ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3167/2018

Ședința publică din data de 27 iunie 2018

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată la data de 14.07.2017 pe rolul Judecătoriei Buzău, reclamantul A., a chemat în judecată pârâta B. S.A., pentru ca instanța prin hotărârea ce o va pronunța, să constate caracterul abuziv al clauzelor cuprinse în contractul de credit bancar nr. x/14.02.2008 și a actului adițional nr. x la acest contract - denumite în continuare "convenție" - indicate mai jos, de la momentul încheierii convenției între părți, cu consecința constatării nulității absolute a acestora, respectiv:1. Clauza stipulata in convenție la art. 1.3, lit. a) referitoare Ia comisionul de acordare "Comisionul de acordare 500 CHF se achită la data tragerii CREDITULUI fiind reținut din Limita creditului acordat ".2. Clauzele privitoare la dobânda și alte clauze, respectiv: a) Clauzele care permit băncii modificarea ratei dobânzii în mod unilateral; b) Clauzele din actele adiționale, notificările sau comunicările care au modificat rata dobânzii sau tipul acesteia din fixă în variabilă și din dobândă legală în dobândă variabilă(așa cum voi indica mai jos); clauzele referitoare la calculul dobânzii anuale raportat la o perioadă de 360 de zile; d) Clauzele care nu permit reprezentarea modului de calcul și de stabilire a dobânzii ori ale altor obligații ale debitorilor, în mod clar, explicit și cert, la momentul semnării oricăror acte dintre părți prin care erau stabilite, ori cuprinse în orice formă de comunicare adresată mie de către bancă și care au fost ori sunt operante în contract și eventualele acte adiționale, de la data încheierii contractului până în prezent;3. Clauzele referitoare la comisionul de rambursare anticipată, prevăzut Ia art. 1.3, lit. b) din convenție;4. Clauza referitoare la comisionul de conversie de 3,0 % prevăzut Ia art. 1.3, lit. c) din convenție 5. Clauzele referitoare la dobânda creditului, penalități și dobânzi penalizatoare inserate în art. 1.2 și art. 5.1- art. 5.5 din convenție;6. Clauzele referitoare la: a) "cazuri de neîndeplinire" stipulate la art. 7.1, lit. a) privitoare la neplata la scadențele prevăzute în contract" în condițiile în care există stabilită o perioadă de grație, lit. g) privitoare la "neexecutarea oricărei alte obligații asumate prin prezentul CONTRACT", fără ca acestea să fie enumerate, lit. h) referitoare la " intervenirea decesului sau invalidității permanente ...", lit. i), care consideră cazuri de culpă "... neluarea tuturor măsurilor necesare pentru buna sa păstrare și utilizare..." exprimând intr-o formă generalizată și larg interpretativă o astfel de cauză de neîndeplinire a contractului,lit. m) privitoare la " orice modificare negativă a situației financiare a ÎMPRUMUTATULUI" fără a condiționa o astfel de situație de incapacitatea de plată, lit. n), care stipulează cauză de neîndeplinire a convenției " încălcarea de către ÎMPRUMUTAT a oricăreia dintre obligațiile ce îi revin în baza oricărui contract (altul decât prezentul CONTRACT), pârâta condiționând neîndeplinirea convenției dintre părțile din contract de derularea unor alte convenții ale mele in care aceasta nu este parte, nefiindu-i opozabile, lit. o) care prevede constituirea garanțiilor, întrucât considera cazuri de neîndeplinire a contractului apariția unor situații care nu țin de comportamentul împrumutatului,cum ar fi "naționalizarea, exproprierea..." și permit băncii sa considere în mod aleatoriu, după criterii proprii, stările de insolvabilitate ale persoanei. 7. Clauza stipulata la art. 7.3 din convenție, referitoare la dreptul pârâtei de a calcula dobânzi și dobânzi penalizatoare "până la data recuperării integrale a tuturor sumelor datorate de împrumutat", fără ca aceste dobânzi să fie stabilite concret și în mod legal. 8. Clauza referitoare la competenta instanțelor judecătorești privind soluționarea litigiului cu încălcarea prevederilor imperative ale legii privind competenta teritoriala, prevăzuta de art. 107 alin. (1) C. proc. civ. 9. Clauzele referitoare la: a)dreptul băncii de a cesiona in mod liber si necondiționat drepturile create prin contract (art. 9.10 din convenție); b) transmiterea irevocabila si necondiționata către banca a dreptului de a încasa toate veniturile prezente si viitoare, inclusiv salariile împrumutatului (art. 9.12 din convenție); c) stabilirea ca valabilă a comunicărilor și transmiterilor prin simpla corespondență cu scrisoare (art. 10 din convenție), fiind încălcate prevederile legale privind dovada comunicării transmiterilor poștale și conținutului comunicării.

