Decizia nr. 1938/2016 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 269/2014 a Curții de Apel Ploiești

Circumstanțele cauzei Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat anularea Ordinului viceprim-ministrului pentru securitate națională, Ministrul Afacerilor Interne nr. 11/3088 din 26 mai 2014, apreciind acest act administrativ ca fiind nelegal și netemeinic cu consecința reîncadrării sale în funcția ocupată anterior.

Soluția instanței de fond Prin Sentința civilă nr. 269 din data de 15 decembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Afacerilor Interne.

Cererea de recurs Împotriva Sentinței civile nr. 269 din data de 15 decembrie 2014, pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 din Noul C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs se susține că, motivarea hotărârii este străină de natura cauzei. Potrivit art. 41 alin. (3) și (4) din Ordinul MAI nr. 298/2011, menținerea sau nu în activitate a unui polițist în cazul condamnării pentru o infracțiune săvârșită din culpă, se analizează la nivelul unității din care face parte, propunerea respectivă fiind înaintată pe cale ierarhică persoanelor competente să acorde grade profesionale conform legii, care decid menținerea sau nu în corpul polițiștilor a persoanei respective. În speță, propunerea Inspectoratului Județean de Poliție Dâmbovița a fost aceea de a fi menținut în funcție, datorită activității și comportamentului pozitiv de-a lungul timpului. Propunerea a fost însușită de Șeful Inspectoratului General al Poliției Române, care a propus Ministrului Afacerilor Interne menținerea reclamantului în activitatea de polițist, însă acesta a refuzat să-și însușească cele două propuneri. Consideră că, instanța de fond în mod greșit nu a luat în considerare activitatea profesională și comportamentul reclamantului, în calitate de polițist pe întreaga durată a activității desfășurate, cu toate că a făcut referire la textele legale incidente în cauză. De asemenea, instanța de fond a aplicat greșit normele de drept material în sensul că interpretarea pe care le-o dă este restrânsă, apreciind fără temei că reclamantul nu ar putea să mai facă parte din corpul polițiștilor pentru simplu fapt că a fost condamnat la o pedeapsă a cărei executare a fost suspendată, pentru o faptă săvârșită din culpă pe fondul consumului de alcool. A face această interpretare restrânsă, se înfrânge voința legiuitorului atunci când a stabilit că încetarea sau nu a raporturilor de serviciu al unui polițist, se produce în cazul când acesta este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă.

Apărările formulate în cauză Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimatul Ministerul Afacerilor Interne a solicitat respingerea recursului, ca nefondat și menținerea sentinței atacate ca fiind legală.

