ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1479/2017

Obiectul litigiului dedus judecății Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, reclamanta SC A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-SM nr. 361 din 30 aprilie 2014 și a raportului de inspecție fiscală F-SM nr. 301 din 30 aprilie 2014.

Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 39 din 24 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, s-a respins ca neîntemeiată cererea precizată a reclamantei SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, privind suspendarea executării deciziei de impunere nr. F-SM nr. 361 din 30 aprilie 2014 și a raportului de inspecție fiscală F-SM nr. 301 din 30 aprilie 2014 emise de D.G.R.F.P. Cluj Napoca prin A.J.F.P. Satu Mare, până la pronunțarea instanței de fond. De asemenea, s-a dispus restituirea cauțiunii în cuantum de 10.000 lei, consemnată la dispoziția instanței prin recipisa de consemnare nr. 4537751/1 din 16.02.2015, înregistrată în Registrul de valori al Secției la poziția 260/2015, după rămânerea definitivă a hotărârii. Nu au fost acordate cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. SRL, întemeiat în drept pe prevederile art. 14 alin. (4) din Legea nr. 554/2004 și art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, pe cale de consecință, admiterea cererii în sensul suspendării executării deciziei de impunere nr. F-SM 361 din 30 aprilie 2014 și a raportului de inspecție fiscală F-SM nr. 301 din 30 aprilie 2014, acte administrative fiscale emise de D.G.R.F.P. Cluj Napoca - A.J.F.P. Satu Mare - Activitatea de inspecție fiscală, până la pronunțarea instanței de fond. De asemenea, solicită să se ia act de faptul că plata cheltuielilor de judecată o va solicita pe cale separată. În susținerea recursului, invocă faptul că prima instanță a respins cererea sa de suspendare ca neîntemeiată, reținând în mod eronat că în speță, nu ar fi întrunite cele două condiții de fond impuse de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Referitor la condiția existenței cazului bine justificat, recurenta-reclamantă susține că modul de soluționare de către prima instanță a cererii sale constituie o denegare de justiție, cu încălcarea drepturilor sale procesuale și materiale la acțiune, astfel că cererea sa nu putea fi respinsă ca inadmisibilă, întrucât s-ar aduce atingere prevederilor art. 21 din Constituție și art. 6 din C.E.D.O. privind accesul liber la justiție și că nici în ceea ce privește dreptul material la acțiune, nu se poate vorbi despre inadmisibilitatea cererii, întrucât nu există condiții generale de exercitare a acțiunii civile sau condiții speciale de exercitare a cererii de suspendare conform art. 14 din Legea nr. 554/2004 pe care recurenta să le fi încălcat, motiv pentru care prima instanță nu putea să refuze cercetarea în concret a susținerilor sale cu privire la cazul bine justificat, sub pretextul că acestea nu ar putea fi analizate în acest cadru procesual. Se mai arată că acțiunea și procedura suspendării judiciare a executării actului administrativ fiscal înainte de soluționarea procedurii prealabile și până la pronunțarea instanței de fond, este expres prevăzută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, măsura de suspendare a actului administrativ fiscal fiind în acord și cu Recomandarea nr. R (89) 8 adoptată de Comitetul de Miniștri din cadrul Consiliului Europei la 13.09.1989, referitoare la protecția jurisdicțională provizorie în materia administrativă, ce statuează că executarea imediată și integrală a actelor administrative contestate sau susceptibile de a fi contestate poate cauza persoanelor, în anumite circumstanțe, un prejudiciu ireparabil, pe care echitatea îl impune să fie evitat, în măsura posibilului. Astfel, consideră că prima instanță trebuia să verifice, din afirmațiile reclamantului și din argumentele sale juridice, dacă există la nivel de aparență, elemente de fapt și de drept care să creeze acea îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ, așa cum indică art. 2 lit. t) din Legea nr. 554/2004. Recurenta-reclamantă mai susține că a fost împiedicată în exercițiul normal al dreptului său de acces liber și în termen rezonabil la justiție pentru soluționarea cauzei sale și că în materie fiscală, orice dubiu asupra existenței faptului impozabil, asupra naturii acestuia sau asupra normei aplicabile, susceptibilă de interpretări ambigue sau multiple, profită contribuabilului. Mai arată că argumentele sale invocate în contestația administrativă prealabilă sunt cel de natură a duce la anularea actelor administrative fiscale contestate și să impună suspendarea executării acestora până la tranșarea pe fond a litigiului fiscal. Astfel: conform practicii C.J.U.E., dreptul de deducere face parte integrantă din mecanismul T.V.A. și nu poate fi limitat; pentru a beneficia de dreptul de deducere trebuie ca cel interesat să fie o persoană impozabilă și ca bunurile sau serviciile invocate pentru a justifica acest drept să fie utilizate în aval de persoana impozabilă în scopul operațiunilor taxabile ale acesteia și ca în amonte, aceste bunuri sau servicii să fie furnizate de o altă persoană impozabilă; pentru exercitarea dreptului de deducere a T.V.A., trebuie doar să existe o factură emisă pentru orice livrare de bunuri sau prestare de servicii, existența acestei facturi corelată cu plata efectivă a prețului fiind dovada și garanția realității operațiunii; dreptul de deducere a T.V.A.