ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 595/2017

Decizia

nr.

595/2017

Deliberând asupra contestației de față, în baza actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin Decizia nr.

82/F din 25 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a II-a penală

, a respins ca

inadmisibilă contestația formulată de contestatorul A. cu privire la sentința penală nr. 12/10 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

A fost obligat contestatorul să plătească statului suma de

300 lei

, cu titlu de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această hotărâre, curtea de apel a reținut că,

la data de 18 aprilie 2017 a fost înregistrată contestația la executare formulată de petentul A., împotriva sentinței penale nr. 12/F din 10 ianuarie 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală, în Dosarul nr. x/2/2013.

În motivarea contestației s-a arătat că

deși instanța s-a pronunțat cu privire la restituirea

către petent a imobilelor ce au reprezentat mita

și a desființat total contractele de vânzare-cumpărare,

care au mascat remiterea acesteia, dispoziții care ar fi trebuit să fie suficiente, prin ele însele, punerii în executare a hotărârii, în ceea ce îl privește pe acesta, în scopul intabulării dreptului real imobiliar, astfel restituit în favoarea sa,

din punctul de vedere al Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară Ilfov, dispozitivul sentinței invocate nu este suficient pentru a fi pus în executare, în sensul radierii drepturilor intabulate în baza contractelor desființate de instanța și intabulării, ceea ce constituie un impediment insurmontabil în executarea sentinței penale nr. 12/F din 10 ianuarie 2014, care este lipsită de efectele sale firești.

Prin Decizia penală nr. 209/A din 05 iunie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, instanța de control judiciar a modificat, în parte, sentința menționată, în sensul că a înlăturat dispozițiile de schimbare a încadrării juridice dispuse de instanța de fond referitor la inculpații

B., C., D., E. și F., si a făcut aplicarea art. 5 C. pen., dispunând condamnarea inculpaților pentru infracțiunile pentru care au fost trimiși în judecată, menținând celelalte dispoziții ale sentinței atacate, inclusiv în ceea ce-l privește pe petentul A., referitoare la restituirea de bunuri și desființarea totală a unor contracte de vânzare-cumpărare.

Contestația la executare este un procedeu jurisdicțional de rezolvare a cererilor sau plângerilor ocazionate de punerea în executare a hotărârilor penale. Curtea a apreciat că, din analiza cazurilor de contestație la executare, prin interpretarea teleologică și sistematică a textelor legale, rezultă că intenția legiuitorului a fost ca prin intermediul acestei proceduri să se constate că dispozițiile din hotărârea penală nu pot fi puse în executare, finalitatea acesteia fiind oprirea executării sentințelor penale ca urmare a unor incidente apărute ulterior soluționării cauzei în fond și nu pentru a conduce la modificarea sentinței prin adăugiri care s-ar fi impus încă de la momentul pronunțării soluției în scopul executării hotărârii.

Contestatorul a invocat faptul că instanța a omis a dispune radierea din cartea funciară a înregistrărilor privitoare la titularii drepturilor înscriși anterior dispoziției de restituire a terenurilor către el, iar Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a refuzat înscrierea dreptului său de proprietate doar în baza dispoziției instanței de restituire a terenurilor, acesta fiind un impediment la executare. Or, în măsura în care ar fi intrat în competența instanței penale, această obligație ar fi existat încă de la momentul soluționării cauzei în fond, nefiind vorba de un incident ivit în cursul executării hotărârii (nu se poate aprecia că obligația instanței ar fi fost generată de refuzul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară de înscriere a drepturilor petentului), astfel încât o astfel de omisiune a instanței ar fi trebuit invocată pe calea unei căi ordinare de atac și nu pe calea contestației la executare.

De altfel, Curtea a constatat că, în esență, contestatorul s-a plâns ca urmare a faptului că o autoritate a statului a refuzat punerea în executare a sentinței penale și a solicitat instanței penale a constrânge Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară să dispună înregistrarea drepturilor sale în cartea funciară, corespunzător celor dispuse prin sentința penală nr. 12 din 10 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Refuzul Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară de a dispune înscrierea drepturilor petentului nu poate fi cenzurat de instanța penală, ci de instanța civilă pe calea plângerii prevăzute de art. 31 alin. (3) din Legea nr. 7/1996, ocazie cu care judecătorul a analizat dacă acest refuz a fost întemeiat sau nu și dacă dispozițiile instanței penale reprezintă un temei juridic suficient pentru înscrierea unor drepturi în cartea funciară, în modalitatea solicitată de acesta.

Totodată, Curtea a apreciat că realizarea procedurii de publicitate imobiliară nu intră în competența sa funcțională, fiind o chestiune ce ține de etapa ulterioară, a executării hotărârii și care are ca scop realizarea opozabilității drepturilor reale imobiliare față de terți. Competența funcțională a instanței penale a fost stabilită de dispozițiile legale și nu de registratorul de la Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară, iar normele procesual-penale nu au obligat instanța penală a dispune realizarea publicității imobiliare. De altfel, instanța penală a dispus restituirea bunurilor către petent și desființarea contractelor de vânzare-cumpărare ca modalitate de repunere în situația anterioară săvârșirii infracțiunilor ce au făcut obiectul cauzei nr. x/2/2013 or, anterior acestui moment, petentul nu a avut drepturi înscrise în cartea funciară. Astfel, s-a constatat că petentul a încercat să se folosească de instanța penală pentru a dobândi o situație juridică mai favorabilă celei avute anterior săvârșirii infracțiunilor.

