ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1559/2016

Decizia nr. 1559/2016

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională pentru Administrare Fiscală, reclamanta SC A. SRL a solicitat după cum urmează:

- Notificarea nr. NLD/5812 din 10 august 2011 cu privire la procentul contribuției prevăzut de Anexa 14 la Legea nr. 95/2006, aferent trimestrului 1/2010;

- Notificarea nr. NLD/5809 din 10 august 2011 cu privire la procentul contribuției prevăzut de Anexa 14 la Legea nr. 95/2006, aferent trimestrului III/2010;

- Notificarea nr. NLD/5808 din 10 august 2011 cu privire la procentul contribuției prevăzut de Anexa 14 la Legea nr. 95/2006, aferent trimestrului IV/2010;

- Notificarea nr. NLD/5810 din 10 august 2011 cu privire la procentul contribuției prevăzut de Anexa 14 la Legea nr. 95/2006, aferent trimestrului 1/2011;

(în continuare denumite „Notificările" sau „Notificările Contestate")

Prin Sentința nr. 970 din 3 aprilie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția autorității de lucru judecat, ca nefondată, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta SC A. SRL în contradictoriu cu pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională pentru Administrare Fiscală și a anulat actele atacate, exclusiv cu privire la includerea în valoarea sumelor comunicate a valorii TVA aplicată acestor sume, după publicarea Deciziei Curții Constituționale nr. 39/2013.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut, în esență, următoarele:

Pe parcursul anului 2011 CNAS a stabilit taxa de claw-back la valoarea vânzărilor totale trimestriale de medicamente, dar prin Decizia CCR nr. 39 din 5 februarie 2013 s-a declarat neconstituționalitatea art. 3

1

alin. (5) din O.U.G. nr. 77/2011, întrucât includerea TVA-ului în calcul taxei de claw-back reprezenta o taxă la taxă, incompatibilă cu Constituția.

Cu privire la excepția autorității de lucru judecat, conform art. 1200 pct. 4 C. proc. civ., Curtea de Apel a constatat că petenta încearcă să creeze o lex tertia prin combinarea dispozițiilor noului cod de procedură civilă cu privire la chestiunea litigioasă dezlegată și aplicarea lor la procese începute sub regimul vechiului cod ce nu cunoștea această nuanță. Conform vechiului cod de procedură civilă trebuia demonstrată tripla identitate de părți, obiect și cauză. Existența unei soluții judiciare irevocabile ce dezlega o chestiune litigioasă incidentă în alte dosare nu avea incidență în procese dintre alte părți.

Cu privire la fondul cererii, Curtea de Apel a apreciat că notificările aveau o bază legală (O.U.G. nr. 77/2011) și o motivare preluată prin trimitere la actul normativ din preambulul O.U.G. nr. 77/2011 („Ținând cont de necesitatea implementării unui sistem de contribuție sustenabil pentru suplimentarea în continuare a surselor de finanțare a sistemului public de sănătate în regim de urgență, în vederea asigurării asistenței medicale a populației, și de faptul că neadoptarea unor măsuri imediate ar conduce la imposibilitatea organizării corespunzătoare a activităților din domeniul sanitar și la imposibilitatea îmbunătățirii condițiilor de desfășurare a acestora, iar amânarea adoptării acestor măsuri imediate ar avea consecințe negative în ceea ce privește calitatea serviciilor medicale, prin lipsa resurselor financiare necesare asigurării asistenței medicale pentru un număr important de pacienți; în considerarea faptului că aceste elemente vizează interesul general public și constituie situații de urgență a căror reglementare nu poate fi amânată, cu impact direct asupra asigurării asistenței medicale populației, prin suplimentarea surselor de finanțare a sistemului public de sănătate”), dar efectele lor juridice au intrat ulterior în contradicție cu Decizia CCR nr. 39/2013, în mod parțial, cu privire la TVA.

Aceste notificări au fost apreciate ca fiind nelegale dacă includ și taxa pe valoarea adăugată, deoarece sintagma "care include și taxa pe valoarea adăugată" din cuprinsul art. 3

1

alin. (5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 110/2011 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, este neconstituțională, așa cum a arătat de altfel Curtea Constituțională prin Decizia nr. 39 din 5 februarie 2013, publicată în M. Of. nr. 100/20 februarie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 3

1

alin. (5) al Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății, astfel cum a fost completată prin O.U.G. nr. 110/2011, pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniile sănătății și protecției sociale, cu referire expresă la sintagma "care include și taxa pe valoarea adăugată".