II. Ca o consecință a constatării caracterului abuziv al clauzelor arătate la punctul I., să se constate nulitatea absolută a acestor clauze.

III. Să fie obligată pârâta la rambursarea către reclamant a sumelor plătite nedatorat în temeiul clauzelor constatate nule, de la momentul încheierii convenției, actualizate la zi cu indicele de inflație si dobânda bancară la momentul efectuării plății; în acest sens, sumele încasate necuvenit de către bancă numai pentru "comisionul de acordare si rambursare anticipata",conform convenției si Ordinului de plata din 18.02.2008, emis de parata, sunt în cuantum de 782,88 Euro (șapte sute optzeci si doi Euro si optzeci si opt eurocenti) euro, solicitând obligarea pârâtei si la restituirea către reclamant a acestei sume.

IV. 1 .Sa se stabilească cursul de schimb CHF - LEU la cursul existent la momentul semnării contractului de credit, adică CHF = 2.2643 RON, curs care sa fie valabil pe toata perioada derulării contractului, întrucât reclamanții au convenții de credit în desfășurare iar, in subsidiar, să se admită denominarea in moneda națională a plăților, în virtutea principiului din regulamentul valutar conform căruia prețul mărfurilor sau al serviciilor între rezidenți se plătește in moneda națională calculat la data încheierii convenției și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Judecătoria Buzău prin sentința civilă nr. 3924 din 15.07.2017 a respins acțiunea formulată de reclamantul A..

Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal prin decizia nr. 303 din 01 martie 2018 a admis apelul formulat de apelantul A. împotriva sentinței civile nr. 3924 din 5.07.2017 pronunțată de Judecătoria Buzău în contradictoriu cu intimata B. S.A.; a anulat sentința și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare.

Împotriva acestei decizii pârâta B. S.A. a declarat recurs.

Prin adresa emisă de Tribunalul Buzău, dosarul a fost înaintat Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea soluționării recursului.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 14 mai 2018.

Prin rezoluția completului din data de 21 mai 2018 s-a stabilit termen de judecată pentru 27 iunie 2018.

În ședința publică din data de 27 iunie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a invocat, din oficiu, excepția necompetenței sale materiale și a rămas în pronunțare asupra acestei excepții.

Analizând cu prioritate excepția necompetenței sale materiale, în raport cu actele și lucrările dosarului, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că aceasta este întemeiată și urmează a o admite pentru următoarele considerente

Decizia supusă recursului a fost pronunțată de către tribunal, într-un litigiu prin care s-a soluționat o cerere care a declanșat procedura judiciară în fața judecătoriei.

Cu întâietate, sub aspectul excepției de necompetență materială, Înalta Curte de Casație și Justiție reține incidența prevederilor art. 97 pct. 1 din C. proc. civ. din care reiese că instanța supremă judecă recursurile declarate împotriva curților de apel, precum și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege.

Această din urmă sintagmă "în cazurile prevăzute de lege" din cuprinsul art. 97 pct. 1 C. proc. civ. trebuie coroborată cu dispozițiile conexe ale diferitelor legi prin care se reglementează calea de atac a recursului împotriva anumitor hotărâri pronunțate în condițiile legii. Pentru exemplificare, art. 21 din Legea nr. 304/2004 stabilește că secția I Civilă, secția a II-a civilă și secția de contencios administrativ și fiscal ale Înaltei Curți de Casație și Justiție judecă recursurile împotriva hotărârilor pronunțate de curțile de apel și a altor hotărâri, în cazurile prevăzute de lege, precum și recursurile declarate împotriva hotărârilor nedefinitive sau a actelor judecătorești, de orice natură, care nu pot fi atacate pe nicio altă cale, iar cursul judecății a fost întrerupt în fața curților de apel.

În soluționarea excepției de necompetență materială invocată din oficiu, Înalta Curte consideră că este necesar a se ține seama de existența normativă a recursului și de faptul că exercitarea unui drept de către titularul său nu poate avea loc decât într-un anumit cadru, prestabilit de legiuitor, cu respectarea anumitor exigențe, cărora li se subsumează și instituirea unor condiții de acces la anumite căi de atac.