Față de aceste considerente, contestatorul a invocat chestiuni care nu privesc incidente apărute în cursul punerii în executare a hotărârii penale și care nu se încadrează în cazurile expres și limitativ prevăzute de dispozițiile legale (cazul prev. de art. 598 lit. c) C. proc. pen. a fost invocat formal, motivele arătate neputând fi încadrate în acest caz) astfel încât o astfel de cerere a apărut ca inadmisibilă.

Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului (obligatorie pentru instanțele interne o dată cu ratificarea Convenției de către România) cu privire la art. 6 din Convenție, dreptul de acces la o instanță (parte esențială a dreptului la un proces echitabil) are doua trăsături fundamentale : el trebuie să fie un drept efectiv, fără a fi, însă, un drept absolut.

În hotărârea Golder c. Marii Britanii, Curtea a arătat că : «pot fi aduse restricții exercițiului acestui drept întrucât dreptul de acces, chiar prin natura sa, cere o reglementare din partea statului, reglementare care poate varia în timp și spațiu în funcție de resursele comunității și de nevoile indivizilor.» Limitările astfel aduse trebuie să respecte câteva principii. Ele trebuie să urmărească un scop legitim și să nu afecteze substanța însăși a dreptului. De asemenea, este necesară asigurarea unui raport rezonabil de proporționalitate între scopul urmărit și mijloacele alese (cauza Guérin c. Franței).

Liberul acces la justiție nu se opune existenței procedurilor extraordinare, însă necesitatea respectării principiului siguranței raporturilor juridice cere ca folosirea acestora să îmbrace un caracter excepțional atât în ceea ce privește termenul în care pot fi promovate cât și motivele de admisibilitate.

Împotriva

sentinței penale nr. 82/F din data de 25 aprilie 2017 a

Curții de

Apel București, secția a II-a penală

, a formulat contestație

A.

, motivele

acesteia

fiind expuse în partea introductivă a hotărârii.

Se observă că

A.

a formulat contestație la executare împotriva

sentinței penale nr. 82/F din data de 25 aprilie 2017 a

Curții de

Apel București, secția a II-a penală

, susținând că

hotărârea din anul 2014, cuprinde anumite mențiuni contrare acesteia, care conduc la împiedicarea punerii în executare a hotărârii.

Analizând contestația declarată, atât potrivit susținerilor orale ale inculpatului, cât și în raport de actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că aceasta este nefondată.

În conformitate cu dispozițiile art. 598 alin. (1) C. proc. pen., contestația împotriva executării hotărârii penale se poate face în următoarele cazuri:

a) când s-a pus în executare o hotărâre care nu era definitivă;

b) când executarea este îndreptată împotriva altei persoane decât cea prevăzută în hotărârea de condamnare;

c) când se ivește vreo nelămurire cu privire la hotărârea care se execută sau vreo împiedicare la executare;

d) când se invocă amnistia, prescripția, grațierea sau orice altă cauză de stingere ori de micșorare a pedepsei.

Contestația la executare este o procedură jurisdicțională de rezolvare a situațiilor relative la executarea hotărârii, după rămânerea definitivă a acesteia. Pe această cale nu se poate pune în discuție legalitatea și temeinicia hotărârilor în baza cărora se face executarea și nu se poate ajunge la modificarea hotărârii rămasă definitivă, instanța fiind abilitată să verifice doar aspectele indicate de textul legal și nu modul de soluționare a cauzei.

Practic, prin intermediul acestei instituții de drept procesual penal, legea prevede mijloacele prin care se asigură aplicarea legii în executarea condamnării și totodată exclude posibilitatea ca pe această cale să fie afectată autoritatea de lucru judecat.

Normele procedurale mai sus amintite au prevăzut expres cazurile în care poate fi folosită contestația la executare, iar prin limitarea acestora, legiuitorul a urmărit să nu transforme acest mijloc procesual într-o cale prin care să se împiedice procedura normală de punere în executare a hotărârilor definitive.

Contestatorul A.

a invocat prevederile art. 598 alin. (1) lit. c) C. proc. pen. susținând că

instanța a omis a dispune radierea din cartea funciară a înregistrărilor privitoare la titularii drepturilor înscriși anterior dispoziției de restituire a terenurilor către el, iar Oficiul de Cadastru și Publicitate Imobiliară a refuzat înscrierea dreptului său de proprietate doar în baza dispoziției dispuse prin sentința penală nr. 12 din 10 ianuarie 2014 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Înalta Curte observă că,

cât privește cazul prev. de art. 461 lit. c) C. proc. pen., Curtea reține ca acesta nu este fondat. Așa cum rezulta din motivarea deciziei Curții,

realizarea procedurii de publicitate imobiliară nu intră în competența sa funcțională, fiind o chestiune ce ține de etapa ulterioară, a executării hotărârii și care are ca scop realizarea opozabilității drepturilor reale imobiliare față de terți.

Susținerea contestatorului

că o autoritate a statului refuză punerea în executare a sentinței penale

nu poate fi primita cu motivarea

că pe calea contestației la executare instanța penală nu are competența de a dispune rectificarea înscrierilor de cartea funciară.

Nemulțumirea contestatorului se poate rezolva

prin introducerea la instanța civilă a unei acțiunii de rectificare de carte funciară, în conformitate cu dispozițiile art. 907-908 C. civ.

De altfel, nelămurirea la care se face referire fiind, în esență, o problemă de judecată ce se impunea a fi dezlegată de către instanța civilă.

Față de aceste considerente,

Înalta Curte

, în temeiul art. 425 alin. 7 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondată, contestația declarată de

contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 82/F din data de 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

În temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen. va obliga

contestatorul

la plata sumei de 100 lei cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația formulată de contestatorul A. împotriva sentinței penale nr. 82/F din data de 25 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă contestatorul la plata sumei de 100 lei

cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul parțial cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 65 lei, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 07 iunie 2017.