- Instanța
- Curtea Europeană a Drepturilor Omului
- Data
- 3 februarie 2009
- Stat pârât
- GBR
- Articole
- Articolul 14, Articolul 1 din Protocolul 1
- Concluzia
- Încălcare — Articolul 14, Articolul 1 din Protocolul 1
Twomey împotriva Regatului Unit
Traducere în română Auto
CAUZA DE CAUZĂ DE CAUZĂ DE TWEMEY c. REGATUL UNIT (Declarația nr. 28095/02) JUDGMENT STRASBOURG 3 februarie 2009 FINAL 03/05/2009 Această hotărâre poate fi supusă revizuirii editoriale.
În cazul Twomey c. Regatul Unit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (A patra secțiune), care stă în calitate de Camera compusă din: Lech Garlicki, Președintele, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judecători și Lawrence Early, grefierul de secțiune deliberat în privat la 13 ianuarie 2009, pronunță următoarea hotărâre, care a fost adoptată la data respectivă: PROCEDURĂ Cazul a apărut într-o cerere (n. 28095/02) împotriva Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord depusă la Curte în temeiul articolului 34 din Convenția pentru protecția drepturilor omului și a libertăților fundamentale („Convenția”) de un național britanic, dl Dennis Twomey („reclamantul”), la 1 martie 2001. Reclamantul a fost reprezentat de Royds Rdw, avocati din Londra.
Guvernul Regatului Unit (“Guvernul”) a fost reprezentat de agentul lor, dl C. Whowersley al Biroului pentru Externe și Commonwealth, Londra. Reclamantul s-a plâns în temeiul articolelor 8 și 14 din Convenție și al articolului 1 din Protocolul nr. 1 care, deoarece era un om, a fost refuzat prestațiile de securitate socială echivalente celor primite de văduve. La 4 noiembrie 2003, Curtea a hotărât să comunice reclamațiile referitoare la beneficiile văduvelor în ceea ce privește perioada de după data la care reclamantul și-a depus reclamația relevantă și a declarat că restul cererii este inadmisibil. Apoi, s-a hotărât să examineze meritele cererii în același timp cu admisibilitatea sa. Soția sa a murit la 10 decembrie 1999 lăsând copii dependente.
Cererea sa relevantă pentru beneficiile văduvelor a fost făcută la 2 octombrie 2000 și a fost respins la 29 septembrie 2000 pe motiv că nu avea dreptul la beneficiile văduvelor pentru că nu era femeie. Reclamantul a solicitat o reexaminare și, la 10 octombrie 2000, a fost informat că decizia a rămas neschimbată. La 16 octombrie 2000, el a apelat fără succes. Reclamantul nu a apelat în continuare, după cum a considerat sau a fost recomandat că un astfel de remediu ar fi obligat să nu fie reușit, deoarece nu sunt plătite astfel de prestații de securitate socială văduvilor în temeiul legii Regatului Unit. II. HOTĂRÂREA ȘI PRACȚIA DOMESTICĂ RELEVANTĂ Legea și practicile interne relevante sunt descrise în hotărârea Curții în cazul Willis v. Regatul Unit , nr. 36042/97 , §§§ 26, CEDO 2002-IV.
HOTĂRÂREA ALEGATĂ ÎNCĂLCAREA ARTICOLULUI 14 AL CONVENȚIEI ÎN CONJUNCȚIA PRIVIND ARTICOLUL 1 AL PROTOCOLULUI N. 1 ȘI/SAU ARTICOLUL 8 AL CONVENȚIEIUNII Reclamantul s-a plâns că autoritățile din Regatul Unit refuză să-i plătească beneficiul de securitate socială la care ar fi avut dreptul dacă ar fi fost o femeie într-o poziție similară, și anume alocarea mamei văduvă („WMA”) și a pensiunii de văduvă („WP”), constituie o discriminare împotriva lui din motive de sex contrar articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 și/sau art. 8 din Convenție. art. 14 din Convenție prevede: „Ocuparea drepturilor și libertăților prevăzute în prezenta Convenție este asigurată fără discriminare pe niciun motiv, cum ar fi sexul, rasa, culoarea, limba, religia, opinia politică sau de altă natură, origine națională sau socială, asocierea cu o minoritate națională, proprietatea, nașterea sau alt statut.” art. 1 din Protocolul nr. 1 prevede: „1.