-ului se exercită și trebuie recunoscut unei persoane impozabile indiferent de conduita fiscală a furnizorilor, indiferent dacă pentru operațiunile anterioare, T.V.A.-ul a fost sau nu plătit către bugetul de stat, căci răspunderea fiscală este personală. Se mai arată că în jurisprudența C.J.U.E. s-a stabilit că orice contribuabil trebuie să beneficieze de prezumția de bună-credință, revenind organelor fiscale sarcina probei. De asemenea, mai arată că întrucât societatea recurentă era prim subantreprenor al lucrărilor contractate de la antreprenor, dar și antreprenor față de subcontractantul subsecvent care a facturat lucrările realizate în baza contractului de antrepriză încheiat, sumele de bani achitate (prin virament bancar) subantreprenorilor săi sunt cheltuieli deductibile pentru impozitul pe profit, fiind realizate cu scopul ca societatea recurentă să poată factura contravaloarea lucrărilor și încasa sumele de la antreprenorul său. Precizează recurenta-reclamantă că toate operațiunile economice încheiate cu furnizorii săi sunt reale, facturarea s-a realizat pentru lucrări efectuate, existente, recurenta plătind contravaloarea serviciilor prestate sau a bunurilor livrate, fapt pentru care aceste cheltuieli sunt deductibile la impozitul pe profit. Consideră că revine organul fiscal obligația de a răsturna prezumția legală de bună-credință și de nevinovăție, sens în care prima instanță trebuia să cerceteze sumar și să indice elementele de fapt și de drept pentru care argumentele sale nu ar fi valabile. Se mai arată de către recurentă că în mod greșit și nelegal, prima instanță a susținut că nu ar fi îndeplinită condiția prevenirii unei pagube iminente, reținând că recurenta ar fi invocat doar simplul fapt că organul fiscal poate trece la acte de executare în baza titlului de creanță devenit titlu executoriu și cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare reținute în sarcina sa, astfel că aceste aserțiuni nu pot reprezenta o motivare corespunzătoare și fac dovada faptului că respingerea cererii sale de suspendare nu este rezultatul unei reale deliberări, dovadă în acest fiind, în opinia recurentei, și faptul că prima instanță s-a referit la motive de recurs, deși judecata a fost în primă instanță. Mai susține că prima instanță a ignorat toate celelalte susțineri ale sale cu privire la paguba iminentă, reținând aspecte diferite decât cele invocate de către reclamantă. Recurenta-reclamantă susține că paguba iminentă constă în existența unui prejudiciu material viitor și previzibil sau într-o perturbare previzibilă gravă a funcționării unui serviciu public, posibilitatea producerii unei pagube fiind o chestiune de fapt, lăsată de legiuitor la aprecierea judecătorului, cele două condiții cerute pentru suspendarea actului administrativ aflându-se într-o stare de determinare reciprocă. De asemenea, recurenta susține că nu a invocat ca o pagubă iminentă însăși executarea obligației bugetare stabilite prin actul administrativ fiscal contestat, ci existența acelor consecințe negative, conexate executării imediate a actului administrativ fiscal, precizând că doctrina a arătat că aceste consecințe nu pot fi decât estimate, nefiind necesar a fi demonstrate științific și matematic, ci doar să fie dintre cele posibile, iar prima instanță era obligată să rețină existenta unor astfel de consecințe negative previzibile, care sunt de ordin financiar și care vizează atât activitatea internă a societății, cât și relațiile acesteia cu terții, deoarece executarea sa pentru o sumă totală de peste 17 miliarde de lei vechi nu poate să nu producă blocaje serioase și perturbări iremediabile, suma fiind mai mare decât cifra sa de afaceri anuală, cu atât mai mult cu cât organul fiscal a instituit deja măsura sechestrului asigurător asupra utilajelor și altor bunuri ale societății. Astfel, consideră că în aprecierea pagubei iminente și a gravității afectării prin decizia administrativă nelegală a drepturilor contribuabilului, prima instanță era obligată să asigure, respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate, recurenta apreciind că prima instanță trebuia să aibă în vedere la soluționarea cererii sale de suspendare și criterii de oportunitate, fiind echitabil și rezonabil ca executarea actelor administrative fiscale nelegale, contestate, să fie suspendată pe parcursul suspendării de către organul fiscal a soluționării procedurii prealabile administrative, măsură pe care autoritatea publică fiscală a dispus-o unilateral în detrimentul dreptului său de acces liber și în termen rezonabil la justiție, deoarece orice contribuabil căruia i se impută sume enorme de bani este afectat grav de măsurile arbitrare ale fiscului, iar faptul că ulterior ar putea să-și recupereze sumele de bani executate și eventualele daune, nu ar constitui o compensație suficientă, întrucât până la acel moment ar fi lipsit fondurile necesare.

