ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 138/2016

Decizia nr. 138/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Iași, secția de contencios administrativ și fiscal, reclamanta CN A. SA București, prin Sucursala B. Iași, a solicitat în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași - C., anularea Dispoziției nr. 1790 din 20 decembrie 2011 emisă de primarul Municipiului Iași; anularea parțială a Raportului de inspecție fiscală nr. 123635 din 28 octombrie 2011 și a Deciziei de impunere nr. 12363 din 28 octombrie 2011, în sensul diminuării sumei reținute cu suma de 1.234.576 lei (172.146,00 lei impozit nedatorat pentru centrale termice aferent perioadei 2006 - 2010 și majorări și 1.062.430,00 lei sumă contestată pentru mijlocul fix clădire de călători (impozit nedatorat și majorări) și ștergerea acestei sumei de pe rolul societății reclamante.

În motivarea cererii, reclamanta a susținut, în esență, că prin actele administrative fiscale atacate s-au stabilit obligații fiscale în sarcina sa în cuantum total de 1.857.540,00 lei, iar contestația formulată împotriva acestor acte a fost respinsă prin Decizia nr. 1790 din 20 decembrie 2011.

Motivele de nelegalitate invocate de reclamantă au vizat, în esență, următoarele:

Referitor la includerea în baza de impozitare pentru stabilirea impozitului pe clădiri a centralelor termice, reclamanta a arătat că prin Raportul de inspecție fiscală s-a calculat în mod distinct, pentru perioada 2006-2010, impozit pentru centralele termice, iar nu pentru instalațiile de încălzire, așa cum este prevăzut în H.G. nr. 44/2004 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind C. fisc., pct. 52 alin. (2) al art. 253, și trebuia făcută o distincție între instalațiile de încălzire și centralele termice murale, așa cum sunt cele pentru care s-a calculat impozit pe clădiri.

Astfel, instalațiile de încălzire sunt un ansamblu de construcții care formează corp comun cu clădirile în care sunt amplasate și sunt incluse în valoarea de inventar a clădirilor declarate de societatea reclamantă.

Spre deosebire de instalațiile de încălzire, centralele termice menționate sunt centrale murale și nu sunt parte integrantă a clădirilor în care sunt amplasate, fiind detașabile.

Aceste mijloace fixe sunt clasificate distinct conform H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, iar în contabilitatea societății, centralele sunt evidențiate la grupa 2, cont contabil - „Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații”, distinct de cont - „Construcții”.

Prin urmare, a susținut că se impune diminuarea impozitului pe clădiri stabilit ca „diferență debit” cu suma de 172.146 lei reprezentând: 95.950 lei impozit calculat pentru centralele termice aferent perioadei 2006-2010, 76.196 lei accesorii calculate la data de 28 octombrie 2011 la impozitul aferent centralelor termice.

Referitor la Clădirea de călători cu numărul de inventar 21160888, a arătat că la calculul impozitului datorat de societate pentru acest mijloc fix nu s-a ținut cont de faptul că este monument istoric și că sunt aplicabile în acest caz prevederile art. 250 alin. (1) pct. 2 din C. fisc.

De asemenea, nu a fost luată în considerare nici adresa din 22 iunie 2011 emisă de Ministerul Finanțelor Publice - Direcția Generală Legislație C. fisc., în care s-a menționat că CN A. SA București, prin Sucursala B. Iași, nu datorează impozit pentru clădirile clasate ca monumente istorice, cu excepția spațiilor închiriate la terți pentru care datorează impozit pe clădire potrivit art. 253 alin. (1) din C. fisc.

Reclamanta a susținut că doar un mic procent din clădire este folosit pentru vânzarea biletelor de călători, însă pentru aceste spații societatea a trimis declarații rectificative, iar suma pentru care solicită scutirea se referă la restul clădirii.

Prin urmare, a apreciat că se impune diminuarea impozitului pe clădiri cu suma de 1.023.802 lei reprezentând: 582.740 lei impozit calculat pentru spațiile din incinta clădirii de călători, clasată ca monument istoric, aferent perioadei 2006-2010, 441.062 lei accesorii calculate la data de 28 octombrie 2011 la impozitul aferent clădirii clasate ca monument istoric.

În ceea ce privește includerea sumei de 4.137.756,41 lei în baza de calcul al impozitului pentru clădirea de calatori, reclamanta a susținut că aceasta reprezintă contravaloarea lucrărilor de consolidare efectuate la clădirea de calatori si nu lucrări de modernizare.

Aceasta suma nu poate fi inclusă în valoarea de inventar a clădirii, având în vedere că lucrările de consolidare în suma de 4.137.756,41 lei nu au efectele menționate la punctul 7, alin. d) din H.G. nr. 909/1997 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale.

Astfel, reclamanta a arătat ca nu datorează impozit pe clădiri pentru suma de 4.137.756,41 lei, reprezentând cheltuieli cu întreținerea și reparațiile la clădirea de calatori și a solicitat diminuarea impozitului pe clădiri stabilit prin actele atacate, cu suma de 38.628.00 lei, reprezentând 29.482,00 lei impozit calculat pentru suma de 4.137.756.41 lei, reprezentând cheltuieli pentru întreținerea si reparațiile clădirii de calatori, aferent perioadei aprilie - decembrie 2010; 9.146,00 lei accesoriile calculate la data de 28 octombrie 2011 la impozitul aferent clădirii de calatori.