Deci, nulitatea actelor administrative presupune nerespectarea condițiilor legale anterioare sau contemporane emiterii actelor atacate, dar în cauză notificările au fost emise în anul 2012, deci anterior datei publicării Deciziei CCR nr. 39/2013.

Intimata a emis acte-notificări într-un status quo juridic din care nu făcea parte Decizia CCR nr. 39/2013. Principiul tempus regit actum ține de aplicarea legii și deciziilor Curții Constituționale de la data intrării lor în circuitul juridic, prin aducerea la cunoștință tuturor subiecților de drept, aspect realizat de publicarea în M. Of.

Instanța de fond a considerat că principiul neretroactivității legii a fost preluat inițial de legiuitorul român în Codul civil și, respectiv, în Codul penal. În considerarea importanței sale pentru statul de drept, acest principiu a fost ridicat la rang constituțional, fiind consacrat în art. 15 alin. (2) din Constituția României din 1991. Ca urmare a receptării jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, forma inițială a textului a fost îmbogățită cu ocazia revizuirii Constituției, astfel încât, în prezent, acesta are următoarea redactare: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”. Așa cum observa Curtea Constituțională în una dintre deciziile sale (Decizia CCR nr. 9/1994), „consecințele înscrierii principiului neretroactivității în Constituție sunt foarte severe și probabil, tocmai de aceea, soluția aceasta nu se întâlnește în foarte multe țări, dar în același timp ridicarea la rangul de principiu constituțional se justifică prin faptul că asigură în condiții mai bune securitatea juridică și încrederea cetățenilor în sistemul de drept, precum și datorită faptului că blochează nesocotirea separației dintre puterea legislativă, pe de o parte, și puterea judecătorească sau cea executivă, pe de altă parte, contribuind în acest fel la consolidarea statului de drept”. Ca urmare a consacrării sale constituționale, acest principiu a devenit obligatoriu nu doar pentru judecătorul care aplică legea, ci și pentru legiuitor, care este ținut deopotrivă să-l respecte în procesul de legiferare, neretroactivitatea legii constituind o garanție fundamentală a drepturilor constituționale.

Conform art. 147 alin. (4) din Constituție, Deciziile Curții Constituționale se publică în M. Of. al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor.

Interpretările care urmăresc aplicarea retroactivă a Deciziei CCR nr. 39/2013 asupra notificărilor din 2012 în scopul de a atrage sancțiunea nulității lor sunt o încălcare a art. 147 alin. (4) din Constituție, deoarece sintagma „au putere numai pentru viitor” nu poate fi schimbată cu aplicarea lor pentru trecut, iar aplicarea art. 9 din Legea nr. 554/2004 este nuanțată de existența Deciziei CCR nr. 660/2007. Curtea consideră că art. 9 alin. (5) din Legea nr. 554/2004 nu poate stabili prin lege o derogare de la Constituție, cu privire la sintagma „deciziile sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor”.

Pentru aceste motive, Curtea de Apel a considerat că nulitatea poate fi doar parțială, cu privire la efectele juridice ale notificărilor după publicarea Deciziei CCR nr. 39/2013, întrucât în caz contrar principiul constituțional al aplicării pentru viitor de la data publicării a deciziilor Curții Constituționale ar fi schimbat cu principiul aplicării retroactive a acestor Decizii, ceea ce ar afecta și securitatea raporturilor juridice, dar și toate actele realizate anterior Deciziei CCR cu terți de bună-credință.

În fine, s-a mai arătat că astfel, rezultă din interpretarea ÎCCJ că decizia Curții Constituționale se va aplica exclusiv în privința raporturilor juridice în desfășurare sau care urmează a se naște după publicarea sa în M. Of. și doar în faza procesuală a fondului.

Deciziile Curții Constituționale prin care s-a constatat neconstituționalitatea unor legi sau ordonanțe ori a unor dispoziții din acestea sunt general obligatorii (erga omnes) și nu limitate doar la părțile din procesul în cadrul căruia a fost ridicată excepția (inter partes).

