ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1847/2018

Ședința publică din data de 15 mai 2018

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

- clauza referitoare la dreptul băncii de a modifica unilateral rata dobânzii "prin indexarea procentului de dobândă în funcție de costul resurselor sale", respectiv clauza de la art. 3.4 din condițiile generale ale contractului de credit;

- clauza care prevede o modalitate/formulă de calcul a dobânzii prin raportare la o perioadă de 360 zile, în loc de 365/366 zile, respectiv clauza de la art. 3.4 din condițiile generale;

- clauza de la art. 7 din condițiile particulare referitoare la rata dobânzii;

- clauza referitoare la comisionul lunar de gestionare a creditului, prevăzută la art. 8 pct. 3 din condițiile particulare și la art. 4.1 lit. b) din condițiile generale;

- clauza referitoare la comisionul de rambursare anticipată a creditului, prevăzută la art. 8 pct. 3 din condițiile particulare, art. 4.1 lit. c) și art. 6.6 alin. (2) pct. 2 și art. 6.6 alin. (3) din condițiile generale;

- clauza de la art. 6.9 din condițiile generale, care permite băncii să declare scadența anticipată a creditului în cazul nerespectării oricărei clauze sau obligații asumate prin contractul de credit;

- constatarea nulității clauzelor din contractul de credit încheiat, clauze ce fac obiectul primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, precum și a actelor unilaterale de modificare a ratei dobânzii emise de pârâtă în temeiul clauzelor contractuale menționate la pct. 1.1. - 1.6 al primului capăt de cerere al prezentei acțiuni, dacă au fost emise;

- constatarea nulității pevederilor din actul adițional emis de pârâtă cu privire la reclamant în vederea punerii în aplicare a O.U.G. nr. 50/2010, referitoare la rata dobânzii, dacă a fost emis un astfel de act;

- constatarea, în conformitate cu art. 6 din Legea nr. 193/2000, a acordului reclamantului, exprimat în calitate de consumator, de a continua derularea contractului de credit, după eliminarea clauzelor abuzive;

- restituirea sumelor plătite nedatorat de către reclamant, cu titlu de dobândă în plus percepută nelegal sau de comisioane, în temeiul clauzelor contractuale abuzive, cu privire la care a fost solicitată constatarea nulității prin această acțiune de la data încasării acestora și până la data încetării perceperii lor și a dobânzii legale calculată la fiecare dintre sumele percepute cu titlu de dobândă sau comisioane, de la data perceperii lor, până la data efectivei restituiri;

În drept au fost invocate dispozițiile Legii nr. 193/2000, O.G. nr. 21/1992, O.U.G. nr. 50/2010, Codul Consumului - Legea nr. 296/2004.

S-a constatat nulitatea absolută parțială a clauzei prevăzute la art. 3.4 pct. 2 alin. (2) din Conditiile generale ale contractului de credit nr. x/14.08.2007, respectiv în ceea ce privește posibilitatea băncii de a indexa procentul de dobândă în funcție de costurile resurselor sale.

S-a constatat acordul reclamantului, exprimat în conformitate cu dispozițiile art. 6 din Legea nr. 193/2000, de a continua derularea contractului de credit.

A fost respinsă în rest acțiunea, ca neîntemeiată, și a fost obligată pârâta la plata către reclamantă a sumei de 500 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat redus.

Prin încheierea din 15 iunie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a admis excepția insuficientei timbrări a cererii de apel formulate de pârâta B. S.A., cu motivarea că aceasta nu a timbrat cererea de apel conform dispozițiilor instanței din rezoluția emisă la data de 10 martie 2017. Sub acest aspect, s-a constatat că din răspunsul la adresa înaintată rezultă că pârâta nu a evaluat corespunzător clauza pe care o contestă, ea având în vedere o perioadă mai mică. În consecință, tribunalul a apreciat că cererea nu a fost timbrată corespunzător.

Prin decizia civilă nr. 2534 A din 28 iunie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, s-a anulat ca insuficient timbrat apelul declarat de pârâta B. S.A..

S-au respins ca inadmisibile criticile din apelul apelantului-reclamant A., privind nepronunțarea de către prima instanță cu privire la capetele de cerere referitoare la nulitatea actului adițional și la restituirea sumelor plătite nedatorat, în plus, cu titlu de dobândă.

În complet de divergență, cu majoritate, a fost respins apelul reclamantului A. ca nefondat.

