ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2486/2016

Decizia nr. 2486/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, reclamantele A., B. și C. au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Sector 5 București - Direcția Impozite și Taxe Locale și Guvernul României, în cadrul petitului de cerere punctat sub nr. 3, declararea ca nulă a Hotărârii de Guvern nr. 1309 din 28 decembrie 2012 privind nivelurile pentru valorile impozabile, impozitele și taxele locale și alte taxe asimilate acestora, precum și amenzile aplicabile începând cu anul 2013, arătând că este netemeinică și nelegală, fiind dată cu nerespectarea prevederilor art. 4 și art. 292 din Legea nr. 571 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

În raport de acest capăt de cerere, constând în constatarea nulității H.G. nr. 1309 din 28 decembrie 2012, tribunalul a dispus disjungerea acestuia, formarea unui dosar separat și, ulterior, declinarea competenței de soluționare a acestui capăt de cerere în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin Sentința civilă nr. 176 din 27 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității, invocată de pârâtul Guvernul României și a respins acțiunea formulată de reclamantele A., B. și C., în contradictoriu cu pârâții Primăria Sector 5 București - Direcția Impozite și Taxe Locale și Guvernul României, ca neîntemeiată.

La data de 17 februarie 2015, reclamantele au depus la dosar o cerere prin care au solicitat corectarea dispozitivului Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, arătând, în esență, că soluția dată capătului trei de cerere trebuia pronunțată în contradictoriu exclusiv cu Guvernul României, în calitate de pârât.

Prin Încheierea pronunțată la data de 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

Reclamantele A., B. și C. au declarat recurs atât împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, cât și împotriva Încheierii din data de 24 februarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

Recurentele solicită casarea sentinței recurate și a Încheierii din data de 24 februarie 2015 și trimiterea dosarului cauzei instanței de fond spre rejudecare, pentru a răspunde concret motivelor cererii de chemare în judecată.

Recurentele arată că instanța de fond nu a răspuns cu privire la două aspecte de fond esențiale, reglementate foarte clar de Codul fiscal, nerespectate de intimata-pârâtă și care atrag nulitatea absolută a H.G. nr. 1309 din 28 decembrie 2012, astfel că practic cererea recurentelor-reclamante nu a fost soluționată.

Recurentele critică faptul că instanța de fond a menționat în cuprinsul sentinței recurate că pârâtă în cauză este și Primăria Sectorului 5 - Direcția de Impozite și Taxe Locale, deși nu avea niciun drept în ceea ce privea această parte din proces, pronunțându-se și în legătură cu acesta, ceea ce constituie o mare eroare în opinia recurentelor.

Arată recurentele că din aceste motive au depus la instanța de fond o cerere prin care au solicitat corectarea dispozitivului sentinței, în sensul de a fi scoasă din dispozitivul sentinței recurate pârâta Primăria Sectorului 5 - Direcția de Impozite și Taxe Locale, deoarece în ceea ce privește această pârâtă urmează a se pronunța Tribunalul București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/3/2013, din care a fost disjuns prezentul dosar.

Recurentele critică soluția de respingere ca neîntemeiată a acestei cereri prin încheierea din 24 februarie 2015 pe motiv că nu există nicio eroare materială.

Prin întâmpinarea formulată în cauză, intimata Direcția Impozite și Taxe Locale Sector 5 București a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive, solicitând, în principal, respingerea acțiunii reclamantelor ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, iar, pe fond, respingerea recursului ca nefondat.

Prin întâmpinare, intimatul Guvernul României a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrare în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ., solicitând, în principal, anularea recursului, iar, în subsidiar, respingerea recursului ca nefondat.

Prin Raportul întocmit la data de 16 noiembrie 2015, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., s-a constatat că recursul formulat împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015 nu a fost declarat și motivat cu respectarea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, privind contenciosul administrativ.

Prin încheierea din 6 aprilie 2016 completul a dispus comunicarea raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3), prin care s-a apreciat ca fiind fundamentată soluția de respingere a recursului declarat împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, ca tardiv formulat.

I. Înalta Curte, verificând cu prioritate data la care a fost formulat recursul promovat împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, constată că acesta a fost declarat cu depășirea termenului prevăzut de art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ.

Este adevărat că potrivit art. 485 alin. (1) C. proc. civ.: "Termenul de recurs este de 30 de zile de la comunicarea hotărârii, dacă legea nu dispune altfel."

Însă, în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, care la art. 20 alin. (1) stipulează că: "Hotărârea pronunțată în primă instanță poate fi atacată cu recurs, în termen de 15 zile de la comunicare".

Din analiza actelor și lucrărilor dosarului rezultă fără putință de tăgadă că sentința recurată a fost comunicată reclamantelor la data de 2 februarie 2015, respectiv 3 februarie 2015, iar recursul împotriva acestei sentințe a fost declarat la data de 12 martie 2015, prin registratură, conform dovezii aflate la dosarul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Conform dispozițiilor art. 185 alin. (1) C. proc. civ.: "Când un drept procesual trebuie exercitat într-un anumit termen, nerespectarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate".

Potrivit art. 186 C. proc. civ., republicat:

"(1) Partea care a pierdut un termen procedural va fi repusă în termen numai dacă dovedește că întârzierea se datorează unor motive temeinic justificate.

(2) În acest scop, partea va îndeplini actul de procedură în cel mult 15 zile de la încetarea împiedicării, cerând totodată repunerea sa în termen. În cazul exercitării căilor de atac, această durată este aceeași cu cea prevăzută pentru exercitarea căii de atac.