Apărările formulate în cauză Intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat și menținerea hotărârii atacate ca temeinică și legală. Intimata-pârâtă susține că potrivit art. 215 alin. (1) din O.G. nr. 92/2003, introducerea contestației pe calea administrativă de atac nu suspendă executarea actului administrativ fiscal, iar alin. (2) al aceluiași articol prevede că în fapt, contribuabilul poate cere suspendarea executării actului administrativ fiscal, cu consemnarea unei cauțiuni de până la 20% din cuantumul sumei contestate sau a unei cauțiuni de până la 2.000 lei în cazul cererilor al căror obiect nu este evaluabil în bani. Raportat la aceste dispoziții, a solicitat obligarea recurentei la consemnarea unei cauțiuni în cuantum de 20% din cuantumul sumei contestate. De asemenea, intimata mai arată că prezumția de legalitate și de veridicitate de care se bucură actul administrativ determină principiul executării acestuia din oficiu și că suspendarea actului administrativ ca operație juridică de întrerupere vremelnică a efectului acestuia este o situație de excepție de la regula executării din oficiu, aspect ce reiese și din dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 ce stabilește drept condiții pentru suspendarea actului administrativ fiscal existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente. Mai arată că jurisprudențial, s-a statuat că existența cazului bine justificat presupune o încălcare flagrantă a legii sau un vădit abuz al autorității, dar că aspectele invocate de către reclamantă nu sunt în măsură să justifice suspendarea executării actului, cu atât mai mult cu cât acestea vizează fondul cauzei, respectiv nelegalitatea deciziei, cauza de față neavând ca obiect stabilirea legalității actului administrativ fiscal și neexistând indicii serioase privind nelegalitatea deciziei de impunere referitoare la nedeductibilitatea cheltuielilor făcute de furnizori, respectiv lipsa de conținut economic a tranzacțiilor încheiate cu alte societăți. Susține că aceste societăți cu care s-au încheiat tranzacții sunt fie „firme fantomă”, fie au un comportament atipic din punct de vedere fiscal, prin nedeținerea de bunuri mobile sau imobile, resurse financiare și umane necesare activității. Intimata precizează că întrucât au fost constatate unei fapte ce pot intra sub incidența Legii nr. 241/2005 privind combaterea evaziunii fiscale, raportul de inspecție a fost înaintat la Parchetul de pe lângă Tribunalul Satu Mare. Totodată, susține că pentru a beneficia de deductibilitate, serviciile nu trebuie să figureze numai generic înscrise în facturile fiscale, ci trebuie să se dovedească realitatea și efectivitatea prestării lor cu documente valabil încheiate, fiind obligatoriu ca aceste servicii să servească operațiunilor taxabile, desfășurate de beneficiarul lor. Consideră că nici condiția referitoare la paguba iminentă nu este îndeplinită, întrucât Statul este întotdeauna solvabil, astfel că în ipoteza admiterii acțiunii de fond, reclamanta nu va înregistra nici un prejudiciu material și că până la anularea de către o instanță judecătorească, actul administrativ se bucură de prezumția de legalitate, sens în care intimata invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție referitor la aceste aspecte. Susține că suspendarea actului administrativ fiscal al avea ca efect împiedicarea colectării la bugetul de stat a obligațiilor fiscale și ar îngreuna activitatea de administrare a veniturilor statului. Intimata solicită respingerea prezentei acțiuni și a recursului, ca fiind lipsite de obiect, având în vedere faptul că față de SC A. SRL s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței prin sentința civilă nr. 232 din 28 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2015, astfel că raportat la dispozițiile Legii nr. 85/2014, prin deschiderea procedurii insolvenței s-a suspendat de drept executarea actului administrativ contestat, iar acțiunea de față a rămas fără obiect. La data de 17.06.2015 s-a înregistrat răspunsul dat de recurenta-reclamantă la întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Satu Mare, în cuprinsul căruia solicită a se respinge apărările invocate de intimată și a se admite recursul, pentru considerentele expuse în cuprinsul motivelor de recurs.

