ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 761/2017

Decizia nr. 761/2017

Deliberând asupra recursului de față, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 29 din 7 martie 2013 a Tribunalului Giurgiu, s-a admis în parte acțiunea reclamantului A. împotriva pârâtei B. și a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 22.900 RON reprezentând împrumut nerestituit.

Într-un prim ciclu procesual, apelul declarat de reclamant a fost respins prin Decizia civilă nr. 300/2013 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursul declarat împotriva acestei decizii a fost admis prin Decizia civilă nr. 1.875/2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, cauza fiind trimisă spre rejudecare instanței de apel pentru lămurirea raportului juridic dintre părți și pentru întocmirea unei expertize contabile.

În rejudecare, s-a dispus efectuarea unei expertize contabile, ale cărei rezultate însă s-au dovedit a fi neconcludente, expertul arătând că părțile nu i-au pus la dispoziție actele necesare. Ambele părți au precizat că nu dețin acte suplimentare în legătură cu contabilitatea societății pârâte, expertul luând act doar de acordul de mediere dintre părți.

În cuprinsul motivelor de apel, reclamantul a arătat că în mod greșit judecătorul fondului a reținut că prin acordul de mediere dintre părți, reclamantul ar fi renunțat la sumele împrumutate, acordul de mediere fiind doar un compromis acceptat de părți pentru plata pe cale amiabilă a sumelor de bani împrumutate de reclamant către societatea pârâtă.

Prin Decizia civilă nr. 112A/2017 din 13 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a fost admis apelul declarat de apelantul reclamant A. împotriva Sentinței civile nr. 29 din 7 martie 2013 pronunțată de Tribunalul Giurgiu, în Dosarul nr. x/122/2012, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. A fost schimbată în parte sentința în sensul că a fost obligată pârâta la plata către reclamant a sumei de 848.581,87 RON, sumă actualizată la data plății efective. A fost obligată pârâta să plătească 6.599 RON cheltuieli de judecată către reclamant.

Curtea a reținut că reclamantul a împrumutat atât pârâta cât și o altă societate comercială cu anumite sume de bani.

Pentru că sumele de bani nu au fost restituite, reclamantul a acceptat încheierea unui acord de mediere cu pârâta pentru rambursarea eșalonată a sumelor datorate, acceptând în aceste condiții și reducerea sumei.

Acordul de mediere nu a fost respectat, pârâta restituind doar o mică sumă din cele convenite.

Curtea a reținut din acordul de mediere două aspecte, unul referitor la faptul că prin acord se recunoaște debitul către reclamant, iar cel de-al doilea referitor la faptul că reclamantul a acceptat reducerea sumei ce i se datora, la 200.000 euro, dar numai în condițiile de plată stabilite prin acordul de mediere.

Acordul a fost încălcat, astfel încât, pârâta este ținută să achite întreaga sumă împrumutată și nu doar o parte, respectiv acea parte redusă, ca urmare a acordului de mediere.

Împotriva acestei decizii a formulat recurs pârâta SC B. SRL.

Recurenta invocă motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. afirmând că soluția atacată este nelegală și netemeinică, fiind în contradicție cu probatoriul administrat și consecința unei interpretări eronate a prevederilor contractuale și a normelor de drept material incidente.

În dezvoltarea motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. se arată că decizia atacată este sumar motivată, fiind contradictorie chiar și sub aspectul celor reținute ca și considerente ce au fost avute în vedere și au stat la baza pronunțării soluției de admitere a apelului, instanța nestabilind clar raporturile dintre părți, temeiul pe care se grefează pretențiile reclamantului.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta susține că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal fiind rezultatul unei aplicări greșite a legii, în condițiile în care, susține recurenta, pe lângă faptul că este vorba despre o interpretare eronată a raporturilor contractuale, au fost aplicate greșit normele de drept material reprezentate de condițiile antrenării răspunderii civile contractuale. Instanța de apel a dat o interpretare greșită și contradictorie acordului de mediere, în sensul că, pe de o parte se reține că temeiul acțiunii reclamantului nu este acordul de mediere și nu poate fi reținut că s-a redus cuantumul sumei recunoscută ca fiind împrumutată de către reclamant celor două societăți comerciale ci contractele de împrumut dintre părți, iar pe de altă parte dă eficiență acordului de mediere doar parțial, în sensul în care reține că prin acesta a fost recunoscută suma împrumutată de la reclamant și s-a obligat să o restituie. Recurenta arată că raționamentul instanței este greșit deoarece concluzia existenței împrumutului nu este susținută probatoriu de niciun înscris.

Prin decizia de casare s-a dispus ca în rejudecare să fie administrată proba cu expertiză contabilă însă aceasta s-a efectuat formal deoarece s-a bazat doar pe înscrisurile existente la dosar, expertiza nestabilind cu certitudine dacă împrumuturile s-au materializat efectiv prin înmânarea/transferarea în concret a unor sume de bani către pârâtă. Recurenta susține că instanța trebuia să solicite de la Administrația Financiară, bilanțurile societății în vederea verificării existenței împrumutului.

