ÎCCJ, Secția penală

Decizia nr. 202/RC/2016

Asupra cauzei penale de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 2221 din 15 octombrie 2015 a Judecătoriei Bistrița, în baza art. 386 alin. (1) C. proc. pen., a fost schimbată încadrarea juridică a faptei pentru care inculpatul A. a fost trimis în judecată din infracțiunea prevăzută de art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002, republicată, în infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen.

În baza art. 396 alin. (1) C. proc. pen., a fost condamnat inculpatul A. pentru comiterea infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui vehicul de către o persoană care are în sânge o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen., cu aplicarea art. 5 C. pen., la pedeapsa de 1 an închisoare în regim de detenție.

În baza art. 274 alin. (1) C. proc. pen., a fost obligat inculpatul la plata sumei de 3.000 lei cu titlu de cheltuieli judiciare în favoarea statului (din care suma de 300 de lei generată de faza de urmărire penală, și 2700 de lei generată de faza de judecată).

Pentru a pronunța această soluție, în urma analizării probatoriului administrat în cursul urmăririi penale și al judecății, prima instanță a reținut că fapta inculpatului A., de a conduce în data de 24 februarie 2012, ora 03.00, autoturismul, proprietate personală, de pe Bulevardul x din municipiul Bistrița, din dreptul Pieței x și până pe str. y, în dreptul magazinului x (dispeceratul societății x), având o îmbibație alcoolică de 1,80 g/l alcool pur în sânge, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care are o îmbibație alcoolică de peste 0,80 g/l alcool pur în sânge, fiind prevăzută și pedepsită de art. 87 alin. (1) din O.U.G. 195/2002, republicată, și, respectiv, art. 336 alin. (1) C. pen., în noua reglementare.

La stabilirea legii penale aplicabile inculpatului în baza art. 5 C. pen., prima instanță a analizat în ansamblu prevederile celor două reglementări succesive, în conformitate cu dispozițiile Deciziei Curții Constituționale nr. 265/2014, publicată în M. Of. nr. 372 din 20 mai 2014, apreciind că noua codificare este mai favorabilă întrucât, deși ambele legi prevăd sancționarea cu pedeapsa închisorii cuprinsă între 1 și 5 ani, art. 336 alin. (1) C. pen. permite aplicarea ca alternativă a pedepsei amenzii.

La individualizarea pedepsei, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 74 C. pen., apreciind că fapta inculpatului are un grad de pericol social ridicat, acesta punând în pericol grav siguranța sa, a pasagerului și a celorlalți participanți la trafic, în condițiile în care, fiind sub influența alcoolului, avea simțurile și reflexele mult diminuate, astfel că nu mai avea capacitatea de a conduce în siguranță un autoturism pe drumurile publice. Totodată, s-a avut în vedere împrejurarea că faptele de natura celei comise de inculpat sunt într-o creștere alarmantă, deseori având consecințe grave, soldate cu victime umane, precum și atitudinea procesuală a acuzatului care, nu numai că nu a recunoscut fapta, dar a încercat să inducă în eroare organele judiciare. În consecință, prima instanță a apreciat că, față de dispozițiile art. 83 alin. (2) C. pen. ori art. 91 alin. (3) lit. c) C. pen. coroborate cu atitudinea acuzatului care a încercat să zădărnicească adevărul, nu a arătat regret față de fapta comisă și a dovedit că nu conștientizează gravitatea și consecințele acesteia, scopul pedepsei nu poate fi atins fără privare de libertate.