Procedura derulată în fața instanței de recurs Prin raportul asupra admisibilității în principiu a recursului de față, s-a concluzionat că în raport cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., recursul este admisibil în principiu, având în vedere că acesta îndeplinește cerințele de formă prevăzute la art. 486 alin. (1) lit. a) și c)-e) C. proc. civ.; a fost declarat în termen; motivele de recurs se încadrează celor prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nici nu există motive de ordine publică ce pot fi invocate în condițiile art. 489 alin. (3) C. proc. civ. Prin încheierea din 13 octombrie 2016, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a admis în principiu, recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 39 din 24 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, și s-a fixat termen de judecată pe fond a recursului la 25.04.2017, prorogându-se discutarea lipsei de obiect a recursului, reținându-se totodată că părțile nu au depus un punct de vedere referitor la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză În ceea ce privește excepția lipsei de obiect, invocată de către intimata-pârâtă prin întâmpinarea depusă la dosar, pe motiv că față de SC A. SRL s-a dispus deschiderea procedurii insolvenței prin sentința civilă nr. 232 din 28 martie 2015, pronunțată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2015, astfel că raportat la dispozițiile Legii nr. 85/2014, prin deschiderea procedurii insolvenței s-a suspendat de drept executarea actului administrativ contestat, iar acțiunea de față a rămas fără obiect, Înalta Curte constată că aceasta este neîntemeiată și o respinge, având în vedere următoarele aspecte: Conform art. 75 alin. (1) din Legea nr. 85/2014: „(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor (…)”. De asemenea, conform alin. (2) al aceluiași articol: „Nu sunt supuse suspendării de drept prevăzute la alin. (1): a) căile de atac promovate de debitor împotriva acțiunilor unui/unor creditor/creditori începute înaintea deschiderii procedurii și nici acțiunile civile din procesele penale îndreptate împotriva debitorului”. Având în vedere că acțiunea ce formează obiectul dosarului de față a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, la data de 02.12.2014, deci anterior deschiderii procedurii insolvenței împotriva recurentei-reclamantei, prin sentința civilă nr. 232 din 28 martie 2015, dată de Tribunalul Satu Mare în Dosarul nr. x/83/2015, rezultă că acțiunii ce formează obiectul dosarului de față nu îi sunt aplicabile dispozițiile alin. (1) din art. 75 al Legii nr. 85/2014, ci dispoziția de excepție prevăzută în alin. (2) al aceluiași articol. Analizând pe fond actele și lucrările dosarului, respectiv sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat. Potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004: „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente, după sesizarea, în condițiile art. 7, a autorității publice care a emis actul sau a autorității ierarhic superioare, persoana vătămată poate să ceară instanței competente suspendarea executării actului administrativ unilateral până la pronunțarea instanței de fond”. Cazul bine justificat este definit de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca: „împrejurările legate de starea de fapt și de drept, care sunt de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, iar paguba iminentă de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. ș) din Legea nr. 554/2004 ca „prejudiciul material, viitor și previzibil sau, după caz, perturbarea previzibilă gravă a funcționării unei autorități publice sau a unui serviciu public”. Jurisprudența în materie a dezvoltat și aplicat în concret cele două condiții prevăzute la art. 14 din Legea contenciosului administrativ, astfel că în prezent aceasta este unanimă în a considera că pentru existența cazului bine justificat nu se analizează pe fond legalitatea actului administrativ atacat, ci se realizează doar o „pipăire a fondului”, prin invocarea unor împrejurări de fapt sau de drept care, în urma unei cercetări sumare, să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului, constatată însă cu ușurință, având în vedere că măsura suspendării este una provizorie. Cu toate acestea, noțiunea de „caz bine justificat”, deși nu presupune o dovadă de nelegalitate evidentă, poate fi reținută dacă, din împrejurările cauzei, ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate, care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative. Recurenta-reclamantă