Fiecare persoană fizică sau juridică are dreptul la bucuria pașnică a bunurilor sale. Nimeni nu va fi privat de bunurile sale cu excepția interesului public și sub rezerva condițiilor prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Cu toate acestea, dispozițiile anterioare nu afectează în niciun fel dreptul unui stat de a aplica legile pe care le consideră necesare pentru a controla utilizarea proprietăților în conformitate cu dobânda generală sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau penalități.” art. 8 prevede (atunci cum este relevant): „1. Fiecare are dreptul de a respecta viața sa privată și de familie...
Nu va exista nici o interferență de către o autoritate publică în exercitarea acestui drept, cu excepția celor care sunt în conformitate cu legea și sunt necesare într-o societate democratică în interesul ... de bunăstarea economică a țării ...” Obiecția preliminară a Guvernului Guvernul a susținut că, deoarece prima scrisoare a reclamantului adresată Curții nu a fost în conformitate cu art. 47 § 1 din Regulamentul Curții, cererea a fost depusă mai mult de șase luni de la data la care a fost luată decizia finală și, prin urmare, ar trebui să fie declarată inadmisibilă.
10. Curtea reamintește că, în conformitate cu art. 47 § 5 din Regulamentul Curții, data introducerii cererii este ca o regulă generală considerată data primei comunicări din partea reclamantului care stabilește, chiar și sumar, obiectul cererii (a se vedea Calleja c. Malta, (dec.), nr. 75274/01, 18 martie 2004). 11. Curtea observă că reprezentantul reclamantului a depus o serie de cazuri la Curte în ceea ce privește plângerile referitoare la diferitele tipuri de beneficii de văduvă și, prin urmare, la aceeași chestiune. În scrisoarea sa de acoperire, reprezentantul reclamantului a descris aceste cazuri ca fiind o „depunere de grup pentru văduvi care solicită un drept egal la prestațiile de salvare de stat”.
individualizarea naturii plângerilor fiecărui reclamant, a fost clar pentru Curte că toate au dorit să își conteste netitlurile în temeiul articolelor 8, 14 și 1 din Protocolul nr. 1. Reprezentantul a prezentat ulterior programul de monitorizare, inclusiv, la 1 martie 2001, un program care să confere detalii privind reclamantul în cazul instantanat. Data introducerii fiecărei cereri data la care programul relevant se referă la o Tribunalul consideră, prin urmare, că, în circumstanțele prezentului caz și acceptate în toate cazurile de văduvă grupată depuse de reprezentantul juridic al reclamantului, termenele prezentate sunt suficiente pentru a fi considerate prima scrisoare a reclamantului în sensul articolului 35 § 1 din Convenție.
12. În consecință, din moment ce prima scrisoare a reclamantului este datată 1 martie 2001 și decizia finală în cazul său este datată 10 octombrie 2000, cererea nu a fost depusă în afara perioadei de șase luni. Obiecția Guvernului este, prin urmare, respinsă. Curtea constată că plângerea nu este vădit nefondată în sensul art. 35 § 3 din Convenție, sau inadmisibilă din alte motive. Prin urmare, aceasta trebuie declarată admisibilă. Curtea a examinat anterior cazurile care au susținut probleme similare cu cele din acest caz și a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 (a se vedea Willis, citat mai sus, §§ 41-43).