S-a luat act că intimata-pârâtă B. S.A. și-a rezervat dreptul de a solicita plata cheltuielilor de judecată din apel pe cale separată.

Decizia a fost pronunțată cu opinia separată a unui membru al completului de judecată, în sensul admiterii apelului reclamantului A., schimbări în parte a sentinței apelate, constatării caracterului abuziv și nulității absolute a clauzelor privind comisionului lunar de gestionare a creditului prevăzute la art. 8 pct. 2 din Condițiile particulare și art. 4.1 lit. b) din Condițiile generale ale Contractului de credit nr. x/14.08.2007, obligării pârâtei la restituirea sumelor percepute în baza clauzelor menționate, precum și la plata dobânzii legale calculate de la data plății fiecăreia dintre sumele percepute cu titlu de comision lunar de gestionare a creditului și până la data efectivei restituiri și obligării pârâtei la plata sumei de 2500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

În motivarea recursului, recurenta-pârâtă B. S.A. a susținut că hotărârea a fost dată cu încălcarea normelor de drept material, respectiv art. 31 și 33 din O.U.G. nr. 80/2013 cu privire la stabilirea cuantumului taxei judiciare de timbru.

Astfel, recurenta a precizat că, potrivit legii, instanța trebuia să stabilească cuantumul taxei judiciare de timbru.

În plus, s-a arătat că instanța nu putea anula apelul întrucât nu a pus în vedere părții un cuantum anume în vederea achitării taxei judiciare de timbru și nu a acordat posibilitatea părții de a achita taxa de timbru sau de a formula cerere de reexaminare împotriva modului de stabilire.

Recurenta-pârâtă a mai arătat că, prin anularea apelului, au fost încălcate dispozițiile art. 6 C. proc. civ. privind dreptul la un proces echitabil, în termen optim și previzibil, art. 13 C. proc. civ. privind dreptul la apărare, precum și art. 21 din Constituția României privind liberul acces la justiție.

În consecință, pârâta a solicitat admiterea căii extraordinare de atac, anularea hotărârii, cu consecința anulării deciziei, iar în rejudecare a solicitat admiterea apelului declarat de B. și respingerea apelului declarat de reclamant.

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul București, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit art. 483 alin. (2) C. proc. civ. "(...) nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în (...) cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv (...)."

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

O primă concluzie care se desprinde din cele prezentate anterior este în sensul că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele - pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Calea de atac a recursului a fost recunoscută ca efect al pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 582/20.07.2017, prin care s-a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 este neconstituțională.

Se cuvine subliniat că, ulterior pronunțării deciziei nr. 369/2017 de către Curtea Constituțională, ar fi fost util ca Parlamentul României, dând eficiență și conținut dispoziției cuprinse în art. 31 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, republicată, să stabilească instanța căreia urma să îi revină competența de a soluționa recursurile declarate împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în soluționarea apelurilor promovate împotriva hotărârilor judecătoriilor în cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Un atare deziderat nu a fost atins însă, așa încât, în prezent, există un vid legislativ în ceea ce privește competența materială în soluționarea recursurilor împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Așadar, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea unor asemenea recursuri.

Dimpotrivă, analiza care va fi expusă în continuare relevă că textele de lege în vigoare exclud, în realitate, competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv.

Potrivit dispozițiilor art. 97 pct. 1 C. proc. civ., "Înalta Curte de Casație și Justiție judecă recursurile declarate împotriva hotărârilor curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege."

Așadar, prima teză a acestui text a atribuit instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel.

Prin urmare, textul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. nu consacră exclusivitatea de competență a Înaltei Curți în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului.

Dimpotrivă, legea a limitat competența instanței supreme în soluționarea recursurilor îndreptate împotriva altor hotărâri decât cele ale curților de apel la cazurile de atribuire expresă a competenței; printre acestea din urmă, nu se poate identifica o prevedere expresă în sensul că Înalta Curte ar judeca și recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

A doua teză a art. 97 pct. 1 C. proc. civ. se referă la alte hotărâri, cum sunt cele ale Consiliului Superior al Magistraturii, ale Biroului Electoral Central, ale secțiilor Înaltei Curți (cu titlu de exemplu, în caz de respingere a cererii de sesizare a Curții Constituționale sau de soluționare a unor cereri de revizuire pentru contrarietate de hotărâri) -, în care Înaltei Curți îi revine competența de a soluționa recursuri, constituită fie în complet al unei Secții, fie în Completul de 5 Judecători.