De asemenea prin Decizia nr. 29/2011 a ICCJ pronunțată ca urmare a formulării unui recurs în interesul legii, Înalta Curte a arătat că „Având în vedere cele anterior stabilite cu privire la caracterul obligatoriu al deciziilor Curții Constituționale, precum și al considerentelor acestora, în limitele controlului de constituționalitate, Înalta Curte reține că instanțele judecătorești nu erau în drept să facă aprecieri asupra unor critici de neconstituționalitate, sub aspectul respectării principiului neretroactivității legii, formulate de părțile din litigiile deduse judecății și care au fost soluționate diferit”.

Împotriva acestei sentințe au declarat recurs atât reclamanta SC „A.” SRL, cât și pârâtele Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Agenția Națională de Administrare Fiscală.

3.1. Recursul recurentei-reclamante SC „A.” SRL

Invocând ca temei de drept al demersului său procesual prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ., cu referire la art. 312 C. proc. civ. și la art. 10 din Legea nr. 554/2004, republicată, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, următoarele critici în raport cu hotărârea atacată:

• sentința cuprinde motive străine de natura pricinii, fiind dată prin interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, în principal în considerarea faptului că instanța a reținut în mod greșit aplicabilitatea O.U.G. nr. 77/2011, în condițiile în care cadrul legal stabilit prin acest act normativ este aplicabil altor trimestre, subsecvente trimestrelor ce fac obiectul prezentului dosar;

• O.U.G. nr. 77/2011 a intrat în vigoare abia în octombrie 2012, la o distanță de mai mult de 1 an după emiterea notificărilor contestate în cauză (aferente trimestrelor I 2010, III 2010, IV 2010 și I 2011) și se aplică pentru calcularea contribuției trimestriale datorate începând cu trimestrul IV 2011;

• contrar celor greșit reținute de prima instanță, în cazul actelor administrative contestate în prezenta cauză, contribuția claw-back se calcula conform altor acte normative, respectiv O.U.G. nr. 104/2009, art. 363

1

din Legea sănătății, Ordinul nr. 928/591/2010 emis de Ministerul Sănătății și Casa Națională de Asigurări de Sănătate și Precizările nr. 7465/NLD/5579 din 7 iulie 2010, care însă au fost ignorate și în mod evident neanalizate în cauză;

• în mod greșit prima instanță a apreciat că nu are incidență în cauză puterea de lucru judecat, față de împrejurarea că aceeași chestiune litigioasă a fost tranșată de instanța supremă într-o altă cauză, expres arătată;

• sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii în sensul nesocotirii împrejurărilor învederate, în sensul că CNAS a emis notificările în lipsa unui temei legal care să permită emiterea unor astfel de notificări, cu depășirea competențelor sale stabilite prin dispozițiile imperative aplicabile, procentele indicate în notificări fiind incorecte, respectiv calculate cu încălcarea dispozițiilor legale imperative.

3.2. Recursul recurentei-pârâte Agenția Națională de Administrare Fiscală (ANAF)

Recurenta-pârâtă ANAF a promovat recurs invocând ca temei de drept al căii de atac exercitate prevederile art. 299 alin. (1), art. 304 pct. 9, art. 304

1

și art. 312 alin. (6) teza a II-a C. proc. civ., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței atacate, apreciată ca nelegală, în sensul respingerii ca neîntemeiată a acțiunii reclamantei.

În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurenta ANAF a susținut ca prim aspect de nelegalitate împrejurarea că, nelegal, prima instanță a omis a se pronunța, în orice modalitate, asupra excepției lipsei calității procesuale pasive pe care a invocat-o, excepție reiterată și în recurs și fundamentată pe împrejurarea că actele a căror anulare a fost solicitată au fost emise de pârâta CNAS, iar în raport de prevederile O.U.G. nr. 77/2011, ANAF nu are decât calitatea de a încasa prin trezorerie taxa de claw-back și de a o vărsa în conturile CNAS, cererea de restituire urmând a fi îndreptată către CNAS.