(3) Cererea de repunere în termen va fi rezolvată de instanța competentă să soluționeze cererea privitoare la dreptul neexercitat în termen."

În cauză nu s-a făcut dovada existenței vreuneia din situațiile prevăzute de art. 186 C. proc. civ., în sensul că întârzierea s-ar datora unor motive temeinic justificate, pentru a opera instituția repunerii în termen.

Astfel, chiar dacă în dispozitivul sentinței recurate nu a fost menționată calea de atac a recursului și termenul de 15 zile de la comunicare pentru declararea acestuia, recurentele nu se pot prevala de această împrejurare, deoarece, pe de o parte, condițiile, limitele și termenele în care pot fi exercitate căile de atac sunt prevăzute de lege, astfel încât o hotărâre judecătorească nici nu le poate acorda ea însăși, nici nu le poate suprima, iar, pe de altă parte, partea nu poate invoca necunoașterea legii, potrivit adagiului "nemo censetur ignorare legem".

Cum în cauză, recurentele nu au pretins și nu au dovedit că au fost împiedicate în exercitarea în termen a căii de atac, se va constata că recursul declarat împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015 este tardiv formulat și, în temeiul art. 493 alin. (3) și (5) C. proc. civ., se va respinge ca atare.

II. Examinând cauza și încheierea atacată (respectiv Încheierea din data de 24 februarie 2015 prin care s-a respins ca neîntemeiată cererea de corectare a dispozitivului Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015), în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, având în vedere și susținerile părților, Înalta Curte va respinge recursul declarat împotriva acestei hotărâri ca nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Instanța de control judiciar constată că în speță nu sunt întrunite cerințele impuse de art. 488 din noul C. proc. civ., în vederea casării hotărârii.

Soluția primei instanțe, de respingere ca neîntemeiată a cererii de corectare a dispozitivului Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar, pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale pertinente în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză.

Recurentele au invocat în mod generic prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ., fără să-și sistematizeze criticile în raport cu motivele de recurs menționate.

În privința primului motiv de recurs invocat, cel prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ., se constată că acesta este nefondat.

Astfel, potrivit motivului prevăzut la pct. 6 al art. 488 alin. (1) din noul C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere atunci când "hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei".

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune.

Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, hotărârea nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat.

Înalta Curte constată însă că în conținutul cererii de recurs nu se identifică susțineri referitoare la faptul că hotărârea pronunțată nu ar corespunde cerințelor art. 425 alin. (1) lit. b) din noul C. proc. civ. sau la existența unor considerente contradictorii ori străine de natura cauzei.

Verificând conținutul încheierii atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

De asemenea, din analiza considerentelor încheierii atacate se consideră că aceasta a fost motivată cu respectarea prevederilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., pentru că au fost indicate motivele pentru care au fost respinse susținerile petentelor.

Înalta Curte constată că în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii reclamantelor.

Ca atare, toate criticile recurentelor-reclamante subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 urmează a fi apreciate ca neîntemeiate.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., potrivit căruia este nelegală hotărârea dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, se constată că recurentele, în cadrul acestui motiv de recurs, nu au indicat normele de drept material care ar fi fost încălcate sau aplicate greșit de către instanța de fond.

Înalta Curte constată că în motivarea cererii de recurs recurentele nu dezvoltă un raționament juridic pentru care apreciază că încheierea recurată este neîntemeiată, astfel că aceste critici ale recurentelor, vizând pretinsa încălcare sau greșita aplicare de către instanța de fond a normelor de drept material, astfel cum au fost formulate, nu sunt întemeiate.

Așa cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin cererea formulată la data de 17 februarie 2015, reclamantele au solicitat corectarea dispozitivului Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, arătând, în esență, că soluția dată capătului trei de cerere trebuia pronunțată în contradictoriu exclusiv cu Guvernul României, în calitate de pârât, iar prin Încheierea pronunțată la data de 24 februarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins cererea formulată ca neîntemeiată.

Pentru a pronunța această soluție, Curtea a reținut că în speță nu există nicio eroare materială, în dispozitiv neexistând mențiune cu privire la pronunțarea pe un capăt de cerere cu care instanța nu a fost învestită, aceasta pronunțându-se exclusiv cu privire la capătul de cerere cu care a fost sesizată, respectiv constatarea nulității H.G. nr. 1309 din 28 decembrie 2012.

S-a mai reținut în considerentele încheierii recurate, în mod corect, că nici în ceea ce privește părțile menționate în dispozitiv nu există nicio eroare materială, deoarece în dispozitivul sentinței au fost menționate părțile față de care s-a derulat procedura și care sunt menționate și în dispozitivul sentinței de declinare a competenței pronunțată de Tribunalul București și care a constituit actul de sesizare a Curții de Apel.

De altfel, Înalta Curte constată că recurentele nu aduc argumente de nelegalitate a încheierii recurate.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentelor sunt neîntemeiate și nu pot fi primite, iar hotărârea instanței de fond este legală, fiind motivată și dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din noul C. proc. civ.

Totodată, Înalta Curte constată că problema de drept care se pune în recurs nu este controversată și face obiectul unei jurisprudențe constante a instanței supreme, astfel încât recursul de față a fost soluționat potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, în temeiul art. 493 alin. (6) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamante împotriva Încheierii din data de 24 februarie 2015 ca nefondat, decizia urmând a fi comunicată părților.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva Sentinței civile nr. 176 din 27 ianuarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca tardiv formulat.

Respinge recursul declarat de reclamantele A., B. și C. împotriva Încheierii din data de 24 februarie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 6 octombrie 2016.

Procesat de GGC - NN