1.2. Prin sentința civilă nr. 222 din 3 iulie 2012, Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, a respins ca nefondată acțiunea promovată de reclamanta CN A. SA București prin Sucursala B. Iași, în contradictoriu cu pârâții primarul Municipiului Iași și Municipiul Iași - C.

1.3. Prin Decizia nr. 761 din 18 februarie 2014, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis recursul formulată de reclamantă, a casat sentința nr. 222/2012 și a trimis dosarul spre rejudecare Curții de Apel Iași, pentru completarea probatoriului în vederea clarificării regimului fiscal al centralelor termice pe baza unei expertize de specialitate.

2.1. Cu ocazia rejudecării prima instanță a dispus, în vederea clarificării regimului fiscal al centralelor termice, efectuarea a două expertize: tehnică și fiscală.

2.2. Curtea de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, în fond după casare, prin sentința nr. 87 din 18 mai 2015, a respins, ca nefondată, cererea acțiunea formulată de reclamantă și cererea privind cheltuielile de judecată.

2.3. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut, în esență, următoarele:

În ceea ce privește obligațiile fiscale stabilite pentru centralele termice, prima instanță a reținut, din raportul de expertiză tehnică judiciară întocmit în cauză, că centralele termice menționate sunt amplasate în interiorul clădirilor, în încăperi speciale denumite - camera centralei - și că „nu se încadrează în categoria centralelor termice mobile”. Expertul a concluzionat în sensul că „toate cele 5 centrale erau în stare de funcționare, apa caldă produsă de cazane fiind distribuită în interiorul clădirilor deservite prin conducte și radiatoare/calorifere”.

Din raportul de expertiză întocmit și din procesele-verbale de verificare tehnică depuse la dosar de reclamantă rezultă că centralele termice, sunt centrale termice amplasate în interiorul clădirii, fiind părți ale unor instalații de încălzire, nu ansambluri de construcții care formează corp comun cu clădirile în care sunt amplasate.

Așa fiind, prima instanță a apreciat că respectivele centrale nefiind mobile și asigurând sistemul de încălzire al clădirilor în care funcționează prin intermediul de conducte și radiatoare/calorifere formează practic o instalație de încălzire care deservește exclusiv clădirile în care funcționează.

În consecință, judecătorul fondului a considerat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 253 alin. (1) din C. fisc. și dispozițiile pct. 52 alin. (2) din Normele metodologice corespunzătoare art. 253 din C. fisc. aprobate prin H.G. nr. 44/2004.

Prin urmare, cât timp centralele termice menționate sunt amplasate în interiorul clădirilor, fiind părți ale unor instalații de încălzire, obligațiile fiscale se stabilesc, așa cum corect a reținut organul fiscal, conform dispozițiilor art. 253 alin. (1) din C. fisc., potrivit cărora impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii, neavând nici o relevanță faptul că centralele termice respective sunt centrale murale detașabile și că ar putea fi mutate în alt loc.

Prima instanță a înlăturat astfel concluzia expertului consultant fiscal care a susținut că valoarea de inventar a centralele termice, nu se adaugă la valoarea de inventar a clădirilor în care sunt amplasate în vederea stabilirii impozitului de clădiri. Sub acest aspect, a mai reținut că, de fapt, concluzia consultantului este greșită, acesta plecând de la premisa care nu are nicio relevanță în prezenta cauza că ar fi scutite de la impozit clădirile centralelor hidroelectrice sau termoelectrice precum și de la faptul irelevant că nu pot fi considerate construcții centralele termice.

Or, chiar dacă acestea nu pot fi asimilate, așa cum corect argumentează consultantul fiscal unor construcții, potrivit textului de lege menționat anterior, valoarea acestor centrale se adaugă la valoarea construcției deservite în vederea stabilirii impozitului datorat.

În ceea ce privește clădirea de călători, clasată monument istoric, prima instanță a avut în vedere că, potrivit art. 250 alin. (1) pct. 2 din C. fisc., nu se datorează impozit, prin efectul legii, pentru clădirile care, potrivit legii, sunt clasate ca monumente istorice, de arhitectură sau arheologice, muzee ori case memoriale, indiferent de titularul dreptului de proprietate sau de administrare, cu excepția încăperilor care sunt folosite pentru activități economice.

Potrivit textului de lege menționat, a reținut că nu sunt scutite de la plata impozitului încăperile care sunt folosite pentru activități economice, indiferent că activitatea economică este desfășurată de titularul dreptului de proprietate ori de altă persoană, situație în care se află reclamanta care, în pofida dispozițiilor legale menționate, consideră, eronat, că datorează impozit doar pentru spațiile pe care le-a închiriat terților, nu și pentru încăperile în care își desfășoară propria activitate economică.

