ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2314/2016

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2314/2016 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2016)

Decizia nr. 2314/2016

Asupra

recursului civil de față, prin raportare la dispozițiile art.

499 C. proc. civ., constată următoarele:

Obiectul

cauzei

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța sub nr. x/118/2014,

reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta SC B. SA, solicitând instanței

să dispună obligarea pârâtei la plata sumei de 760 lei și 2.500

euro echivalent în lei la data efectuării plății reprezentând

daune materiale, respectiv cheltuieli cu spitalizarea, alte servicii medicale și

medicamente suportate de reclamant și generate de accidentul de circulație

suferit în data de 07.03.2014, obligarea pârâtei la plata sumei de 650.000 euro

reprezentând prejudiciu moral generat de suferința fizică și

psihică suportată de reclamant ca urmare a accidentului de circulație

produs la data de 07.03.2014, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea

cererii s-a arătat că în data de 07.03.2014 a fost victima unui

accident rutier produs din culpa numitei C. care a virat autoturismul la stânga

fără să se asigure, intrând în coliziune cu autoturismul condus

de către reclamant. În urma acestui impact reclamantul a pierdut controlul

autoturismului și a fost proiectat pe contrasens unde a lovit autoturismul

condus regulamentar de D.

Așa cum

rezultă din referatul Inspectoratului de Poliție al Județului

Constanța, vinovată de producerea accidentului a fost numita C.

pentru care s-a început urmărirea penală în Dosarul nr. x/p/2014

pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare

corporală din culpă.

Autoturismul

era asigurat la societatea pârâtă conform poliței RCA din data de

30.09.2013, valabilă pentru o perioadă de 6 luni.

În urma

accidentului, reclamantul a arătat că a suferit traumatisme severe

(fractură cap peroneu stâng și genunchi stâng, suspiciune contuzie

nerv sciatic popliteu stâng) pentru a căror vindecare au fost necesare 60

zile de îngrijiri medicale, iar în perioada ce a urmat externării i-au

fost prescrise medicamente analgezice și analize medicale ale căror

costuri le-a suportat integral. De altfel, și la examinarea medici

legală efectuată la S.M.L. Constanța, s-a constatat că la o

lună și jumătate de la accident nu călca pe piciorul stâng

decât cu o încărcare de 50% din greutatea corpului.

În ce privește

existența prejudiciului material, reclamantul consideră că

acesta este dovedit reprezentând cheltuieli cu recuperarea și

medicamentele suportate și generate de accidentul de circulație

suferit. În ce privește prejudiciul moral, reclamantul consideră

că suferințele fizice și psihice precum și traumele la care

a fost supus urmare a producerii accidentului rutier justifică pe deplin

cuantumul solicitat cu titlu de daune morale. Prin fapta ilicită i-a fost

afectat în mod grav dreptul la viață, sănătate și

integritate fizică și psihică. Acest aspect reiese din

certificatul medico-legal depus la dosar, traumatismele suferite în timpul

accidentului conducând la afectarea iremediabilă a vieții sociale și

profesionale, reclamantul nemaiputând să își susțină

financiar familia așa cum o făcea anterior producerii accidentului.

Cu privire la

legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu

reclamantul arată că aceasta a fost stabilită fără

putință de tăgadă, în cuprinsul referatului inspectoratului

de poliție și în cuprinsul raportului de expertiză

medico-legală efectuat în baza actelor medicale de către Serviciul de

Medicină Legală Constanța.

În ce privește

condiția vinovăției, apreciază reclamantul că și această

condiție este întrunită în cauză, vinovată de producerea

accidentului fiind numita C. care a condus autoturismul asigurat pentru pagube

produse terților de către societatea pârâtă SC B. SA.

În drept,

reclamantul a invocat dispozițiile art. 61, 251, 253, 1349 și 1357,

2223 și respectiv 2226 din noul C. civ., art. 54 din Legea nr. 136/1995,

art. 26 din Norma 2011 privind asigurarea obligatorie de răspundere

civilă pentru prejudicii produse prin accidente de vehicule, art. 453 C.

proc. civ.

Hotărârea

pronunțată în primă instanță de tribunal

Prin sentința

civilă nr. 1291 din 19.05.2015, pronunțată de Tribunalul Constanța

în Dosarul nr. x/118/2014, s-a admis în parte acțiunea precizată

formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta SC B. SA, dispunând

obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 50.000 lei cu titlu

de daune morale.

S-a respins,

ca neîntemeiată, cererea reclamantului de obligare a pârâtei la plata

daunelor materiale.

S-a dispus

obligarea pârâtei la plata către reclamant a penalităților de

întârziere prevăzute de art. 37 din Ordinul C.S.A. nr. 14/2011 în cuantum

de 0,2% de la data introducerii acțiunii 12.11.2014 și până la

data plății efective.

S-a dispus

obligarea pârâtei la plata către reclamant a sumei de 3.000 lei reprezentând

cheltuieli de judecată (onorariu avocat).

