Twizell împotriva Regatului Unit

CAUZA DE CUARTA SECȚIUNE A TWIZELL c. REGATUL UNIT (Declarația nr. 25379/02) HOTĂRÂREA Strasburg 20 mai 2008 FINAL 20/08/2008 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale.

În cazul Twizell c. Regatul Unit, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Catrică Secțiune), ședința în calitate de Cameră compusă din: Lech Garlicki, Președintele Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Ledi Bianku, judecători și Lawrence Early, grefierul de secțiune deliberat în privat la 29 aprilie 2008, pronunță următoarea hotărâre, adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 25379/02) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național britanic, dl Geoffrey Twizell („reclamantul”), la 7 iunie 2002. Guvernul Regatului Unit („Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Whowersley al Biroului pentru Externe și Commonwealth, Londra.

Prin decizia din 12 noiembrie 2002, Curtea a hotărât să comunice cererea. 3 din Convenție, Președintele Camerei la care a fost alocat cazul, a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. FACTELE CIRCUMSTANCELE CAUZULUI Reclamantul s-a născut în 1941 și trăiește în Franța. Soția sa a murit la 26 martie 2001. Ei nu au avut copii din căsătorie. Susținerea sa pentru beneficiile văduvelor în cadrul noului sistem în vigoare la 9 aprilie 2001 a fost făcută la 4 mai 2001 și a fost respinsă la 4 iunie 2001 din motivul că el nu are dreptul la beneficiile văduvelor. În iulie 2001 reclamantul a apelat. Reconsiderare a avut loc la 23 La 15 noiembrie 2001, apelul său a fost ascultat și respins de un Tribunal de Apel.

În noiembrie 2001, reclamantul a solicitat permisiunea de a apela la Comisarul Securității Sociale. La 20 februarie 2002, reclamantul a fost informat că cererea sa a fost dezaprobată. Reclamantul nu a apelat mai departe, deoarece a considerat sau a fost sfătuit că un astfel de remediu ar fi obligat să eșueze, deoarece nu sunt plătite astfel de prestații sociale sau fiscale văduvilor în temeiul legii Regatului Unit. II. HOTĂRÂREA DOMESTICĂ ȘI PRATICE RELEVANTĂ Legea și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârea Curții în cazul Willis v. Regatul Unit , nr. 36042/97 §§§§ 26, CEDO 2002-IV și Runkee și White c. Regatul Unit , nr. 42949/98 §§ 40-41, 25 iulie 2007. Legea 1999 privind Reforma de bunăstare și pensii („Legea 1999”) a introdus diverse noi plăți de securitate socială , printre altele , Plata de lichidare și lichidare de lichidare . Plata de lichidare este plătită atât pentru bărbați, cât și pentru femei în locul plății văduvei.

Aceleași condiții se aplică, cu excepția faptului că noua plată era disponibilă atât văduvelor, cât și văduvelor ale căror soț a murit la sau după 9 aprilie 2001. Cu toate acestea, suma este dublă suma oferită în cadrul schemei anterioare. Este o alocație pentru văduvi și văduvi de peste 45 de ani, dar sub vârsta pensionabilă la momentul morții soțului și în cazul în care nu există copii dependente. Este achitabil pentru 52 de săptămâni de la data pierderii.

HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 DE CONVENȚIE ÎN CONJUNCȚIE CU ARTICOLUL 1 DE PROTOCOL NR. 1 SAU ARTICOLUL 8 DE CONVENȚIE 10. Reclamantul se plângea că refuzul autorităților din Regatul Unit de a-i plăti prestațiile de securitate socială la care ar fi avut dreptul dacă ar fi fost o femeie într-o poziție similară, și anume Plata Veduvei („Wpt”) și Pensiunea Veduvei („WP”), constituie o discriminare împotriva lui din motive de sex contrar articolului 14 din Convenție, luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 sau art. 8 din Convenție. 11. De asemenea, el se plângea că refuzul autorităților Regatului Unit de a-i plăti prestațiile de securitate socială la care ar fi fost îndreptat dacă soția sa ar fi murit după aprilie 2001, și anume plata de lichidare („BP”) și alocarea de lichidare („BA”) constituie o discriminare împotriva acestuia în contravenție cu art. 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 sau art. 8 din Convenție.

art. 14 din Convenție prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în prezenta Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau altă, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „1. Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 8 prevede (atunci cum este relevant): „1.

Fiecare are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie... Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor care sunt în conformitate cu legea și sunt necesare într-o societate democratică în interesul ... de bunăstarea economică a țării ...” Plata Veduvei 1. Admisibilitate 12. Curtea constată că plângerea nu este, vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea a examinat anterior cazurile care au susținut probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Willis, citat mai sus, §§ 41-43).

14. Prin urmare, Curtea consideră că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la Wpt, din care reclamanta a fost victimă, nu se bazează pe nici o „justificație obiectivă și rezonabilă” (a se vedea Willis) În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocolul nr. 1. 16. Curtea a concluzionat că s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocol Nu. 1 în ceea ce privește neautorizarea reclamantului la Wpt, nu consideră necesară examinarea plângerilor sale în acest sens, luate în conformitate cu art. 14 coroborat cu art. 8 (a se vedea Willis, citat mai sus, § 53). Pensiunea de văduvă 1. Admisibilitate 17. Curtea a stat în hotărârea sa privind cea de la originea WP, și până la abolirea sa în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie.