Relativ la cuantumul pedepsei, având în vedere lipsa antecedenței penale, faptul că inculpatul nu a mai fost depistat conducând vehicule sub influența alcoolului și nu a produs nici un eveniment rutier, conducând autoturismul pe timp de noapte când traficul este mult diminuat, instanța s-a orientat spre minimul prevăzut de lege, apreciind că nu se impune aplicarea unor pedepse complementare sau accesorii, acestea nefiind obligatorii.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal a formulat apel inculpatul A., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând, în principal, achitarea sa, iar, în subsidiar, suspendarea condiționată a pedepsei aplicate, apreciată ca excesivă raportat la lipsa antecedentelor penale. Astfel, s-a arătat că probele administrate în cauză sunt contradictorii, din coroborarea acestora nerezultând comiterea faptei de către inculpat. S-a mai arătat că instanța nu a indicat dovezile în sprijinul stării de fapt reținute, nu s-au făcut verificări pentru a se identifica adevăratul proprietar al autoturismului, nu există probe certe referitoare la locul testării inculpatului cu aparatul etilotest. Referitor la legea penală mai favorabilă, s-a arătat că instanța de fond a apreciat-o greșit ca fiind noua reglementare, în condițiile în care aceasta, spre deosebire de legea veche, nu permite suspendarea condiționată a executării pedepsei.

Prin Decizia nr. 60/A din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în baza art. 421 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., a fost respins ca nefondat apelul declarat de inculpatul A. împotriva sentinței penale nr. 2221 din 15 octombrie 2015 a Judecătoriei Bistrița. A fost obligat inculpatul la plata în favoarea statului a sumei de 200 lei, cheltuieli judiciare.

Verificând hotărârea penală atacată prin prisma motivelor de apel invocate de inculpat, precum și a celor care puteau fi puse în discuție din oficiu, Curtea a reținut că instanța de fond a stabilit o stare de fapt conformă cu realitatea, în sensul că, inculpatul A. a condus la data de 24 februarie 2012, ora 03,00, autoturismul pe B-dul x din municipiul Bistrița și până pe str. x din aceeași localitate, având în sânge o îmbibație alcoolică de 1,80 gr./litru alcool pur în sânge, fiind corect încadrată în drept, întrucât realizează elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen.

Astfel, instanța de fond a făcut o analiză detaliată a tuturor probelor administrate în faza de urmărire penală și de cercetare judecătorească, reținând o corectă stare de fapt și înlăturând probele care nu se coroborează cu ansamblul probelor administrate în cauză, respectiv declarațiile martorilor B., C. și D., care au fost date cu scopul de a-l ajuta pe inculpat să se sustragă răspunderii penale. S-a reținut că inculpatul a avut aceeași poziție de nerecunoaștere și în faza de judecată a apelului, afirmând că autoturismul ar fi fost condus de martorul C.

Totodată, s-a apreciat că pedeapsa aplicată inculpatului a fost stabilită în limitele prevăzute de lege pentru fapta reținută în sarcina acestuia, ținându-se seama de dispozițiile art. 74 C. pen. și de faptul că acuzatul nu a recunoscut săvârșirea infracțiunii, încercând să inducă în eroare organele judiciare în scopul de a se sustrage răspunderii penale, invocând, inclusiv în apel, că autoturismul ar fi fost condus de martorul C.

Referitor la legea penală mai favorabilă, s-a arătat că, deși legea veche, sub imperiul căreia a fost comisă fapta, prevede posibilitatea suspendării condiționate a executării pedepsei în situația în care inculpatul nu are antecedente penale, aceasta nu înlătură executarea pedepsei în regim de detenție, atunci când se impune prin raportare la comportamentul procesual al acuzatului. Astfel, având în vedere comportamentul inculpatului în faza de urmărire penală, în fața instanței de fond și de apel, care nu a recunoscut comiterea infracțiunii, a încercat să se sustragă de la răspunderea penală în înțelegere cu martorii B., C. și D., determinând prelungirea procedurilor de urmărire penală și judecată și conducând la îngreunarea administrării probelor necesare soluționării cauzei, s-a apreciat că, în mod întemeiat, judecătorul fondului a stabilit că legea aplicabilă în cauză este legea nouă, iar, ca modalitate de executare a pedepsei, regimul de detenție, motiv pentru care apelul promovat a fost respins, ca nefondat.