Recurenta mai arată că, în contextul în care nu a intervenit rezoluțiunea acordului de mediere, este evident că acesta trebuie să producă efecte nu numai ca act de recunoaștere a datoriei ci trebuia să se dea eficiență și ca reducere a sumei împrumutate.

Înalta Curte, analizând recursul prin prisma criticilor formulate, constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Litigiul de față este generat de împrumutul acordat de către reclamant pârâtei, împrumut pentru rambursarea căruia fost încheiat Acordul de mediere din 27 februarie 2009.

Conform acestui acord, părțile au stabilit că suma totală renegociată datorată este 200.000 euro, iar în situația în care, din orice motiv, restituirea unei singure tranșe se face cu întârziere, suma totală de plată va fi de 1.688.147,87 RON.

Cum plățile nu au fost efectuate la timp, efectele acordului de mediere, au încetat sub aspectul posibilității ca acestea să fie efectuate eșalonat, iar pentru obligarea debitorului la plata împrumutului a fost introdusă acțiunea de față.

Motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. poate fi invocat atunci când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Din perspectiva motivului de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ. s-a susținut că decizia atacată este sumar motivată, fiind contradictorie, instanța nestabilind clar raporturile dintre părți, temeiul pe care se grefează pretențiile reclamantului.

Verificând aceste susțineri, Înalta Curte reține că instanța de apel s-a conformat cerințelor de motivare a hotărârii judecătorești. Astfel, în urma probatoriului administrat s-a constatat existența împrumutului recunoscută prin acordul de mediere încheiat de părți. Totodată, s-a reținut și încălcarea acordului de mediere care prevedea facilități în privința restituirii împrumutului, astfel că instanța de apel a lămurit raportul juridic dintre părți.

Motivarea unei hotărâri judecătorești nu trebuie să fie amplă ci este suficient ca instanța să analizeze susținerile și apărările părților și să argumenteze în esență soluția pronunțată.

Este de observat și faptul că, Înalta Curte prin Decizia nr. 1.875 din 27 mai 2014, a dispus casarea Deciziei nr. 300 A din 24 octombrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, și trimiterea cauzei pentru rejudecarea apelului în vederea lămuririi raportului juridic dintre părți.

Cu ocazia rejudecării apelului a fost întocmită o expertiză contabilă cu privire la existența împrumutului, părțile având posibilitatea să depună toate înscrisurile necesare efectuării acesteia.

Faptul că pârâta, nici cu ocazia rejudecării apelului nu a înțeles să participe activ la procedura de administrare a probelor și să depună toate înscrisurile pe care le-a considerat utile soluționării cauzei, nu-i poate fi imputat instanței, aceasta fiind ținută să respecte principiului disponibilității.

Din perspectiva motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. recurenta a susținut că hotărârea pronunțată de instanța de apel este lipsită de temei legal fiind rezultatul unei aplicări greșite a legii, respectiv au fost interpretate eronat raporturilor contractuale și au fost aplicate greșit normele de drept material reprezentate de condițiile antrenării răspunderii civile contractuale.

Critica este nefondată, instanța de apel stabilind corect raporturile dintre părți în baza probatoriului administrat.

Având în vedere că existența împrumutului a fost recunoscută de reprezentanții pârâtei prin acordul de mediere, care practic a validat contractul de împrumut semnat de părți, instanța a făcut o corectă aplicare a răspunderii contractuale prin obligarea pârâtei la restituirea împrumutului.

Contrar susținerilor recurentei, interpretarea efectelor acordului de mediere de către instanța de apel nu are caracter contradictoriu. Astfel, instanța a dat eficiență clauzelor convenite de părți respectiv cele prin care s-a stabilit că în situația în care plăților nu vor fi efectuate la timp, se va plăti o altă sumă de bani, superioară celei agreate prin acordul de mediere. Atâta timp cât acordul de mediere nu a fost anulat acesta produce efecte depline astfel cum părțile au agreat, instanța neputând trece peste voința părților.

Pierderea facilităților de plată a împrumutului nu are efect asupra declarației de recunoaștere a împrumutului care reprezintă un act unilateral al pârâtei care ar putut fi anihilat doar în condițiile în care această declarație ar fi fost considerată nulă în urma parcurgerii unei proceduri de anulare, ceea ce în cauză nu a avut loc.

Recurenta a susținut și că raționamentul instanței este greșit deoarece concluzia existenței împrumutului nu este susținută probatoriu de niciun înscris.

Și această critică este nefondată având în vedere, astfel cum s-a arătat deja, că instanța nu poate ignora declarația de recunoaștere a împrumutului care, pe de o parte, nu a fost declarată nulă iar pe de altă parte, nu i s-a opus o dovadă contrară din partea pârâtei.

Având în vedere aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 312 C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-pârâtă SC B. SRL împotriva Deciziei civile nr. 112A/2017 din 13 februarie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 mai 2017.

Procesat de GGC - N