Procedura derulată în recurs În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, prin încheierea de ședință din data de 23 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. Intimatul Ministerul Afacerilor Interne a formulat punct de vedere cu privire la raportul întocmit în cauză, prin care susține că motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. nu sunt dezvoltate de către recurent și nu sunt susținute în fapt. La termenul din 15 iunie 2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatului, Înalta Curte apreciază că recursurile sunt nefondate, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Instanța de fond a fost învestită cu o cerere prin care s-a solicitat anularea Ordinului Viceprim-ministrului pentru securitate națională, Ministrul Afacerilor Interne nr. II/3088 din 26 mai 2014, prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ca urmare a condamnării la pedeapsa de 1 an și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă, cu suspendarea condiționată a executării pedepsei pe durata unui termen de încercare de 3 ani și 6 luni stabilit în baza art. 82 C. pen. La emiterea ordinului s-a avut în vedere Sentința penală nr. 118 din 3 iulie 2013 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. x/42/2013, rămasă definitivă prin Decizia penală nr. 99/A din 16 aprilie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală și Raportul D.G.M.R.U. nr. 171021/2014. Înalta Curte constată că, ordinul a cărei anulare se solicită a fost emis în temeiul art. 69 alin. (1) lit. i) și art. 73 alin. (1) și (2) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare. Astfel, în temeiul dispozițiilor art. 69 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 360/2002, astfel cum a fost modificat prin O.U.G. nr. 89/2003, încetarea raporturilor de serviciu ale polițistului se dispune în mod corespunzător de către persoanele care, potrivit art. 15, au competența de acordare a gradelor profesionale și are loc: a) la împlinirea vârstei și a celorlalte condiții necesare pensionării în sistemul public de pensii pentru instituțiile din domeniul apărării naționale, ordinii publice și siguranței naționale; b) la pierderea capacității de muncă, în condițiile legii, cu excepția situației în care a intervenit menținerea în activitate în condițiile art. 331; c) la împlinirea limitei de vârstă în grad profesional; d) la cerere; e) la numirea într-o altă funcție publică; f) prin demisie; g) la destituirea din poliție; h) la acordarea calificativului nesatisfăcător, de două ori; i) când este condamnat prin hotărâre judecătorească rămasă definitivă, cu excepția cazurilor în care s-a dispus suspendarea executării pedepsei sub supraveghere sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă, pe baza aprobării persoanelor care au acordat gradele profesionale prevăzute la art. 15. Totodată, se constată că, prevederile art. 41 alin. (3) și (4) din Ordinul MAI nr. 298/2011 privind procedura și cazurile de modificare și/suspendare a raporturilor de serviciu ale polițiștilor” statuează în mod expres că: „în situația condamnării prin hotărâre judecătorească definitivă, la pedeapsa închisorii cu suspendarea executării pedepsei sau amenzii penale pentru infracțiuni săvârșite din culpă, menținerea în activitate a polițistului, se analizează la nivelul unității din care acesta face parte. (4) Propunerea se înaintează pe cale ierarhică, spre aprobare, persoanelor competente să acorde gradele profesionale, potrivit legii.” În acest context, legiuitorul a lăsat la aprecierea persoanelor care au acordat gradele profesionale, în speță viceprim-ministrul pentru securitate națională, ministrul afacerilor interne, aprobarea sau nu a menținerii în funcție ca urmare a condamnării cu suspendare, iar în situația unei interpretări contrare nu s-ar mai justifica această reglementare distinctă cu privire la cazul condamnării cu suspendare. Or, din perspectiva acestor dispoziții nu pot fi ignorate particularitățile fiecărui caz în parte și nu poate fi primită susținerea recurentului-reclamant conform căreia s-ar înfrânge voința legiuitorului atunci când se stabilește că încetarea raporturilor de serviciu ale unui polițist, se produce în cazul în care acesta este condamnat pentru săvârșirea unei infracțiuni din culpă. Sub acest aspect, în mod corect s-a reținut că situația reclamantului prezintă o particularitate, statuată de o instanță penală, după cum urmează: Prin Sentința penală nr. 118 din 3 iulie 2013 Curtea de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie a dispus condamnarea ofițerului A. la o pedeapsă de 1 an și 6 luni de închisoare cu suspendarea executării pedepsei pentru săvârșirea infracțiunii de ucidere din culpă ca urmare a unui eveniment rutier, potrivit art. 178 alin. (l), (2) și (3) teza I C. pen. cu aplicarea art. 74 