15. Prin urmare, Curtea consideră că diferența de tratament între bărbați și femei în ceea ce privește dreptul la WMA, din care reclamanta a fost victimă, nu se bazează pe nici o „justificație obiectivă și rezonabilă” (a se vedea Willis) În consecință, s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocolul nr. 1. 17. Curtea a concluzionat că s-a constatat o încălcare a articolului 14 din Convenția însoțită de art. 1 din Protocol Nr. 1 în ceea ce privește neautorizarea reclamantului la WMA, nu consideră necesară examinarea plângerilor sale în acest sens, în conformitate cu art. 14 luat coroborat cu art. 8. Admisibilitatea pensiei de văduvă 18. Curtea a hotărât în hotărârea sa de conducere cu privire la WP care, la originea sa, și până la abolirea acesteia în ceea ce privește femeile ale căror soții au murit după 9 aprilie 2001, WP a avut scopul de a corecta „inegalitățile reale” între văduvele în vârstă, ca grup, și restul populației și că această diferență de tratament a fost justificată în mod rezonabil și obiectiv.
În plus, Curtea a considerat că Regatul Unit nu a putut fi criticat pentru faptul că nu a abolit WP mai devreme și că nu este irazonabil din partea legislației să decidă să introducă reformele încet (a se vedea Runkee și White c. Regatul Unit , nr. 42949/98, §§ 40-41, 25 iulie 2007). Curtea, în consecință, având în vedere faptul că nu a fost necesară examinarea separată a plângerii în ceea ce privește art. 8, nu a constatat o încălcare a articolului 14 luată în conjuncție cu art. 1 din Protocolul nr. 1 în ceea ce privește nepagarea la reclamanții pensiei de văduvă sau echivalent (ibid 42). 19. În consecință, plângerea este evident nefondată și trebuie respinsă în conformitate cu art. 35 §§ 3 și 4 din Convenție.
II. APLICAREA ARTICOLULUI 41 AL CONVENȚIEI 20. art. 41 din Convenție prevede: „Dacă Curtea constată că a existat o încălcare a Convenției sau a Protocolelor sale, și dacă dreptul intern al Înaltei Parte contractanți în cauză permite numai reparații parțiale, Curtea oferă, dacă este necesar, satisfacție echitabilă părții vătămate.” 21. În ciuda cererilor Curții din 26 septembrie 2008, 29 În septembrie 2008 și 16 octombrie 2008, reprezentanții reclamantului nu au depus o cerere în temeiul articolului 41 din Convenție.
Pentru aceste motive, TRIBUNALUL UNANIMOUS decide să declare admisibilă plângerea referitoare la neprotejarea unei mame văduvă și inadmisibilă restul cererii; că a existat o încălcare a articolului 14 din Convenția luată coroborat cu art. 1 din Protocolul nr. 1 cu privire la neautorizarea reclamantului în favoarea alocației unei mame văduve; că nu este necesar să se examineze în mod separat plângerea prevăzută la art. 14 coroborat cu art. 8 din Convenție în ceea ce privește neautorizarea reclamantului către o mamă văduvă. Adoptată în limba engleză și notificată în scris la 3 februarie 2009, în conformitate cu art. 77 §§ 2 și 3 din Regulamentul de procedură. Președintele grefierului Lawrence Early Lech Garlicki
FOURTH SECTION
CASE OF TWOMEY v. THE UNITED KINGDOM (Application no. 28095/02) JUDGMENT STRASBOURG 3 February 2009 FINAL 03/05/2009 This judgment may be subject to editorial revision. In the case of Twomey v. the United Kingdom , The European Court of Human Rights (Fourth Section), sitting as a Chamber composed of: Lech Garlicki, President, Nicolas Bratza, Giovanni Bonello, Ljiljana Mijović, David Thór Björgvinsson, Ledi Bianku, Mihai Poalelungi, judges, and Lawrence Early, Section Registrar , Having deliberated in private on 13 January 2009, Delivers the following judgment, which was adopted on that date: PROCEDURE
The case originated in an application (no. 28095/02) against the United Kingdom of Great Britain and Northern Ireland lodged with the Court under Article 34 of the Convention for the Protection of Human Rights and Fundamental Freedoms (“the Convention”) by a British national, Mr Dennis Twomey (“the applicant”), on 1 March 2001.