Hotărârea

pronunțată în apel de curtea de apel

Prin decizia

nr. 582 din 4 noiembrie 2015, Curtea de Apel Constanța, secția a II-a

civilă și de contencios administrativ și fiscal, a admis apelul -

formulat de pârâtă SC B. SA, a schimbat în parte hotărârea

apelată, în sensul că a stabilit că penalitățile de

întârziere încep să curgă de la data expirării termenului de 10

zile prevăzut de art. 36 alin. (5) din Ordinul nr. 14/2011 de la

rămânerea definitivă a hotărârii și a păstrat

celelalte dispoziții ale sentinței.

Cererea de

recurs

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs reclamantul A. în temeiul art. 488 alin. (1)

pct. 8 C. proc. civ., arătând că instanța de apel a interpretat

greșit dispozițiile art. 36 și 37 din Normele Ordinului C.S.A.

nr. 14/2011 în ceea ce privește data de la care încep să curgă

penalitățile de întârziere.

Astfel, a susținut

că asigurătorul a fost pus în întârziere prin cererea

introductivă din data de 12.11.2014, iar prima instanță a

apreciat corect că plata penalităților de întârziere curge de la

data cererii de chemare în judecată.

Conform

normelor A.S.F., toți asiguratorii au obligația de a constitui

rezerva de daună, la valoarea solicitată de reclamant, în cel mai

scurt timp de la comunicarea acțiunii inițiale.

A arătat

că în dosarul primei instanțe a fost depus dosarul de daună din

care rezultă în mod clar autoturismele avariate și persoanele

avariate, conform adresei emisă de I.P.J. Constanța - Serviciul

Rutier la data de 12 mai 2014.

Recurentul a

susținut că data de la care obligația de plată a

despăgubirilor a devenit exigibilă este fie această dată,

când asigurătorul a aflat de pagubă, fie data avizării dosarului

de daună, respectiv 12.11.2014, când asiguratorul a fost pus în întârziere

prin cererea de chemare în judecată și când se presupune că a

procedat la constituirea rezervei de daună, moment de la care începe

să curgă și sancțiunea penalității pentru fiecare

zi de întârziere de 0,2%. Nu se poate admite cu temei că penalitatea s-ar

aplica doar de la 10 zile de la data rămânerii definitive și

irevocabile a hotărârii judecătorești deoarece, pe de o parte,

s-ar ocoli nepermis textele legale, iar, pe de altă parte, s-ar acorda o

primă de încurajare nejustificată asiguratorului care ar putea afecta

durata rezonabilă de stabilire a despăgubirii și de indemnizare

efectivă a persoanei păgubite.

Prin

întâmpinare, pârâta-intimată SC B. SA a arătat că recursul nu

este fondat.

Recurentul nu

s-a adresat niciodată societății de asigurări pentru a

solicita daune morale pentru prejudiciul suferit în urma accidentului rutier,

astfel încât în mod legal instanța de apel a respins capătul de

cerere privind penalitățile, având în vedere dispozițiile art.

36 alin. (1) teza a II-a din Normele metodologice.

Procedura

derulată în recurs

Învestită

cu soluționarea cererilor de recurs, Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția I civilă, a procedat la comunicarea acestora,

iar la data de 14 septembrie 2016, constatând finalizată procedura de

comunicare, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. XV

coroborate cu dispozițiile art. XVII din Legea nr. 2/2013 privind unele

măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești precum și

pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C.

proc. civ., magistratul-asistent a întocmit raportul asupra admisibilității,

în principiu, a recursului, așa cum prevăd dispozițiile art. 493

alin. (2) din Legea nr. 134/2010 C. proc. civ.

Completul de

filtru C4, la data de 22 septembrie 2016, a constatat că raportul întrunește

condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ. și a dispus comunicarea

acestuia părților cauzei, pentru ca acestea să depună la

dosar puncte de vedere, astfel cum prevăd dispozițiile art. 493 alin.

(4) C. proc. civ. Nu au fost formulate puncte de vedere la raport.

Constatându-se

încheiată procedura prealabilă, în condițiile art. 493 alin. (7)

C. proc. civ., în ședința completului de filtru din 3 noiembrie 2016

s-a luat în examinare admisibilitatea, în principiu, a recursului, iar prin

încheierea de la această dată s-a constatat că recursul este

admisibil în principiu și s-a acordat termen de judecată la data de

24 noiembrie 2016, cu citarea părților în ședință

publică, pentru soluționarea pe fond.

Examinând

hotărârea atacată, Înalta Curte constată că recursul

formulat în cauză este nefondat, pentru considerentele ce succed:

Prin memoriul

de recurs, reclamantul a dezvoltat critici susceptibile de încadrare în cazul

de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocând

încălcarea dispozițiilor art. 36 și 37 din Ordinul nr. 14/2011,

întrucât penalitățile de întârziere ar fi trebuit să curgă

de la data de 12 mai 2014, data dosarului de daună sau cel mai târziu din

data de 12 noiembrie 2014, data inițierii demersului judiciar, iar nu de

la data expirării a 10 zile de la rămânerea definitivă a

hotărârii din apel cum greșit a apreciat instanța de apel.