Așa fiind, judecătorul fondului a reținut că organul fiscal a stabilit corect obligația fiscală pentru clădirea de călători.

În ceea ce privește includerea sumei de 4.137.756,41 lei în baza de calcul al impozitului pentru clădirea de călători, prima instanță a reținut că aceasta majorează valoarea de inventar a clădirii, prin urmare sunt aplicabile dispozițiile art. 253 alin. (1) din C. fisc., neavând relevanță că suma respectivă reprezintă contravaloarea unor lucrări de consolidare ori de modernizare.

Concluzionând, judecătorul fondului a apreciat că actele administrativ - fiscale contestate sunt legale.

3.1. Împotriva soluției pronunțate (sentința civilă nr. 87 din 18 mai 2015) a formulat recurs reclamanta CN A. SA București prin Sucursala B. Iași, invocând în mod generic, ca temei juridic prevederile art. 299 alin. (1) și art. 304

1

C. proc. civ. - 1865 și susținând critici care se încadrează în motivul de recurs prevăzut la art. 304 pct. 9 C. proc. civ. - 1865.

Din conținutul cererii de recurs rezultă că reclamanta a criticat soluția instanței de fond exclusiv în ceea ce privește suma de 172.146,00 lei, reprezentând impozitul pe clădiri, calculat pentru centralele termice în perioada 2006-2010 (suma de 95.950,00 lei) și, respectiv, accesoriile calculate la data de 28 octombrie 2011, aferente impozitului (76.196,00 lei), solicitând exonerarea sa de la plata acestei sume de 172.146,00 lei.

În criticile formulate, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că centralele termice, se încadrează în categoria centralelor termice mobile, fără a face parte din instalațiile de încălzire ale clădirii/ clădirilor, pentru ca valoarea acestora să poată fi inclusă în valoarea de inventar, în raport cu care s-a calculat impozitul pe clădiri.

Astfel, recurenta-reclamantă a susținut că potrivit prevederilor art. .253 alin. (1) C. fisc.: „în cazul persoanelor juridice, impozitul pe clădiri se calculează prin aplicarea unei cote de impozitare asupra valorii de inventar a clădirii”, iar potrivit alin. (3): „valoarea de inventar a clădirii este valoarea de intrare a clădirii în patrimoniu, înregistrată în contabilitatea proprietarului clădirii, conform prevederilor legale în vigoare”.

A mai susținut că instanța de fond a înlăturat în mod nejustificat concluziile consultantului fiscal, care a reținut, în expertiza efectuată, că valoarea de inventar a centralelor nu se adaugă la valoarea de inventar a clădirilor în care acestea funcționează.

În concluzie, recurenta-reclamantă a solicitat admiterea recursului și admiterea acțiunii în ceea ce privește suma de 172.146 lei, reprezentând impozitul calculat pentru valoarea centralelor termice și accesoriile acestui impozit.

3.2. Intimatul-pârât Municipiul Iași, prin primar, a depus întâmpinare și a susținut, în esență, că soluția instanței de fond este legală și temeinică, solicitând respingerea recursului formulat.

4.1. Recursul este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

4.2. În cauză, potrivit expertizei tehnice care a fost dispusă de instanța de fond, la rejudecarea cauzei, rezultă că centralele termice în litigiu sunt amplasate în interiorul clădirilor, fiind părți componente ale instalațiilor de încălzire, fără de care acestea nu ar putea funcționa, fiind o instalație funcțională a clădirii.

Or, potrivit dispozițiilor de la pct. 52 alin. (1) și (2) din Normele metodologice aprobate prin H.G. nr. 44/2004, referitoare la art. 253 C. fisc.: „prin sintagma valoare de inventar a clădirii, în scopul determinării impozitului pe clădiri (…) se are în vedere însumarea valorilor tuturor elementelor și instalațiilor funcționale ale acesteia, cum sunt terasele, scările, ascensoarele, instalațiile de iluminat, instalațiile sanitare, instalațiile de încălzire (…); aparatele individuale de climatizare nu fac parte din categoria elementelor și instalațiilor funcționale ale clădirii”.

Împrejurarea că centralele în litigiu sunt detașabile și ar putea fi mutate în alte clădiri, nu are consecințele juridice pretinse de recurenta-reclamantă - excluderea valorii acestora de la valoarea de inventar în raport cu care, potrivit prev. art. 253 alin. (1) din C. fisc. este calculat impozitul pe clădiri.

Așa cum rezultă din conținutul dispozițiilor art. 52 alin. (1) și (2) din Norme, atunci când legiuitorul a urmărit să excludă o valoare de la valoarea de inventar în raport cu care se calculează impozitul pe clădiri, a făcut-o în mod expres (ex. aparatele individuale de climatizare).

Astfel fiind, instanța de recurs reține că instanța de fond a înlăturat în mod legal concluziile expertizei fiscale, soluția pronunțată fiind legală și temeinică, urmând ca recursul să fie respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de CN A. SA București prin Sucursala B. Iași împotriva sentinței nr. 87 din 18 mai 2015 a Curții de Apel Iași, secția contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 ianuarie 2016.