S-a mai arătat că ANAF nu are competența acordată de lege de a dispune restituirea sumelor la care face referire O.U.G. nr. 77/2011, motivat de faptul că nu poate efectua operațiuni privind restituirea de sume din conturi deținute de alte organe ale statului, respectiv de CNAS, și ca atare, în mod evident, nu are calitate procesuală pasivă în cauză, sens în care a și fost făcută trimitere la soluții pronunțate de instanța supremă în cauze similare.

Soluția primei instanțe a fost criticată și sub aspectul nelegalității obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, astfel cum susține recurenta ANAF, aceasta nu are calitate procesuală pasivă în cauză, nu se află în culpă și nici nu a dat dovadă de rea-credință, nefiind așadar întrunite cerințele art. 274 alin. (1) C. proc. civ.

3.3. Recursul recurentei-pârâte Casa Națională de Asigurări de Sănătate (CNAS)

La rândul său, pârâta CNAS a promovat recurs împotriva hotărârii primei instanțe, susținând nelegalitatea acesteia, în primul rând în ceea ce privește aplicarea, apreciată ca fiind greșită, a Deciziei Curții Constituționale nr. 39 din 5 februarie 2013.

Sub acest aspect recurenta a solicitat ca instanța de control judiciar să constate că cele două acte normative, O.U.G. nr. 104/2009 și O.U.G. nr. 77/2011, au instituit două moduri de calcul total diferite ale contribuției trimestriale, în perioada de referință distinctă astfel că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a Deciziei CCR nr. 39/2013, având în vedere faptul că aceasta se referă la prevederile O.U.G. nr. 77/2011, act normativ care însă nu se afla în vigoare la data emiterii notificărilor emise de CNAS și contestate de reclamantă.

A mai arătat recurenta CNAS că pentru perioada de referință erau aplicabile prevederile O.U.G. nr. 104/2009, care prevedeau expres că în urma individualizării contribuției trimestriale, aceasta nu conținea TVA.

Recurenta CNAS a mai arătat că hotărârea primei instanțe este nelegală și în ceea ce privește dispoziția de obligare în mod egal, a intimatelor, la plata cheltuielilor de judecată, având în vedere că fundamentul juridic al acordării cheltuielilor de judecată este reprezentat de culpa procesuală a părții „care cade în pretenții”, or, în raport de obiectul litigiului și de complexitatea cauzei nu se poate susține că o atare cerință este îndeplinită în speță.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor ce i-au fost aduse, raportat la actele și lucrările dosarului cât și la prevederile legale incidente, Înalta Curte, constată, potrivit art. 312 alin. (3) teza a II-a și teza ultimă, coroborat cu art. 304 pct. 7 și pct. 9 C. proc. civ. că se impune casarea în întregime a hotărârii atacate și trimiterea spre rejudecare pentru asigurarea unei judecăți unitare, în condițiile în care, și în acest ciclu procesual, nu este, în mod efectiv, posibilă exercitarea controlului de către instanța de recurs, în considerarea celor în continuare arătate.

Ipoteza care este incidentă în cauză este cea a neexaminării fondului cauzei urmare a premisei juridice greșite pe care instanța de fond și-a fundamentat concluziile, respectiv analiza întreprinsă prin raportare la acte normative care nu sunt incidente raportului juridic dedus judecății, astfel cum au sesizat și menționat și cei trei recurenți prin cererile lor de recurs.

Drept urmare, examinând grupat, din această perspectivă, recursurile promovate în cauză, Înalta Curte reține că acestea sunt întemeiate în sensul deja arătat, respectiv al aplicării unui cadru legal eronat, raportat la taxa de claw-back aferentă trimestrelor ce formează obiectul contestării reclamantei recurente, și anume contribuția aferentă trimestrelor I 2010, III 2010, IV 2010 și I 2011. Astfel, și în opinia Înaltei Curți, instanța de fond, deși în rejudecare, a reținut în mod greșit aplicabilitatea Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 77/2011 privind stabilirea unei contribuții pentru finanțarea unor cheltuieli în domeniul sănătății („O.U.G. nr. 77/2011"), întrucât cadrul legal stabilit prin acest act normativ este aplicabil altor trimestre, subsecvente trimestrelor ce fac obiectul prezentului dosar.

O.U.G. nr. 77/2011 a intrat în vigoare abia în octombrie 2012, mai mult de un an după emiterea Notificărilor, și se aplică pentru calcularea contribuției trimestriale datorate începând cu trimestrul IV 2011.

