de DGFP Bihor se face responsabilă B. și nu el. Susține reclamantul că acest aspect este relevat prin Rechizitoriul emis la 29 iulie 2011 de DNA - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. x/P/2009, potrivit căruia fapta reținută în sarcina lui B. constând în administrarea societăților comerciale SC A. SRL, E. SRL și F. SRL, în perioada 2009 - 2010, a avut ca scop și rezultat eludarea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat și întrunește elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată și aderare la un grup infracțional organizat. Reclamantul învederează că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de dispozițiile art. 27 alin. (2) din O.G. nr. 92/2003, pentru antrenarea răspunderii solidare a administratorilor și asociaților, întrucât nu există identitate între persoana căreia i s-a angajat răspunderea și cea care a săvârșit fapta, persoana răspunzătoare de nedeclararea și neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale și de ascunderea activelor societății fiind B., care a și recunoscut în totalitate săvârșirea faptelor reținute în Rechizitoriul x/P/2009. Mai arată reclamantul că, în decizia privind antrenarea răspunderii nu se menționează sub nici un aspect dovezi care să ateste săvârșirea de către el, cu rea credință a faptelor reținute, or, în condițiile în care buna credință este prezumată, faptul că o parte din debitele societății provin din perioada când avea calitatea de administrator de drept nu este de natură să angajeze în mod automat răspunderea solidară a sa, cu atât mai mult cu cât, administrarea în fapt a fost îndeplinită de către o altă persoană. SC A. SRL a devenit debitor fiscal prin decizia de impunere nr. 1151 din 10 august 2010, astfel că la data la care decizia de impunere și-a produs efectele, el nu mai era administrator al societății iar Decizia nr. 292/2012 emisă de DGFP Bihor produce efecte retroactive față de data la care s-a instituit obligația de plată. În ceea ce privește regulile aplicabile contractului de mandat, reclamantul a arăta că, așa cum menționează și organul fiscal, mandantul nu răspunde pentru ceea ce mandatarul a săvârșit în afara limitelor mandatului dat, dar cu toate acestea, pârâta nu numai că nu probează ratificarea faptelor săvârșite peste mandat de către mandatar, dar ignoră Rechizitoriul x/P/2009 în care se arată că de săvârșirea faptelor producătoare de prejudicii bugetului de stat în ceea ce o privește pe SC A. SRL se face vinovat mandatarul B. care de altfel și recunoaște săvârșirea acestor fapte. La 7 februarie 2013, reclamantul a formulat o precizare a acțiunii, în sensul că a invocat nulitatea absolută a Deciziilor nr. 292/2012 și nr. 304/2012 emise de D.G.F.P. Bihor. Se arată că în cauză contribuabilul este SC A. SRL iar în conformitate cu dispozițiile art. 27 și 28 din O.G. nr. 92/2003 competența de emitere a deciziei privind răspunderea solidară a debitorului revine organului fiscal competent în a gestiona taxele și impozitele debitorului principal. Organul fiscal competent este DGFP București și AFP Sector 3 București întrucât în M. Of. partea a IV-a nr. 1269 din 24 martie 2011 s-a publicat decizia asociatului unic al SC A. SRL prin care sediul social al societății se schimbă în București, sector 3, iar art. 38 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003 prevede că în cazul în care se schimbă domiciliul fiscal, competența teritorială trece la noul organ fiscal de la data schimbării domiciliului fiscal.

