ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 577/2017

Decizia nr. 577/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 3190 din 27 noiembrie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de revizuire formulată de revizuentul A., în contradictoriu cu intimații B. - C., președintele României și Înalta Curte de Casație și Justiție, a schimbat în tot sentința civilă nr. 1148 din 20 februarie 2012, pronunțată în Dosarul nr. x/2/2011 al Curții de Apel București, a admis acțiunea și a anulat Rezoluția din 11 februarie 2011 dispusă în Dosarul nr. x/CDJ/2011 de către C. a B.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a reținut că revizuentul și-a întemeiat cererea de revizuire pe dispozițiile art. 322 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. (după darea hotărârii au apărut înscrisuri doveditoare care nu au putut fi înfățișate dintr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Din aceste înscrisuri rezultă că la data de 01 octombrie 2010 revizuentul avea calitatea de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție, iar fapta pentru care a fost cercetat disciplinar nu există.

Instanța a reținut că înscrisurile noi sunt următoarele:

Decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012 de Curtea de Apel București care a admis acțiunea civilă și a obligat-o pe pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să rectifice Carnetul de muncă în sensul înscrierii datei de 1 octombrie 2010 ca fiind data promovării revizuentului în funcția de judecător la instanța supremă.

Carnetul de muncă pag. 3 - supliment și pag. 21, în care s-a menționat de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție „numit în funcția de judecător, conform Hotărârii B. nr. 743/2010 și a Decretului nr. 935 din 30 septembrie 2010, la 1 octombrie 2010", înscris creat la 17 aprilie 2014 și comunicat la 10 iunie 2014.

Procesul-verbal din 10 iunie 2014, de predare-primire a Carnetului de muncă.

Astfel s-a apreciat că înscrisurile fac dovada că fapta pentru care Inspecția judiciară a efectuat verificări prealabile și a emis Rezoluția nr. x/CDJ din 11 februarie 2011, nu a existat, revizuentul având calitatea de judecător începând cu data de 01 octombrie 2010 și nu de procuror, cum a reținut C.

Curtea de Apel București, prin Decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014, pronunțată în Dosarul nr. x/3/2012, în soluționarea litigiului de muncă declanșat, în procedură prealabilă la data de 22 octombrie 2010, cu mult înainte de efectuarea verificărilor disciplinare și de pronunțare a sentinței civile nr. 1148 din 20 februarie 2012 - Dosarul nr. x/2/2011 al Curții de Apel București, a cărei revizuire s-a solicitat, a obligat irevocabil pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție să rectifice Carnetul de muncă în sensul înscrierii datei de 01 octombrie 2010, ca fiind data promovării în funcția de judecător la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a adopta această hotărâre, instanța a reținut că Decretul nr. 935 semnat de președintele României la data de 30 septembrie 2010 a fost publicat în M. Of. nr. 672 din 04 octombrie 2010, ceea ce înseamnă „potrivit literei și spiritului Constituției că acest decret a fost semnat, există ca urmare a publicării începând cu data de 30 septembrie 2010, iar efectele sale s-au produs în privința promovării reclamantului, de la data de 01 octombrie 2010 așa cum B. a propus, iar președintele României a consimțit prin menționarea Hotărârii nr. 743/2010, în conținutul decretului de numire".

Celelalte două înscrisuri noi fac dovada că Decizia civilă nr. 997 din 20 februarie 2014 a fost pusă în executare cu efect retroactiv de la 01 octombrie 2010, de pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție și că a intrat în posesia acestor înscrisuri la data de 10 iunie 2014.