2001, WP a fost menită să corecteze „inegalitățile reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației și că această diferență în tratament este justificată în mod rezonabil și obiectiv. În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White c. Regatul Unit În consecință, Tribunalul, având în vedere faptul că nu a fost necesar să examineze plângerea în mod separat în temeiul articolului 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luat în legătură cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește nepagarea cererilor de pensie de văduvă sau echivalentă (ibid 42). 18. În consecință, plângerea este vădit nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ § 3 și 4 din Convenție.

Plata de lichiditate și lichidare 1. Admisibilitatea 19. Curtea consideră că plângerea reclamantului cu privire la nepagarea în favoarea BP și BA intră în domeniul de aplicare al articolului 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Stec și alții c. Regatul Unit (dec.) [GC], nr. 65731/01 și 65900/01, §§ 53 și 54, CEDO 2005- ...). Deoarece art. 14 se aplică, nu este necesar să se decidă dacă plângerea pune, de asemenea, o problemă în temeiul articolului 14 luată în legătură cu art. 8 (a se vedea, de asemenea, Willis v. Regatul Unit , citat mai sus § 53). 20. Curtea reamintește că art. 1 din Protocolul nr. 1 nu include un drept de achiziționa bunuri. Acesta nu pune nicio restricție asupra libertății statului contractant de a decide dacă trebuie sau nu să aibă sau nu în vigoare o formă de sistem de securitate socială, sau de a alege tipul sau valoarea beneficiilor care trebuie să se ofere în cadrul unui astfel de sistem.

Cu toate acestea, dacă un stat decide să creeze un regim de beneficii sau pensii, acesta trebuie să facă acest lucru într-un mod care este compatibil cu art. 14 din convenție (a se vedea Stec și altele) 21. Diferența de tratament este discriminatorie dacă nu are justificare obiectivă și rezonabilă; cu alte cuvinte, dacă nu urmărește un obiectiv legitim sau dacă nu există o relație rezonabilă de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul căutat de a fi realizat. Statul contractant beneficiază de o marjă de apreciere în evaluarea dacă și în ce măsură diferențele în situații similare justifică un tratament diferit (a se vedea Stec și alții , [GC] , nr. 65731/01 și 65900/01, § 51, CEDH 2006-...).

Domeniul de aplicare a acestei marje va varia în funcție de circumstanțele, obiectul și fundalul. 22. Curtea constată că, spre deosebire de majoritatea plângerilor referitoare la aceste chestiuni, prezenta plângere nu se referă la o diferență de tratament pe baza exclusivă a sexului, în care ar trebui prezentate motive foarte importante pentru a găsi o astfel de diferență de tratament compatibil cu Convenția. Prezenta plângere se bazează pe faptul că diferența în tratament a rezultat din aplicarea unei date de întrerupere.

23. În acest caz, trebuie reamintit faptul că Legea 1999 privind reformele și pensiile de bunăstare („Legea 1999”) a instituit un nou sistem de prestații, care a avut ca scop echivalentul oricărei discriminări care rezultă din sistemul anterior de prestații aplicate în Regatul Unit înainte de aprilie 2001. În special, Legea 1999 a introdus, printre altele, BP și BA și a intrat în vigoare la 9 aprilie 2001. Acesta a înlocuit prestațiile echivalente plătite înainte de data respectivă, dar la care numai văduvele aveau dreptul. 24. Curtea consideră că BP și BA au fost destinate corectării situației discriminatorii neprevăzute create printre partea văduvă a populației înainte de 2001 și, prin urmare, diferența rezultată în tratamentul cauzată de efectul neretrospectiv al datei operative – 9 aprilie 2001 – a urmărit un obiectiv legitim.

În ceea ce privește crearea unui sistem de beneficii, uneori este necesar să se folosească puncte de întrerupere care se aplică unor grupuri mari de persoane și care ar putea să apară într-o anumită măsură arbitrar. Soțul reclamantului a murit aproape imediat înainte de intrarea în vigoare a Legii 1999 și, din acest motiv, reclamantul nu a putut califica pentru BP și BA. Cu toate acestea, aceaceasta este o consecință inevitabilă a introducerii unor noi sisteme care înlocuiesc sistemele anterioare și depășite. Alegerea unei date de întrerupere a regimurilor de securitate socială trebuie considerată ca fiind inclusă în marja largă de apreciere acordată unui stat atunci când reformulează politica sa de strategie socială și, în caz instant, data întreruptă poate fi considerată rezonabilă și obiectivă.

25. Rezultă că plângerea este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție. III. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 26. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea permite, dacă este necesar, să ofere satisfacție echitabilă părții vătămate.” Prejudiciu material 27. În ceea ce privește prejudiciu material, reclamantul a solicitat un total de 10.770 de lire sterline britanice (GBP): (i) 2.000 de lire sterline pentru plată/văduva; (ii) 3.770 lire sterline britanice pentru BA (52 săptămâni la 72.50 lire sterline pe săptămână).