lit. a) și c) și art. 76 lit. c) C. pen. și art. 320 1 alin. (7). În sentința menționată mai sus, rămasă definitivă ca urmare a Deciziei penale nr. 99/A din 16 aprilie 2014 pronunțată de înalta Curte de Casație și Justiție, se arată fără echivoc că la data de 29 iunie 2012, A. a condus pe drumurile publice autoturismul cu numărul … proprietatea colegului său B., deși avea în sânge o îmbibație alcoolică peste limita legală - stare de ebrietate medie (prima probă -2,45 ‰ , respectiv a doua probă -2,25 ‰ ), producând un accident rutier soldat cu decesul victimei. Prin sentința penală invocată mai sus s-a reținut că „alcoolul (conducerea în stare de ebrietate medie, precedentă comei alcoolice) a fost cauza producerii accidentului rutier”. În consecință, s-a evidențiat faptul că reclamantul a încălcat dispozițiile art. 42 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia „polițistul este obligat să aibă o conduită corectă, (..) și să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face parte”. Astfel, instanța de fond în mod corect a apreciat că recurentul-reclamant nu s-a arătat demn de considerația și încrederea conferite de profesia de polițist și nu a demonstrat că poate fi învestit cu exercițiul autorității publice prevăzut de art. 2 din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia Polițistul este învestit cu exercițiul autorității publice, pe timpul și în legătură cu îndeplini atribuțiilor și îndatoririlor de serviciu, în limitele competențelor stabilite prin lege. Fundamentul emiterii ordinului contestat îl reprezintă tocmai încălcarea de către recurentul-reclamant a dispozițiilor art. 42 lit. d) din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare, potrivit căruia „polițistul este obligat să aibă o conduită corectă, (..) și să nu compromită prestigiul funcției sau al instituției din care face parte", precum și dispozițiile art. 41 lit. d) și lit. h) din același act normativ, potrivit cărora polițistul este dator „să fie disciplinat și să dovedească probitate profesională și morala în întreaga activitate", precum și „prin întregul său comportament, să se arate demn de considerația și încrederea impuse de profesia de polițist". Nu trebuie omis nici faptul că în conformitate cu prevederile art. 87 alin. (1) din O.U.G. nr. 195/2002 (în vigoare la data producerii accidentului) conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul sau tramvai de către o persoană care are o îmbibație alcoolica de peste 0,80 g/l alcool pur constituie infracțiune comisă cu intenție, iar în cazul reclamantului această infracțiune a fost absorbită de o altă infracțiune și anume uciderea din culpă prevăzută de art. 178 alin. (3) teza I C. pen. Or, eludând dispozițiile legale arătate mai sus, în toate susținerile sale recurentul-reclamant se prevalează doar de activitatea sa profesională și de comportamentul său anterior în calitate de polițist, irelevante în speța de față și care de altfel nu constituie motive de nelegalitate a ordinului contestat și implicit motive de nelegalitate a sentinței recurate. Recurentul-reclamant ignoră faptul că în calitatea sa de polițist avea obligația de a proceda în permanență la respectarea unor reguli elementare de conduită și comportament principial manifestat prin decență, integritate, profesionalism, conștiinciozitate, demnitate, grijă pentru propria imagine, inclusiv de a nu conduce automobilul după consumul prealabil de alcool, indiferent de motivație. Or, starea de ebrietate, precedentă comei alcoolice, în care s-a aflat recurentul-reclamant, și care a stat la baza producerii accidentului soldat cu decesul victimei, este de natură a aduce atingere onoarei, probității profesionale a polițistului, respectiv a prestigiului instituției. Față de aceste considerente se poate concluziona că, raportat la fapta săvârșită de către recurentul-reclamant, în mod corect a fost emis Ordinul nr. II/3088 din 26 mai 2014, comportamentul și evaluările acestuia pe parcursul activității desfășurate nefiind de natură a înlătura măsura dispusă în condițiile în care fapta săvârșită din culpă s-a realizat pe fondul consumului de alcool, nefiind de neglijat nici faptul că în contextul actual se depun eforturi pentru îmbunătățirea imaginii Poliției Române și creșterea autorității polițiștilor Or, prin fapta sa, recurentul-reclamant nu s-a arătat demn de considerația și încrederea conferite de profesia de polițist și nu a demonstrat că poate fi învestit cu exercițiul autorității publice prevăzut de art. 2 din Legea nr. 360/2002, cu modificările și completările ulterioare.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 496 din Noul C. proc. civ. și art. 20 din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, Înalta Curte va respinge recursul formulat, ca nefondat, menținând ca temeinică hotărârea primei instanțe.