Împotriva hotărârii instanței de apel, în termen legal, a declarat recurs în casație inculpatul A., prin avocat E. (cu împuternicire avocațială din 15 februarie 2016 aflată la fila 12 Dosar nr. x/190/2013/R), motivarea căii de atac fiind depusă la data de 18 februarie 2016. În susținerea căii de atac, invocându-se dispozițiile art. 433 C. proc. pen., s-a arătat că decizia nr. 60 din 21 ianuarie 2016 nu este conformă cu regulile de drept aplicabile, inculpatului refuzându-i-se aplicarea legii penale mai favorabile, având ca urmare încălcarea dreptului acestuia la un proces echitabil. În plus, s-a arătat că la dosar nu există probe care să conducă cu certitudine la concluzia că inculpatul a comis fapta penală reținută în sarcina sa.

Totodată, a fost invocat cazul de recurs în casație prevăzut de art. 438 pct. 12 C. proc. pen., cu argumentarea că, deși legea penală mai favorabilă inculpatului este vechea reglementare (prin raportare la criteriile de individualizare a pedepsei și a modului de executare a acesteia), instanța de apel a aplicat legea în vigoare, încălcând, astfel, dispozițiile art. 15 alin. (2) din Constituția României, situație care, în opinia apărării, echivalează cu aplicarea unei pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege. În acest sens, s-a arătat că instanța de apel nu a tranșat în mod clar care din cele două legi penale succesive îi este mai favorabilă inculpatului, în stabilirea acesteia limitându-se strict la a analiza simpla posibilitate de aplicare a amenzii penale, fără, însă, a o aplica efectiv și fără a se raporta la criteriile de determinare a caracterului „mai favorabil” statuate de Curtea Constituțională în Decizia nr. 265/2014 (cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă, etc.). Pe de altă parte, s-a arătat că, deși pedeapsa aplicată a fost orientată spre minimul prevăzut de lege, scopul acesteia poate fi atins și fără o executare efectivă, respectiv în condițiile reglementate de dispozițiile art. 81 sau art. 86

1

C. pen. (1969), mai favorabile față de cele prevăzute de legea în vigoare (art. 83 C. pen.).

De asemenea, prin cererea formulată la data de 18 februarie 2016, inculpatul A., prin același apărător, a solicitat, în temeiul art. 441 C. proc. pen., suspendarea executării deciziei atacate cu recurs în casație.

Prin Încheierea nr.

x/RC din 21 aprilie 2016, pronunțată în Dosarul nr. x/190/2013

, în temeiul

art. 440 alin. (4) C. proc. pen.,

Înalta Curte de Casație și Justiție

a admis în principiu cererea de recurs în casație formulată de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 21 ianuarie 2016 a Curții de Apel Cluj, secția penală și de minori, numai în ceea ce privește criticile

subsumate de acesta cazului de casare prevăzut de dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen.,

și a dispus trimiterea cauzei la completul competent în vederea judecării căii extraordinare de atac promovată de inculpat, aceasta fiind înregistrată pe rolul instanței supreme sub nr. x/1/2016, arătându-se că recurentul nu a încadrat în niciun caz de recurs în casație criticile vizând inexistența probelor și nerespectarea dreptului la un proces echitabil.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte arată că examinarea cauzei în recurs în casație, în etapa prevăzută de art. 445 și urm. C. proc. pen., are o dublă limitare determinată, pe de o parte, de dispozițiile art. 433 C. proc. pen., în conformitate cu care pe această cale se pot îndrepta doar erorile de drept comise de curțile de apel, ca instanțe de apel, prin raportare la cazurile de casare expres și limitativ prevăzute de lege, iar, pe de altă parte, de motivele de fapt și de drept care au făcut obiectul verificării instanței în etapa admisibilității în principiu, reglementată de art. 440 C. proc. pen., și pentru care s-au constatat îndeplinite cerințele prevăzute de art. 434 - art. 438 C. proc. pen. Așadar, verificarea legalității hotărârii atacate se va face de către Înalta Curte în conformitate cu dispozițiile art. 447 C. proc. pen., urmând a fi avute în vedere doar criticile circumscrise inițial, prin cererea scrisă, cazului de recurs în casație prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în privința cărora s-a dispus admiterea în principiu a căii extraordinare de atac. Ca urmare, susținerile apărării privind inexistența probelor în acuzare nu vor fi avute în vedere de Înalta Curte la analizarea recursului în casație.