Carnetul de muncă a fost rectificat de pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție după pronunțarea Deciziei civile nr. 298 din 23 ianuarie 2014, dar cu efect retroactiv și nici acest înscris nu putea fi prezentat instanței printr-o împrejurare mai presus de voința părților.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Înalta Curte de Casație și Justiție, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

În motivarea recursului se arată că, în cauză, deși nu se poate face abstracție de faptul că hotărârea primei instanțe fusese atacată cu recurs, ceea ce presupunea în mod necesar ca revizuirea să vizeze hotărârea pronunțată în recurs și, după analizarea acesteia, în funcție de ce ar fi constatat instanța, să se ia, dacă mai era cazul, o decizie și asupra hotărârii pronunțate în primă instanță, totuși Curtea de Apel a trecut la o analiză pe fond a hotărârii primei instanțe, cu totala ignorare a hotărârii pronunțate în recurs, ceea ce denotă în mod clar - și din acest punct de vedere - greșita aplicare a legii de instanța care a soluționat cererea de revizuire în astfel de condiții.

Recurenta consideră că

nu avea cum să se ajungă la desființarea hotărârii pronunțate de prima instanță, respectiv a sentinței civile nr. 1148 din 20 februarie 2012, așa cum a procedat instanța care s-a pronunțat asupra cererii de revizuire, nefiind îndeplinită prima condiție stabilită în mod imperativ de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., condiție peste care nu se putea trece pentru a mai exista posibilitatea analizării altor aspecte.

Prin urmare, instanța care a soluționat cererea de revizuire a trecut peste prima condiție, esențială, de admisibilitate a unei astfel de cereri, hotărârea recurată, respectiv sentința civilă nr. 3190 din 27 noiembrie 2015, fiind dată cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

În cauză nu este îndeplinită nici condiția de admisibilitate impusă de dispozițiile pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., teza invocată de revizuentul-intimat în cerere.

Legiuitorul operează cu noțiunea de „descoperire" a înscrisului de care partea înțelege să se prevaleze în susținerea căii de atac, astfel că este evident că respectivul înscris trebuia să existe la data pronunțării hotărârii a cărei revizuire se solicită.

„Înscrisurile" pe care le invocă revizuentul în susținerea cererii sale nu intră în categoria celor avute în vedere de legiuitor la edictarea reglementării inserate în teza din articolul art. 322 alin. (1) pct.

5 al C. proc. civ. de care înțelege să se prevaleze revizuentul în cererea sa.

Așadar, instanța care a soluționat cererea de revizuire a trecut și peste condiția de admisibilitate a unei astfel de cereri impuse de dispozițiile pct. 5 al art. 322 C. proc. civ., teza invocată de revizuentul-intimat în cerere, hotărârea recurată respectiv sentința civilă nr. 3190 din 27 noiembrie 2015, fiind dată, și sub acest aspect, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale legii.

În consecință, nefiind întrunite în mod cumulativ condițiile instituite de legiuitor pentru exercitarea căii de atac a revizuirii, instanța care a soluționat cererea de revizuire trebuia să constate inadmisibilitatea acesteia și să o respinsă ca atare.

Prin întâmpinare, intimatul A. a invocat următoarele excepții:

- Excepția lipsei calității procesuale atât a structurii administrative care a declarat și motivat recursul cât și a Înaltei Curți de Casație și Justiție reprezentată de directorul acestei structuri, fără mandat.

Astfel intimatul arată că pretinsa recurentă - D. reprezentată de director, nu a fost chemată în judecată nici în primul ciclu procesual desfășurat în perioada 05 aprilie 2011 - 23 ianuarie 2014, în Dosarul nr. x/2/2011 și nici în cel de al doilea ciclu procesual având ca obiect cererea de revizuire, ciclu desfășurat de la 21 martie 2014, la zi.

- Excepția lipsei de interes a „recurentei" cu privire la modul de soluționare a contestației împotriva Rezoluției din 11 februarie 2011 dispusă de C. în Dosarul nr. x/CDJ/2011, pe calea revizuirii.

Rezoluția din 11 februarie 2011 dispusă de C. a născut un raport juridic de drept procesual civil între persoana cercetată disciplinar și emitentul actului administrativ - jurisdicțional, aceștia fiind singurii subiecți ai acestui Raport Juridic, cu drepturi și obligații corelative.

Cel de al doilea subiect al raportului juridic născut din adoptarea Rezoluției din 11 februarie 2011, C., are la rândul său dreptul de a-și apăra actul adoptat în justiție prin formularea de cereri, invocarea de excepții, punerea de concluzii și folosirea căilor de atac prevăzute de lege.