The applicant was represented by Royds Rdw, solicitors in London. The United Kingdom Government (“the Government”) were represented by their Agent, Mr C. Whomersley of the Foreign and Commonwealth Office, London.
The applicant complained under Articles 8 and 14 of the Convention and Article 1 of Protocol No. 1 that, because he was a man, he was denied social security benefits equivalent to those received by widows.
On 4 November 2003 the Court decided to communicate the complaints concerning widows’ benefits relating to the period after the date on which the applicant lodged his relevant claim and declared the remainder of the application inadmissible. Subsequently, it was decided to examine the merits of the application at the same time as its admissibility. THE FACTS I.
THE CIRCUMSTANCES OF THE CASE
5. The applicant was born in 1948 and lives in Wiltshire.
His wife died on 10 December 1999 leaving dependant children. His relevant claim for widows’ benefits was made on 2 October 2000 and was rejected on 29 September 2000 on the ground that he was not entitled to widows’ benefits because he was not a woman. The applicant applied for reconsideration and on 10 October 2000 he was informed that the decision remained unchanged. On 16 October 2000 he appealed unsuccessfully. The applicant did not appeal further as he considered or was advised that such a remedy would be bound to fail since no such social security benefits were payable to widowers under United Kingdom law. II.
RELEVANT DOMESTIC LAW AND PRACTICE
7. The relevant domestic law and practice are described in the Court’s judgment in the case of Willis v. the United Kingdom , no. 36042/97, §§ 14 ‑ 26, ECHR 2002-IV. THE LAW I. ALLEGED VIOLATION OF ARTICLE 14 OF THE CONVENTION TAKEN IN CONJUNCTION WITH ARTICLE 1 OF PROTOCOL NO.
1 AND/OR ARTICLE 8 OF THE CONVENTION
8. The applicant complained that the United Kingdom authorities’ refusal to pay him the social security benefit to which he would have been entitled had he been a woman in a similar position, namely Widowed Mother’s Allowance (“WMA”) and Widow’s Pension (“WP”), constituted discrimination against him on grounds of sex contrary to Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 and/or Article 8 of the Convention. Article 14 of the Convention provides: “The enjoyment of the rights and freedoms set forth in this Convention shall be secured without discrimination on any ground such as sex, race, colour, language, religion, political or other opinion, national or social origin, association with a national minority, property, birth or other status.” Article 1 of Protocol No. 1 provides: “1.
Every natural or legal person is entitled to the peaceful enjoyment of his possessions. No one shall be deprived of his possessions except in the public interest and subject to the conditions provided for by law and by the general principles of international law. 2. The preceding provisions shall not, however, in any way impair the right of a State to enforce such laws as it deems necessary to control the use of property in accordance with the general interest or to secure the payment of taxes or other contributions or penalties.” Article 8 provides (as relevant): “1. Everyone has the right to respect for his private and family life... 2. There shall be no interference by a public authority with the exercise of this right except such as is in accordance with the law and is necessary in a democratic society in the interests of ... the economic well-being of the country...” A. The Government’s preliminary objection
The Government submitted that since the applicant’s first letter to the Court had not been in accordance with Rule 47 § 1 of the Rules of Court, the application had been lodged more than six months from the date on which the final decision was taken and should therefore be declared inadmissible.
The Court recalls that in accordance with Rule 47 § 5 of the Rules of Court, the date of introduction of the application is as a general rule considered to be the date of the first communication from the applicant setting out, even summarily, the object of the application (see Calleja v. Malta , (dec.), no. 75274/01, 18 March 2004).