Examinând cauza, în continuare, prin prisma criticilor circumscrise cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., Înalta Curte apreciază recursul în casație formulat de inculpatul A. ca fiind nefondat, pentru următoarele considerente:

Potrivit dispozițiilor art. 433 C. proc. pen.,

în calea extraordinară a recursului în casație, Înalta Curte de Casație și Justiție este obligată să verifice, în condițiile legii, conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Totodată, dispozițiile art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen. prevăd că

hotărârile sunt supuse casării în cazul în care

„

s-au aplicat pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege”, cazul de casare fiind incident în situația în care pedeapsa stabilită și aplicată este nelegală, excluzându-se criticile privind greșita individualizare a pedepsei.

Prin „pedepse în alte limite decât cele prevăzute de lege” legiuitorul a avut în vedere limitele de pedeapsă ce sunt prevăzute de textul de lege în raport cu încadrarea juridică și cauzele de atenuare sau agravare a pedepsei a căror incidență a fost stabilită de instanța de apel.

Verificând hotărârea atacată, Înalta Curte constată că instanța de apel, după ce a după ce a analizat contextul faptic și încadrarea juridică, considerând că fapta inculpatului A. întrunește elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 336 alin. (1) C. pen., a apreciat, în esență, că dispozițiile legii penale în vigoare îi sunt mai favorabile recurentului, având în vedere că acestea prevăd pedeapsa închisorii alternativ cu cea a amenzii, și s-a orientat, în final, ca și prima instanță, către modalitatea de executare a pedepsei în regim de detenție. Cum infracțiunea prevăzută de art. 336 alin. (1) C. pen. se pedepsește cu închisoare de la 1 la 5 ani sau amendă, Înalta Curte constată că pedeapsa de 1 an închisoare, stabilită de prima instanță și menținută în apel, se află în limitele prevăzute de lege.

În ceea ce privește criticile referitoare la modalitatea în care instanța de apel a analizat și stabilit legea penală mai favorabilă în cauză, Înalta Curte arată că acestea nu se încadrează în cazul de casare invocat, respectiv cel prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., care vizează doar nelegalitatea pedepsei aplicate de instanțele inferioare, ceea ce presupune o verificare matematică a cuantumului acesteia prin raportare la limitele speciale prevăzute de lege și nu o reanalizare a dispozițiilor art. 5 C. pen., cu consecința reindividualizării pedepsei, în sensul solicitat de apărare.

Deopotrivă, Înalta Curte arată că, prin prisma cazului de casare prevăzut de art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., nu poate fi cenzurată nici modalitatea de executare a pedepsei, așa cum a solicitat recurentul,

având în vedere că, în realitate, acest aspect vizează temeinicia hotărârii și nu legalitatea ei. Astfel, a

legerea modalității de executare a pedepsei se numără printre operațiunile de individualizare judiciară a sancțiunii penale și ține exclusiv de aprecierea instanțelor de fond și apel, singurele în măsură să aplice, sub acest aspect, dispozițiile art. 74 C. pen., instanța de recurs în casație fiind limitată,

conform art. 447 C. proc. pen., la a verifica exclusiv legalitatea deciziei.

Având în vedere aceste considerente, întrucât în cauză criticile formulate nu pot fi circumscrise dispozițiilor art. 438 alin. (1) pct. 12 C. proc. pen., în temeiul art. 448 alin. (1) pct. 1 C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/190/2013, cererea de suspendare a executării acestei hotărâri rămânând fără obiect.

Față de culpa procesuală, în temeiul art. 275 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei cheltuieli judiciare către stat, iar, în baza art. 275 alin. (6) C. proc. pen., onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru acesta, în sumă de 260 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul în casație formulat de inculpatul A. împotriva Deciziei penale nr. 60/A din 21 ianuarie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția penală și de minori, în Dosarul nr. x/190/2013.

Obligă recurentul inculpat A. la plata sumei de 200 cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul inculpat, în sumă de 260 lei, se plătește din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 2 iunie 2016.