Înalta Curte de Casație și Justiție constată că numai recursurile reglementate de legiuitor pot face obiectul examinării la instanța supremă și că, pe lângă necesitatea existenței normative a recursului, este important a se avea în vedere condițiile exercitării respectivei căi de atac, în lumina art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Din dispoziția legală menționată rezultă faptul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează recursuri declarate împotriva altor hotărâri decât hotărârile curților de apel doar în cazurile în care legiuitorul a prevăzut în mod expres competența ratione materiae a instanței supreme.

Așadar, art. 97 pct. 1 C. proc. civ. a atribuit Înaltei Curți de Casație și Justiție, ca regulă, competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor curților de apel și numai prin excepție competența de soluționare a recursurilor împotriva altor hotărâri.

Astfel cum este formulată, norma în discuție nu consacră plenitudinea de competență a Înaltei Curți de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor, indiferent de instanța ce a pronunțat hotărârea supusă recursului. Cu alte cuvinte, norma de drept menționată nu statuează în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție soluționează toate recursurile care nu sunt date în mod expres în competența altor instanțe.

A interpreta art. 97 pct. 1 C. proc. civ., în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun pentru soluționarea oricărui recurs pentru care nu este prevăzută competența altei instanțe, echivalează cu nesocotirea intenției legiuitorului la edictarea normei și cu extinderea nepermisă a sferei de aplicare a normei, în condițiile în care legiuitorul a limitat competența Înaltei Curți de Casație și Justiție la cazurile de atribuire expresă a competenței. Mai mult, s-ar ajunge la o regulă nouă de competență, prin adăugare la lege, aspect ce contravine prevederilor art. 122 C. proc. civ., potrivit cărora, reguli noi de competență pot fi stabilite numai prin modificarea normelor prezentului cod, precum și dispozițiilor art. 126 alin. (2) din Constituție conform cărora:

"competența instanțelor judecătorești și procedura de judecată sunt prevăzute numai de lege".

Constatări similare se impun și în privința art. 483 alin. (3) C. proc. civ., potrivit cărora, recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Nici această dispoziție legală nu conține o formulare de principiu în sensul că Înalta Curte de Casație și Justiție este instanță de drept comun în soluționarea recursurilor.

Dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ. reglementează obiectul și scopul recursului și nu în ultimul rând instanța competentă să soluționeze calea extraordinară de atac în cadrul căreia se înfăptuiește controlul de legalitate.

În ceea ce privește obiectul, respectiv hotărârile ce pot fi cenzurate de instanța supremă, el se determină conform normei de competență stabilită de art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

Așadar, potrivit art. 97 pct. 1 C. proc. civ. pentru a fi competentă Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursului, este necesar să existe o hotărâre a curții de apel sau o prevedere expresă a legii în acest sens.

Or, speța supusă judecății nu se regăsește în niciuna dintre aceste ipoteze fiind vorba de o decizie pronunțată de tribunal în apel în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Totodată, trebuie subliniat că, în materie procesual civilă, funcționează principiul organizării ierarhice a instanțelor judecătorești, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Această ierarhie instituțională, ce rezultă atât din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004, cât și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune că instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac pot infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare, realizându-se astfel controlul judiciar.

Astfel, chiar în lipsa unei prevederi exprese în Legea nr. 304/2004, ansamblul dispozițiilor C. proc. civ. conduc spre concluzia că judecata căilor de atac se face prin luarea în considerare a organizării ierarhice a instanțelor de judecată într-un sistem piramidal, învestirea instanțelor de control judiciar făcându-se din treaptă în treaptă.

Având în vedere considerentele arătate, precum și faptul că în cauza supusă judecății decizia recurată este pronunțată de Tribunalul Buzău în privința căreia nu există o dispoziție legală expresă atributivă de competență, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 132 alin. (3) C. proc. civ., va admite excepția necompetenței sale materiale și va declina competența de soluționare a recursului în favoarea Curții de Apel Ploiești căreia îi aparține competența ca instanță ierarhic superioară celei care a pronunțat decizia în apel.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Declină competența de soluționare a recursului declarat de recurenta B. S.A. împotriva deciziei nr. 303 din 01 martie 2018 pronunțată de Tribunalul Buzău, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 iunie 2018.