Relevante în expunerea raționamentului care exclude competența instanței supreme de a judeca recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv sunt dispozițiile art. 497 C. proc. civ. care reglementează soluțiile pe care le poate pronunța instanța supremă în recurs, potrivit cărora "Înalta Curte de Casație și Justiție, în caz de casare, trimite cauza spre o nouă judecată instanței de apel care a pronunțat hotărârea casată ori, atunci când este cazul și sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 480 alin. (3), primei instanțe, a cărei hotărâre este, de asemenea, casată."

Acest text trebuie înțeles însă prin corelare cu dispozițiile anterior citate ale art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așa fiind, dacă în mod expres art. 97 pct. 1 C. proc. civ. atribuie instanței supreme competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel, iar art. 497 din același cod impune soluția, în caz de casare, a trimiterii cauzei spre o nouă judecată instanței de apel, terminologia utilizată impune concluzia că instanța de apel nu poate fi tribunalul, ci doar curtea de apel.

Or, în materia litigiilor evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON, instanța de apel nu poate fi curtea de apel, ci doar tribunalul, pentru că acestuia îi revine, prin art. 95 pct. 2 C. proc. civ., competența de a judeca apelurile declarate împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorii în primă instanță.

Aceste considerente relevă că Înaltei Curți nu îi poate reveni competența de a soluționa recursuri împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale, în apel.

Desigur că potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile", dar înțelesul acestor dispoziții trebuie să reiasă din decelarea intenției legiuitorului, care constă doar în explicitarea scopului recursului; de altfel, același scop îl urmărește și recursul soluționat de tribunale sau de curți de apel, astfel cum se prevede în art. 483 alin. (4) teza finală C. proc. civ., care conține norma de trimitere adecvată.

În considerarea argumentelor expuse mai sus, Înalta Curte nu este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, pentru că o asemenea abordare ar echivala cu instituirea unei reguli noi de competență, prin adăugare la lege.

Or, potrivit art. 122 C. proc. civ., "reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod".

Având în vedere că, în speță, nu există o prevedere legală care să atragă competența Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea prezentului recurs, care vizează o hotărâre pronunțată de un tribunal, ca instanță de apel - ci, dimpotrivă, norme care exclud o asemenea competență, urmează ca excepția de necompetență materială a Înaltei Curți să fie admisă.

În ceea ce privește instanța în favoarea căreia competența urmează a fi declinată, se cuvin a fi subliniate următoarele aspecte:

Nici dispozițiile art. 96 pct. 3, nici cele ale art. 483 alin. (4) C. proc. civ. nu prevăd, în mod expres, competența curților de apel în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel - sens în care vidul legislativ a fost prezentat mai sus.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri și de omisiunea legiuitorului de a reglementa instanța competentă să le judece, ulterior pronunțării de către Curtea Constituțională a deciziei nr. 369/2017.

Mai mult, sintagma "instanța ierarhic superioară" este prezentă în mai multe articole ale C. proc. civ. - putând fi enumerate, cu titlu de exemplu, art. 53 alin. (1), art. 64 alin. (4), art. 132 alin. (4), art. 344, art. 406 alin. (6), art. 410, art. 414 alin. (1), art. 421 alin. (2), art. 437 alin. (1), art. 440 și art. 1071 alin. (1) -, întotdeauna cu scopul de a indica instanța competentă să soluționeze o cale de atac.

În speță, necompetența materială a instanței supreme rezultă din analiza de ansamblu expusă mai sus și, îndeosebi, din interpretarea coroborată a art. 497 cu art. 97 pct. 1 C. proc. civ., așa încât, în condițiile reglementării actuale, competența trebuie atribuită, prin aplicarea principiului organizării judecătorești în sistem ierarhic de tip piramidal, pentru a se împlini dezideratul realizării de către instanțe a controlului judiciar din treaptă în treaptă, dispozițiile legale relevând că un atare sistem, în materie procesual civilă, rămâne expresia unei viziuni constante.

De aceea, în condițiile pronunțării deciziei recurate de către Tribunalul București, competența de soluționare a recursului aparține Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia aceasta urmează să fie declinată, în temeiul art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție și, în consecință:

Declină competența de soluționare a recursului declarat de pârâta B. S.A. împotriva încheierii de ședință din 15 iunie 2017 și a deciziei civile nr. 2534 A din 28 iunie 2017 pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în favoarea Curții de Apel București.

Fără cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 mai 2018.