invocă în susținerea cazului bine justificat faptul că modul de soluționare de către prima instanță a cererii sale constituie o denegare de justiție, cu încălcarea drepturilor procesuale și materiale la acțiune, întrucât cererea sa nu putea fi respinsă, de vreme ce este expres prevăzută de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004. Din modul de redactare a motivelor invocate asupra acestui aspect, reiese, în esență, că recurenta consideră că întrucât suspendarea actului administrativ este expres prevăzută prin dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, este obligatoriu ca aceasta să fie dispusă de către instanță, căci în caz contrar i s-ar încălca dreptul de acces la justiție. Înalta Curte constată că aspectele invocate de către recurentă nu constituie, prin ele însele, împrejurări legate de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ și nu se poate ralia punctului de vedere al recurentei, deoarece acest lucru ar însemna să fim în prezența unei suspendări de drept, iar pe de altă parte, ar conduce la negarea rolului judecătorului în aprecierea elementelor de fapt și de drept ale speței de față, apte să determine suspendarea actului administrativ în discuție. De asemenea, se constată că recurenta-reclamantă este în eroare și cu privire la soluția dată cererii sale de către instanța de fond, deoarece prin motivele de recurs, aceasta susține că cererea i-a fost respinsa ca inadmisibilă, deși din sentința recurată, reiese că cererea sa de suspendare a fost respinsă ca neîntemeiată, în urma analizei făcută de către judecătorul primei instanțe pe fondul cererii de suspendare, aspecte ce sunt de natură să infirme susținerile recurentei referitoare la denegarea de justiție și la încălcarea dreptului său de acces la justiție. Dat fiind aspectele mai sus relevare și în acord cu cele statuate de către prima instanță, Înalta Curte consideră că în speță nu rezultă o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate a actelor a căror suspendare s-a solicitat, pentru a fi întrunită condiția privind existența cazului bine justificat, cu atât mai mult cu cât, soluționarea contestației formulate de reclamantă a fost suspendată, întrucât pârâta a apreciat existența unor fapte care ar putea întruni elementele constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 8 și art. 9 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 241/2005. Referitor la condiția pagubei iminente, în jurisprudență s-a apreciat că aceasta este îndeplinită dacă este dovedită, iar simpla executare a actului administrativ nu conduce per se la admiterea cererii. În speță, judecătorul fondului a apreciat în mod corect, că aspectele invocate de reclamantă privitoare la refuzul dreptului de deducere a T.V.A. și a cheltuielilor în calculul impozitului pe profit și impunerea unor sume de bani ca obligații fiscale principale suplimentare și accesorii, pentru fapte și conduite pretins ilicite ale altor contribuabili, sunt aspecte care vizează soluționarea fondului cauzei și care impun analizarea și coroborarea probatoriului aflat la dosar, neputând fi analizate în prezentul cadru procesual. Astfel, se constată că nefondate sunt și motivele de recurs invocate sub aspectul îndeplinirii celei de a doua condiții prevăzute de lege, respectiv prevenirea producerii unei pagube iminente, simplul fapt invocat de reclamantă în sensul că organul fiscal poate trece la acte de executare în baza titlului de creanță devenit titlu executoriu, sau faptul privitor la cuantumul ridicat al obligațiilor fiscale suplimentare reținute în sarcina sa, neputându-se circumscrie definiției pagubei iminente reglementate de art. 2 lit. ș) din Legea nr. 554/2004. Executarea unei obligații bugetare, care a fost stabilită printr-un act administrativ fiscal, care se bucură de prezumția de legalitate, nu poate constitui prin ea însăși o pagubă. Producerea unei eventuale pagube trebuie să fie o consecință a executării, iar nu însăși executarea actului, deoarece în caz contrar s-ar ajunge la concluzia ca cerința referitoare la iminența producerii unei pagube este presupusă în cazurile executării actului administrativ, ceea ce contravine caracterului excepțional al instituției suspendării executării actelor administrative. III. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Față de considerentele mai sus expuse, în temeiul art. 496 C. proc. civ., coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva sentinței nr. 39 din 24 februarie 2015 a Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.