28. Guvernul a solicitat Curtea să limiteze orice atribuire la suma de 1.142.97 lire sterline reprezentând Wpt și dobânzi începând cu noiembrie 2005. 29. Curtea remarcă că a constatat doar o încălcare în ceea ce privește Wpt. Aceasta reamintește că, la momentul decesului soției reclamante, suma forfetară pentru Wpt era echivalentă cu 1000 GBP. Rata dobânzii a fost deja determinată de Curte în cazul Runkee și White (citată mai sus) 52). Prin urmare, în ceea ce privește refuzul de a-i acorda o atribuire echitabilă, Curtea acordă unei compensații reclamantului cu 1 960 euro (EUR) în ceea ce privește refuzul de a-i acorda Wpt, inclusiv dobânda. Curtea nu constată că reclamantul a fost cauzat daune emoționale reale și grave ca urmare a negării beneficiilor în cauză.

În consecință, nu poate fi acordată nicio atribuire sub acest cap. Costuri și cheltuieli 33. Reclamantul nu a depus nici o reclamație sub acest cap. Interes implicit 34. Curtea consideră oportun ca dobânzile implicite să se bazeze pe rata marginală de creditare a Băncii Centrale Europene la care ar trebui să fie adăugate trei puncte procentuale.

PENTRU aceste motive, CURTA UNANIMOUST decide să declare admisibilă plângerea referitoare la nelegitimitatea reclamantului la plata unei văduve și la restul cererii inadmisibilă; 2. că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 privind neautorizarea reclamantului la plată a unei văduve; deține că nu este necesar să se examineze plângerile în temeiul articolului 14 din Convenție coroborat cu art. 8 din Convenție în ceea ce privește neautorizarea reclamantului la plată a unei văduve; deține litera (a) statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în termen de trei luni de la data în care hotărârea devine definitivă în conformitate cu art. 2 din convenție, următoarele sume care urmează să fie convertite în moneda națională a statului interesat la rata aplicabilă la data decontare: (i) 1,960 EUR (o mie nouă și șasezeci de euro) în ceea ce privește prejudiciu material; (ii) orice impozit care poate fi taxabil pe suma de mai sus; (b) cel de la expirarea celor trei luni menționate mai sus până la decontarea dobânzilor simple se plătește pe suma de mai sus la o rată egală cu rata de creditare marginală a Băncii Centrale Europene în timpul perioadei de incumprire plus trei puncte procentuale; respinge restul cererii reclamantului pentru satisfacție.

Adoptat în limba engleză și notificat în scris la 20 mai 2008, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul Curții. Președintele grefierului Lawrence Early Lech Garlicki

FOURTH SECTION

CASE OF TWIZELL v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 25379/02) JUDGMENT STRASBOURG 20 May 2008 FINAL 20/08/2008 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of Twizell v. the United Kingdom, The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Lech Garlicki, President, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ján Šikuta, Ledi Bianku, judges, and Lawrence Early, Section Registrar , Having deliberated in private on 29 April 2008, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE

THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE

4. The applicant was born in 1941 and lives in France.

RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE

7. The relevant domestic law and practice is described in the Court’s judgment in the cases of Willis v. the United Kingdom , no. 36042/97, §§ 14 ‑ 26, ECHR 2002-IV and Runkee and White v. the United Kingdom , no. 42949/98, §§ 40-41, 25 July 2007.

1 OR ARTICLE 8 OF THE CONVENTION

10. The applicant complained that the United Kingdom authorities’ refusal to pay him the social security benefits to which he would have been entitled had he been a woman in a similar position namely Widow’s Payment (“Wpt”) and Widow’s Pension (“WP”), constituted discrimination against him on grounds of sex contrary to Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 or Article 8 of the Convention.

APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION

26. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.” A. Pecuniary damage

FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY

1. Decides to declare admissible the complaint relating to the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Payment and the remainder of the application inadmissible; 2. Holds that there has been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 concerning the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Payment; 3. Holds that it is not necessary to examine the complaints under Article 14 of the Convention in conjunction with Article 8 of the Convention as concerns the applicant’s non-entitlement to a Widow’s Payment; 4. Holds (a) that the respondent State is to pay the applicant, within three months from the date on which the judgment becomes final in accordance with Article 44 § 2 of the Convention, the following amounts to be converted into the national currency of the respondent State at the rate applicable at the date of settlement: (i) EUR 1,960 (one thousand nine hundred and sixty euros) in respect of pecuniary damage; (ii) any tax that may be chargeable on the above amount; (b) that from the expiry of the above-mentioned three months until settlement simple interest shall be payable on the above amount at a rate equal to the marginal lending rate of the European Central Bank during the default period plus three percentage points; 5. Dismisses the remainder of the applicant’s claim for just satisfaction.

Done in English, and notified in writing on 20 May 2008, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court. Lawrence Early Lech Garlicki Registrar President