Astfel, O.U.G. nr. 77/2011 a stabilit un nou sistem pentru contribuția claw-back aplicabil începând cu trimestrul IV 2011, și prevede expres următoarele: „pentru medicamentele [..] vândute înainte de intrarea în vigoare a dispozițiilor prezentei ordonanțe de urgență, contribuția datorată în conformitate cu art. 363

1

din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, se stabilește de Casa Națională de Sănătate și se plătește în conformitate cu dispozițiile legale aflate în vigoare la data la care acestea au fost vândute".

Cu toate acestea, ignorând dispozițiile legale aplicabile, prima instanță a reținut în sentința recurată:

"cu privire la fond, Curtea a apreciat că Notificările aveau o bază legală (O.U.G. nr. 77/2011) și aveau o motivare preluată prin trimitere la actul normativ din preambulul O.U.G. nr. 77/2011 [..]";

"Aceste notificări sunt nelegale [..], deoarece sintagma "care include și taxa pe valoarea adăugată" din cuprinsul art. 3

1

alin. (5) al Ordonanței de Urgență nr. 77/2011 [..] este neconstituțională".

Astfel, contrar celor reținute în mod greșit de prima instanță, se observă, în acord cu susținerile recurentelor, că în cazul actelor administrative contestate în prezenta cauză (care se referă la procentul contribuției claw-back aferentă trimestrelor I 2010, III 2010, IV 2010 și I 2011), contribuția claw-back se calcula conform altor acte normative, respectiv:

(i) contribuția aferentă trimestrelor respective („Contribuția") a fost introdusă prin O.U.G. nr. 104/2009 privind modificarea și completarea Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății (denumită în cele ce urmează „O.U.G. nr. 104/2009");

(ii) termenii și condițiile în care trebuie aplicate dispozițiile art. 363

1

din Legea Sănătății și calculată Contribuția au fost prevăzute prin:

(a) Ordinul nr. 928/591/2010 emis de Ministerul Sănătății și CNAS pentru aprobarea Normelor privind organizarea evidenței pe plătitori, declararea, constatarea și controlul contribuțiilor prevăzute la Art. 363

1

, alineatele (1) și (2) din Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătății, cu modificările și completările ulterioare, soluționarea contestațiilor și încasarea contribuțiilor pentru finanțarea unor cheltuieli de sănătate („Normele"); și

(b) Precizările nr. 7465/NLD/5579 din 7 iulie 2010 privind punerea în aplicare a Normelor, emise de Ministerul Sănătății și CNAS și afișate pe pagina de internet a CNAS în data de 8 iulie 2010 („Precizările").

Concluzionând pe acest aspect, Înalta Curte primind ca fiind întemeiate criticile recurenților constată că prima instanță, raportându-se exclusiv și în mod eronat la dispozițiile O.U.G. nr. 77/2011, deși a admis în parte acțiunea, nu a analizat în mod efectiv fondul cauzei.

Cum cele două acte normative în discuție, O.U.G. nr. 104/1009 și O.U.G. nr. 77/2011 au instituit moduri de calcul total diferite ale contribuției trimestriale, în perioade de referință distincte, Înalta Curte nu poate, în mod direct, în calea de atac, cu nesocotirea principiului dublului grad de jurisdicție, să treacă la dezlegarea chestiunilor de fond, față de solicitările și susținerile concrete ale recurentei-reclamante, privind modul de stabilire a contribuției, contestat.

Urmează așadar a fi casată sentința atacată și a se trimite cauza spre rejudecare, urmând ca instanța de fond să reanalizeze cererile părților prin prisma O.U.G. nr. 104/2009, urmând a fi soluționate și excepțiile invocate, vizând lipsa calității procesuale pasive și autoritatea de lucru judecat.

Cu ocazia rejudecării urmează ca prima instanță să reevalueze și să se pronunțe și în ceea ce privește posibila incidență și aplicare în cauză a Deciziei CCR nr. 39/2013 și totodată să aibă în vedere ca apărări de fond celelalte susțineri ale părților cuprinse în cererile de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de reclamanta SC „A.” SRL, pârâta Casa Națională de Asigurări de Sănătate și de pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 970 din 3 aprilie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 mai 2016.

Procesat de GGC - LM