The Court observes that the applicant’s representative lodged a number of cases with the Court regarding complaints relating to the various types of widow’s benefits and therefore the same subject matter. In his covering letter, the applicant’s representative described these cases as a “group application for widowers seeking equal entitlement to State bereavement benefits”. Although he did not individualise the nature of the complaints of each applicant, it was clear for the Court that they all wished to contest their non-entitlement under Articles 8, 14 and 1 of Protocol No. 1. The representative subsequently submitted follow-up schedules including, on 1 March 2001, a schedule giving details of the applicant in the instant case. The Court took as the date of introduction of each application the date on which the relevant schedule relating to a particular applicant was submitted. The Court therefore considers that, in the circumstances of the present case and as accepted in all grouped widowers’ cases filed by the applicant’s legal representative, the schedules as submitted suffice to be considered as the applicant’s first letter for the purposes of Article 35 § 1 of the Convention.
Consequently, since the applicant’s first letter is dated 1 March 2001 and the final decision in his case is dated 10 October 2000, the application has not been lodged outside the six-month period. The Government’s objection is therefore dismissed. B. Widowed Mother’s Allowance 1. Admissibility
The Court finds that the complaint is not manifestly ill-founded within the meaning of Article 35 § 3 of the Convention, or inadmissible on any other grounds. It must therefore be declared admissible. 2. Merits
The Court has previously examined cases raising issues similar to those in the present case and found a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 (see Willis, cited above, §§ 41-43).
The Court has examined the present case and finds that there are no facts or arguments from the Government which would lead to any different conclusion in this instance. Therefore the Court considers that the difference in treatment between men and women as regards entitlement to WMA, of which the applicant was a victim, was not based on any “objective and reasonable justification” (see Willis , cited above, § 42).
There has accordingly been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1.
The Court, having concluded that there has been a breach of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 as regards the applicant’s non-entitlement to WMA, does not consider it necessary to examine his complaints in that regard under Article 14 taken in conjunction with Article 8. C. Widow’s Pension Admissibility
The Court held in its lead judgment regarding WP that at its origin, and until its abolition in respect of women whose spouses died after 9 April 2001, WP was intended to correct “factual inequalities” between older widows, as a group, and the rest of the population and that this difference in treatment was reasonably and objectively justified. Moreover, the Court considered that the United Kingdom could not be criticised for not having abolished WP earlier and that it was not unreasonable of the legislature to decide to introduce the reform slowly (see Runkee and White v. the United Kingdom , no. 42949/98, §§ 40-41, 25 July 2007). The Court, consequently, considering it was not necessary to examine separately the complaint in respect of Article 8, did not find a violation of Article 14 taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 in respect of the non-payment to the applicants of Widow’s Pension or equivalent ( ibid § 42).
Consequently, the complaint is manifestly ill-founded and must be rejected in accordance with Article 35 §§ 3 and 4 of the Convention. II.
APPLICATION OF ARTICLE 41 OF THE CONVENTION
20. Article 41 of the Convention provides: “If the Court finds that there has been a violation of the Convention or the Protocols thereto, and if the internal law of the High Contracting Party concerned allows only partial reparation to be made, the Court shall, if necessary, afford just satisfaction to the injured party.”
Notwithstanding the Court’s requests dated 26 September 2008, 29 September 2008 and 16 October 2008, the applicant’s representatives did not submit a claim under Article 41 of the Convention.
FOR THESE REASONS, THE COURT UNANIMOUSLY
1. Decides to declare admissible the complaint relating to the applicant’s non-entitlement to a Widowed Mother’s Allowance and inadmissible the remainder of the application; 2. Holds that there has been a violation of Article 14 of the Convention taken in conjunction with Article 1 of Protocol No. 1 concerning the applicant’s non-entitlement to a Widowed Mother’s Allowance; 3. Holds that it is not necessary to examine separately the complaint under Article 14 in conjunction with Article 8 of the Convention as concerns the applicant’s non-entitlement to a Widowed Mother’s Allowance. Done in English, and notified in writing on 3 February 2009, pursuant to Rule 77 §§ 2 and 3 of the Rules of Court.
Lawrence Early Lech Garlicki Registrar President