Înalta Curte de Casație și Justiție, reprezentată de președinte sau D. reprezentată de director nu sunt subiecți ai raportului juridic procesual născut din adoptarea Rezoluției, nu au drepturi și obligații corelative față de acest act administrativ - jurisdicțional sunt terți în raport cu el și evident nu au și nici nu pot avea un interes material sau moral, legitim născut, actual, personal și direct.

-

Excepția de netimbrare a recursului.

Intimatul precizează că, în cauză, cererea de revizuire a fost însoțită de o taxă judiciară de 100 lei și de timbru judiciar de 0,30 lei, taxe achitate potrivit art. 26 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru.

Deci, și recursul împotriva sentinței civile nr. 3190 din 27 noiembrie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, recurs declarat chiar și de o persoană sau structură a acesteia, străine cauzei, trebuia timbrat, potrivit art. 24 din legea arătată, iar netimbrarea cererii de recurs atrage anularea acesteia.

După formularea recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție și depunerea Întâmpinării de către intimatul A. a formulat cerere de îndreptare a omisiunii strecurate în cuprinsul practicalei Încheierii din 24 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Încheierea din 25 noiembrie 2016 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată și a dispus îndreptarea încheierii din data de 24 noiembrie 2015 în sensul că va menționa în cuprinsul practicalei faptul că revizuentul a solicitat „să se ia act, fără să fie evocat fondul, că nu mai susține excepțiile de nelegalitate a unor acte administrative invocate în acțiunea inițială:ordinul de salarizare, fiindcă el a fost desființat la data aceasta, și celelalte două - Decretul nr. 906 și Hotărârea B.,” încheiere ce nu a fost recurată.

Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte constată că recursul formulat este lipsit de interes.

Pentru a pronunța această soluție, instanța a avut în vedere considerentele în continuare.

În ceea ce privește excepția netimbrării și excepția lipsei calității de reprezentant;

În conformitate cu dispozițiile art. 6 alin. (1) și (3) din Regulamentul din 21 septembrie 2004 privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, „(1) președintele reprezintă Înalta Curte de Casație și Justiție în relațiile interne și internaționale. (...). (3) în exercitarea atribuțiilor de conducere, președintele înaltei Curți de Casație și Justiție emite ordine."

Prin Ordinul nr. 204 din 17 septembrie 2010 emis de președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a stabilit că „doamna magistrat asistent șef E., director al D., asigură reprezentarea Înaltei Curți de Casație și Justiție în litigiile care privesc această instituție".

Recursul declarat în cauză este semnat de persoana desemnată potrivit ordinului anterior menționat, astfel că această excepție este neîntemeiată și va fi respinsă.

Conform art. 31 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru „determinarea cuantumului taxelor judiciare de timbru pentru acțiunile și cererile introduse la instanțele judecătorești se face de către instanța de judecată.", iar potrivit art. 33 alin. (2) din același act normativ „dacă cererea de chemare în judecată este netimbrată sau insuficient timbrată, reclamantului i se pune în vedere, în condițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ., obligația de a timbra cererea în cuantumul stabilit de instanță și de a transmite instanței dovada achitării taxei judiciare de timbru, în termen de cel mult 10 zile de la primirea comunicării instanței. Prin aceeași comunicare instanța îi pune în vedere reclamantului posibilitatea de a formula, în condițiile legii, cerere de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru, în termen de 5 zile de la primirea comunicării. Dispozițiile art. 200 alin. (2) teza I C. proc. civ. rămân aplicabile în ceea ce privește complinirea celorlalte lipsuri ale cererii de chemare în judecată. Instanța însă nu va proceda la comunicarea cererii de chemare în judecată în condițiile art. 201 alin. (1) C. proc. civ., decât după soluționarea cererii de acordare a facilităților la plata taxei judiciare de timbru."