Criticile

sunt nefondate.

Astfel, legea

nu prevede obligația asigurătorului de a plăti daunele morale

solicitate de persoanele vătămate prin producerea unor accidente la

nivelul pretențiilor acestora și la momentul solicitării lor.

Potrivit

dispozițiilor art. 38 alin. (1) din Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor, pentru acoperirea prejudiciilor suferite în

urma producerii unor accidente de vehicule, persoanele prejudiciate depun o

cerere de despăgubire la asigurătorul RCA cu care proprietarul sau

utilizatorul vehiculului, răspunzător de producerea accidentului, a

încheiat asigurarea obligatorie RCA, la reprezentanța de despăgubiri,

la Asociația „Fondul de protecție a victimelor străzii” ori la B.A.A.R.,

în calitatea sa de birou gestionar, iar potrivit alin. (2), depunerea cererii

de despăgubire cu privire la producerea evenimentului asigurat prin polița

de asigurare RCA reprezintă avizare de daună și obligă

asigurătorul RCA răspunzător să deschidă dosarul de

daună, să efectueze constatarea pagubelor, să comunice în scris

părții prejudiciate cu privire la documentele ce trebuie depuse

pentru soluționarea cererii de despăgubire și să soluționeze

cererea de despăgubire în termenul legal.

Situația

despăgubirilor și a penalităților datorate de către

asigurator este reglementată prin Ordinul nr. 14/2011 al Comisiei de

Supraveghere a Asigurărilor pentru punerea în aplicare a Normelor privind

asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru prejudicii produse

prin accidente de vehicule. Conform art. 36 alin. (5) din ordinul menționat,

despăgubirea se plătește de către asigurător în

maximum 10 zile de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și

cuantificării daunei, solicitat în scris de către asigurător,

sau de la data la care asigurătorul a primit o hotărâre

judecătorească definitivă cu privire la suma de despăgubire

pe care este obligat să o plătească.

Textul evocat

distinge două momente în raport de care asigurătorul are obligația

să plătească despăgubirea. Primul moment vizează

ipoteza reglementată, de altfel, prin art. 54 din Legea nr. 136/1995 care

consacră principiul stabilirii și acordării despăgubirilor

pe cale amiabilă, în baza înțelegerii dintre persoanele implicate în

raportul juridic de asigurare, situație în care asigurătorul RCA are

obligația să plătească despăgubirea în maximum 10 zile

de la data depunerii ultimului document necesar stabilirii și

cuantificării daunei - teza I, iar cel de-al doilea moment se referă

la ipoteza în care stabilirea despăgubirii se realizează pe cale

judiciară, situație în care obligația de plată a

asigurătorului începe să curgă de la data la care a primit

hotărârea judecătorească definitivă - teza a II-a.

Or, în

cauză, despăgubirea cuvenită reclamantului, ca efect al

producerii riscului acoperit prin asigurarea obligatorie RCA, a fost

stabilită în cadrul procesului pendinte în sarcina pârâtei în calitate de

asigurator RCA, context în care penalitățile de întârziere nu pot fi

acordate decât de la data la care pârâta, în calitate de asigurător, a

primit hotărârea judecătorească definitivă cu privire la

suma de despăgubiri pe care este obligat să o plătească -

teza a II-a.

Rezultă

că până la pronunțarea unei hotărâri judecătorești

definitive care să stabilească un anumit cuantum al daunelor morale,

acestea nu au caracter cert, lichid și exigibil pentru a fi

purtătoare de penalități.

În speță,

nu s-a ajuns la un consens între reclamant și societatea de asigurare,

neexistând o înțelegere cu privire la cuantumul despăgubirii, astfel

încât să fie aplicabile dispozițiile art. 36 alin. (5) teza I din

Ordinul C.S.A. nr. 14/2011, respectiv plata pe cale amiabilă în termen de

10 zile de la data depunerii ultimului document necesar soluționării

cererii de despăgubire, dat fiind că reclamantul și societatea

de asigurare cuantifică în mod fundamental diferit acest prejudiciu.

Pentru

considerentele arătate, constatând că motivul de recurs înscris în

art. 488 pct. 8 C. proc. civ. nu este incident în cauză, deoarece decizia

recurată a fost pronunțată cu aplicarea corectă a dispozițiilor

legale în materie, iar hotărârea pronunțată de instanța de

apel a fost judicios motivată, Înalta Curte urmează, în temeiul

dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., să respingă, ca nefondat,

recursul declarat de reclamantul A..

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 582 din 4

noiembrie 2015 a Curții de Apel Constanța, secția a II-a

civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 24 noiembrie 2016.