Hotărârea Curții de apel Prin Sentința nr. 121 din 14 martie 2013, Curtea de Apel Craiova, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul G., în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P. Bihor și a dispus anularea Deciziilor nr. 292 din 17 mai 2012 și nr. 304 din 27 iunie 2012 emise de DGFP Bihor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut în esență următoarele considerente: Prin Decizia nr. 292 din 17 mai 2012 emisă de DGFP Bihor s-a dispus antrenarea răspunderii reclamantului în solidar cu SC A. SRL pentru suma de 5.054.475 lei, reprezentând obligații fiscale de plată restante la bugetul general consolidat, intimata reținând în sarcina contestatorului săvârșirea faptelor prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) și d) din O.G. nr. 92/2003. Contestația reclamantului a fost respinsă prin Decizia nr. 304 din 27 iunie 2012. În ceea ce privește nulitatea absolută a actelor administrativ-fiscale emise de organele fiscale cu încălcarea competenței teritoriale, instanța a apreciat că nu poate fi reținută, față de dispozițiile art. 31 și art. 381 alin. (1) C. proc. fisc. Cum reclamantul nu a făcut dovada că SC A. SRL și-a schimbat domiciliul fiscal în București, reiese, fără dubiu, că aceasta a rămas în evidențele fiscale din Oradea, situație în care aceste organe fiscale, în virtutea competenței teritoriale, au emis actele administrativ-fiscale contestate. În ceea ce privește incidența în speță a prevederilor art. 27 C. proc. fisc., instanța a apreciat că nu poate fi angajată răspunderea solidară a reclamantului pentru obligațiile fiscale de plată restante ale debitorului SC A. SRL. Din Ordonanța nr. 1 iulie 2011 privind obligarea de a nu părăsi țara și Rechizitoriul din 29 iulie 2011, întocmite în Dosarul nr. x/P/2009 de DNA - Serviciul Teritorial Oradea, reiese că nu reclamantul a avut calitatea de asociat sau administrator la SC A. SRL, ci o altă persoană, respectiv B. Astfel, din actele de cercetare penală reiese că de administrarea societății comerciale debitoare s-a ocupat în perioada 2009 - 2010 o altă persoană, în sarcina căreia, de altfel, s-a reținut săvârșirea faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată și aderare la un grup infracțional organizat, fapte pentru care de altfel, a și fost trimisă în judecată. Reclamantul nu a fost cercetat penal pentru vreo faptă legată de administrarea defectuoasă a societății debitoare, figurând în dosarul penal ca și martor, nu ca și făptuitor care ar fi produs vreun prejudiciu societății debitoare sau bugetului de stat, ceea ce demonstrează că organele penale au constatat fără dubiu că reclamantul nu a administrat societatea și nu este responsabil pentru obligații fiscale de plată restante ale debitorului SC A. SRL. Or, atâta timp cât organele de cercetare penală au stabilit că o altă persoană a efectuat achiziții de bunuri de la diferite societăți aflate în insolvență și a efectuat vânzări de bunuri, fără ca obligațiile fiscale rezultate din aceste operațiuni să fie declarate organului fiscal și să efectueze plăți în contul bugetului general consolidat, instanța a apreciat că, în mod nelegal organul fiscal a stabilit reaua credință a reclamantului și a dispus antrenarea răspunderii sale pentru obligațiile fiscale ale debitorului SC A. SRL. Instanța a apreciat că nu există identitate între reclamant și persoana care a săvârșit fapte reținute în decizia de antrenare a răspunderii, astfel că dispozițiile art. 27 din Codul de procedura fiscală, în temeiul cărora organul fiscal a dispus antrenarea răspunderii, nu sunt aplicabile.

Recursul exercitat în cauză Împotriva sentinței curții de apel a formulat recurs, în termen legal, pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a județului Bihor, invocând dispozițiile art. C. proc. civ. Recurenta-pârâtă critică modul în care prima instanță a interpretat dispozițiile art. 27 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003. Afirmațiile intimatului-reclamant referitoare la faptul că activitatea societății a fost condusă prin mandat de către dna B., precum și faptul că împotriva acesteia s-a deschis un proces penal, nu conduc la înlăturarea răspunderii pentru debitele societății acumulate în perioada cât a fost administrator. Reaua-credință a intimatului este evidentă având în vedere că nu s-a opus și nu a promovat nicio acțiune în perioada cât a fost administrator pentru a opri prejudicierea societății de către mandatara sa.