Potrivit art. 30 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru: „(1) Sunt scutite de taxa judiciară de timbru acțiunile și cererile, inclusiv căile de atac formulate, potrivit legii, de Senat, Camera Deputaților, președinția României, Guvernul României, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Avocatul Poporului, de Ministerul Public și de Ministerul Finanțelor Publice, indiferent de obiectul acestora, precum și cele formulate de alte instituții publice, indiferent de calitatea procesuală a acestora, când au ca obiect venituri publice”.

Or, Înalta Curte de Casație și Justiție este instituție publică, finanțată de la bugetul de stat, astfel că și excepția netimbrării recursului este neîntemeiată și va fi respinsă.

În ceea ce privește excepția lipsei de interes

Instanța de control judiciar apreciază că activitatea judiciară nu poate fi inițiată și întreținută fără justificarea unui interes legitim încălcat.

Literatura de specialitate și practica judiciară au stabilit că interesul reprezintă o condiție generală ce trebuie îndeplinită în cadrul oricărui proces civil, trebuind să fie îndeplinit nu doar cu prilejul promovării acțiunii ci și pe tot parcursul soluționării unei cauze.

Interesul reprezintă folosul practic, material sau moral pe care îl urmărește cel ce investește o instanță de judecată cu o cerere, acesta trebuind a fi legitim, personal, născut și actual.

Alături de afirmarea unui drept, capacitatea procesuală și calitatea procesuală, una dintre condițiile cumulative de exercițiu ale acțiunii civile este existența unui interes în promovarea cererii de chemare în judecată.

Deși, C. proc. civ. nu definește această condiție de exercițiu a acțiunii, în doctrină s-a arătat că prin interes se înțelege folosul practic urmărit de cel care a pus în mișcare acțiunea civilă.

Pornind de la aceste premise teoretice, rezultă că interesul, definit ca folosul practic pe care partea îl poate obține prin promovarea acțiunii civile, trebuie să se reflecte într-un avantaj material sau juridic în patrimoniul sau persoana reclamantului.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, la acest moment, obiectul cauzei îl reprezintă anularea Rezoluției din 11 februarie 2011 dispusă în Dosarul nr. x/CDJ/2011 emisă de C. a B.

Înalta Curte constată că acest lucru reiese din faptul că, prin încheierea de ședință din 25 noiembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea privind îndreptarea Încheierii din 24 noiembrie 2015, în sensul că se va menționa în cuprinsul practicalei, faptul că revizuentul a solicitat „să se ia act, fără să fie evocat fondul, că nu mai susține excepțiile de nelegalitate a unor acte administrative invocate în acțiunea inițială: Ordinul de salarizare fiindcă el a fost desființat la data aceasta și celelalte două: decretul 906 și Hotărârea B.”

Deci, revizuentul a înțeles să renunțe la excepția de nelegalitate a unor acte administrative emise de Președintele Înaltei Curți de Casație și Justiție, președintele României și Plenul B.

Instanța de control judiciar constată că Înalta Curte de Casație și Justiție a avut calitate de intimată în raport cu soluționarea excepției de nelegalitate a Ordinului nr. 218 din 6 octombrie 2010 al Președintelui Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Având în vedere faptul că s-a renunțat la soluționarea acestei excepții, rezultă că Înalta Curte de Casație și Justiție nu are interes în soluționarea cauzei, deoarece rezoluția a cărei anulare se solicită este emisă de C. a B., iar acțiunea reclamantului A. a fost formulată în contradictoriu doar cu această pârâtă, dar care nu a formulat recurs împotriva hotărârii instanței de fond.

Astfel fiind, se constată că excepția este întemeiată având în vedere că recurenta nu are interes în promovarea recursului.

În consecință, pentru considerentele arătate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția netimbrării recursului și excepția lipsei calității de reprezentant invocate de intimatul A., va admite excepția lipsei de interes invocată de intimatul A. și va respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3190 din 27 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția netimbrării recursului și excepția lipsei calității de reprezentant invocate de intimatul A.

Admite excepția lipsei de interes invocată de intimatul A.

Respinge recursul declarat de Înalta Curte de Casație și Justiție împotriva sentinței civile nr. 3190 din 27 noiembrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca lipsit de interes.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 17 februarie 2017.