Apărările intimatului G. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 26 mai 2014 intimatul G. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că în baza procurii autentificate sub nr. 1340 din 18 noiembrie 2009, B. a condus activitatea societății comerciale A. SRL, toate operațiunile economice fiind efectuate de către aceasta. De altfel, prin rechizitoriul emis la data de 29 iulie 2011 de către DNA - Serviciul Teritorial Oradea în Dosarul nr. x/P/2009, fapta reținută în sarcina dnei B. a vizat activitatea comercială desfășurată în perioada 2009 - 2010 și care a avut ca scop și rezultat eludarea obligațiilor fiscale datorate bugetului de stat.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentei, a apărărilor din întâmpinare cât și sub toate aspectele, conform disp. art. C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru argumentele expuse în continuare. Intimatul-reclamant a supus controlului de legalitate pe calea prevăzută de art. 218 alin. (2) C. proc. fisc., actul administrativ fiscal prin care i s-a angajat răspunderea solidară cu debitorul SC A. SRL, respectiv Decizia nr. 292 din 17 mai 2012, precum și Decizia nr. 304 din 27 iunie 2012, de respingere a contestației administrative, ambele emise de recurenta-pârâtă Direcția Generală a Finanțelor Publice Bihor. Organul fiscal a reținut că răspunderea solidară pentru un debit total de 5.054.475 lei, reprezentând obligații fiscale de plată restante la bugetul general consolidat, anume impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată și accesorii aferente, este atrasă în temeiul disp. art. 27 alin. (2) lit. b) și d) din O.G. nr. 92/2003, în virtutea faptului că reclamantul în calitate de administrator al societății nu a virat la bugetul de stat obligațiile fiscale rezultate din operațiunile comerciale derulate în perioada decembrie 2009 - februarie 2010. Prima instanță a admis acțiunea și a anulat actele administrativ-fiscale, considerând că în cauză din actele de cercetare penal efectuate în Dosarul penal nr. x/P/2009 al DNA - Serviciul Teritorial Oradea rezultă că, de administrarea societății comerciale debitoare s-a ocupat în perioada 2009 - 2010 o altă persoană, în sarcina căreia, de altfel, s-a reținut săvârșirea faptelor ce întrunesc elementele constitutive ale infracțiunilor de evaziune fiscală în formă continuată și aderare la un grup infracțional organizat. Această concluzie este împărtășită și de către instanța de control judiciar, fiind susținută de probatoriul administrat în cauză. Potrivit disp. art. 27 alin. (2) C. proc. fisc.: "(2) Pentru obligațiile de plată restante ale debitorului declarat insolvabil, în condițiile prezentului cod, răspund solidar cu acesta următoarele persoane: b) administratorii, asociații, acționarii și orice alte persoane care au provocat insolvabilitatea persoanei juridice debitoare prin înstrăinarea sau ascunderea, cu rea credință, sub orice formă, a activelor debitorului; d) administratorii sau orie alte persoane care, cu rea credință, au determinat nedeclararea și/sau neachitarea la scadență a obligațiilor fiscale". Este adevărat că, funcția de administrator al societății, conform evidențelor ORC de pe lângă Tribunalul Bihor, a fost deținută de reclamantul G., până la data de 9 februarie 2010. Însă, pe de altă parte, așa cum rezultă din cercetările penale întreprinse în Dosarul nr. x/P/2009 al DNA - Serviciul Teritorial Oradea, finalizate cu Rechizitoriul din data de 29 iulie 2011, rezultă că de administrarea societății în perioada 2009 - 2010, s-a ocupat B., aceasta recunoscând în totalitate săvârșirea faptei reținute în sarcina sa. Esențial este și faptul că reclamantul nu a fost cercetat pentru săvârșirea vreunei fapte legate de administrarea defectuoasă a societății, având doar calitatea de martor în dosarul penal, în timp ce întreaga activitate infracțională a fost desfășurată de B., care a făcut achiziții de bunuri de la diferite societăți aflate în insolvență, pentru ca ulterior să înstrăineze respectivele bunuri fără a declara și respectiv achita sumele datorate bugetului general consolidat. Ca urmare, în mod corect judecătorul fondului a reținut că nu există identitate între intimatul-reclamant și persoana care a săvârșit faptele reținute în Decizia nr. 292 din 17 mai 2012 de antrenare a răspunderii solidare, din întregul probatoriu administrat în cauză rezultând că numita B. a efectuat achiziții de marfă de la societățile aflate în insolvență, în sumă totală de 42.512,15 lei, pe care ulterior le-a înstrăinat, fără a înregistra, calcula și declara obligațiile fiscale prevăzute de Legea nr. 571/2003, cu consecința prejudicierii bugetului de stat (Rechizitoriul din data de 1 iulie 2011). În aceste condiții, în cauză, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 27 alin. (2) lit. b) și d) din O.G. nr. 92/2003, astfel că Înalta Curte, în temeiul disp. art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.