Decizia nr. 867/2017 — ÎCCJ, Secția a II-a civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 401/2014 a Tribunalului București

Prin cererea înregistrată la data de 10 septembrie 2014 pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. x/3/2013, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții B. și C., solicitând instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să se constate nulitatea absolută a contractelor de împrumut autentificate sub nr. 4202 din 22 august 2011 și nr. 4203 din 22 august 2011 de către B.N.P. Asociați D. și E., precum și a tuturor actelor subsecvente cu care s-a garantat restituirea împrumuturilor, cu plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 401 din 3 aprilie 2014, Tribunalul București, secția a V-a civilă, a respins ca neîntemeiate excepțiile lipsei de interes și inadmisibilității, respingându-se totodată și cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată. În motivarea sentinței, tribunalul a reținut că este neîntemeiată excepția lipsei de interes în formularea capătului de cerere principal, invocată de pârâtul B. prin întâmpinare, având în vedere că admiterea cererii de chemare în judecată i-ar aduce un folos practic reclamantului, care ar obține desființarea contractelor de împrumut prin care și-a asumat obligația de restituire a unor sume de bani. Totodată, a fost găsită neîntemeiată și excepția inadmisibilității capătului de cerere privind nulitatea biletelor la ordin, cu motivarea că în acest sens există o cale specială reglementată de Legea nr. 58/1934, ce pune la dispoziția debitorului mijloace procesuale specifice, pretenția reclamantului fiind formulată în baza principiului resoluto iure dantis, resolvitur ius accipientis. Pe fondul cauzei, tribunalul a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată reținând lipsa oricăror motive care să conducă la constatarea nulității absolute sau relative a celor două contracte, și pe cale de consecință și a celor patru bilete la ordin. Sub acest aspect, s-a reținut că cele două contracte invocate în speță, respectiv contractul de împrumut nr. 4203 din 22 august 2011 încheiat între A. și C. și contractul de împrumut nr. 4202 din 22 august 2011 încheiat între A. și B., poartă mențiunea „bun și aprobat” prevăzută de art. 1180 C. civ., ceea ce le conferă forța probantă a înscrisurilor sub semnătură privată, cu consecințe decisive în ceea ce privește teza probatorie susținută de reclamant, aceea a lipsei predării sumelor de bani. În plus, tribunalul a reținut că reclamantul nu a contestat semnătura de pe niciunul dintre contractele de împrumut și nici mențiunea „bun și aprobat” din finalul fiecărui înscris. În consecință, s-a apreciat că nu poate fi reținută împrejurarea potrivit căreia sumele stipulate în contracte nu ar fi conforme cu realitatea, câtă vreme reclamantul a semnat cele două contracte prin care a recunoscut împrumutul acordat de fiecare dintre pârâți, asumându-și astfel în mod valabil obligația de restituire a sumelor de 430.000 euro la data de 30.11.2012, respectiv la data de 30.11.2013. De asemenea, s-a mai reținut că reclamantul nu a dovedit susținerile sale cu privire la vicierea consimțământului, rezumându-se la a invoca o amenințare cu un prejudiciu incert, care nu poate constitui o constrângere în sensul dispozițiilor art. 956 C. civ.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamantul A., care a fost soluționat prin decizia civilă nr. 439/A din 30 septembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în sensul respingerii ca nefondat a apelului. În considerentele deciziei, instanța de apel a reținut că în ședința publică din 16 septembrie 2015 s-a constatat, în temeiul dispozițiilor art. 470 alin. (1) lit. c) și alin. (3) C. proc. civ. cu aplicarea dispozițiilor art. 468 alin. (3) același cod, că motivele de apel au fost formulate cu nerespectarea termenului prevăzut de lege, apelantul fiind astfel decăzut din dreptul de motiva calea de atac. În consecință, curtea de apel, în considerarea dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., a apreciat că dreptul reclamantului de a critica hotărârea apelată este limitat la posibilitatea invocării în calea de atac numai a susținerilor, apărărilor și dovezilor arătate în fața primei instanțe. În ceea ce privește critica reclamantului referitoare la nelegala citare a sa în fața primei instanțe, inclusiv pentru termenul când cauza a fost soluționată, instanța de apel a reținut că aceasta este nefondată, având în vedere că reclamantul a fost citat la adresa indicată de el prin cererea de chemare în judecată. Sub acest aspect, s-a mai reținut că o cerere de alegere a domiciliului pentru comunicarea actelor de procedură efectuată pe parcursul judecății fondului cauzei trebuia formulată în dosarul în care se desfășura această judecată, iar nu într-un dosar având un alt obiect și dat în competența de soluționare a altui complet. În speță, reclamantul și-a ales domiciliul prin cererea de reexaminare a taxei judiciare de timbru. Cu privire la fondul cauzei, având în vedere că în speță a fost reținută tardivitatea formulării motivelor de apel, instanța a constatat incidența dispozițiilor art. 476 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora, în cazul în care apelului nu se motivează ori motivarea apelului ori întâmpinarea nu cuprinde motive, mijloace de apărare ori dovezi noi, instanța de apel se va pronunța, în fond, numai pe baza celor invocate la prima instanță. Astfel, curtea de apel a reținut că, în mod corect, tribunalul a apreciat că cele două înscrisuri intitulate contract de împrumut îndeplinesc condițiile stabilite de art. 1180 C. civ., pentru a avea deplină forță probantă ca înscrisuri sub semnătură privată. De asemenea, instanța de apel a constatat că la termenul de judecată din 13 martie 2014, respingând ca inadmisibilă proba cu martori solicitată de reclamant prin cererea de chemare în judecată, prima instanță a făcut o corectă aplicare a legii. Sub acest aspect, s-a apreciat că proba cu martori nu face parte din categoria probelor preconstituite. Mai mult decât atât, s-a apreciat că în speță nu poate fi reținută incidența dispozițiilor art. 309 C. proc. civ. întrucât nu a fost invocată nicio împrejurare enumerată de acest text de lege. În consecință, curtea de apel a subliniat că prima instanță a considerat corect că reclamantul nu a reușit să probeze cauzele de nulitate invocate prin cererea de chemare în judecată. În continuare, sub aspectul omisiunii remiterii sumelor de bani împrumutate, deci a inexistenței cauzei obligației asumate de reclamant prin cele două contracte de împrumut, de restituire a sumelor menționate în cuprinsul acestora, s-a constatat că susținerile reclamantului nu au fost dovedite sub aspect probator. Totodată, au fost găsite neîntemeiate și criticile apelantului-reclamant referitoare la cauza falsă, invocată ca motiv de nulitate, precum și criticile privind caracterul fictiv al celor două acte juridice și vicierea consimțământului la încheierea celor două contracte de împrumut. În fine, instanța de apel a înlăturat aprecierea primei instanțe potrivit căreia susținerea din cererea de chemare în judecată privind refuzul reclamantului de a alimenta cele două conturi cu sumele pentru care fuseseră emise bilete la ordin are valoarea unei recunoașteri în sensul remiterii sumelor de bani. Sub acest aspect s-a reținut că, în condițiile în care concluzia instanței este doar dedusă dintr-o afirmație prin care reclamantul a susținut o altă împrejurare de fapt, lipsa clarității ori preciziei au fost suficiente pentru instanța de apel pentru a constata că susținerea reclamantului nu poate avea valoarea unei mărturisiri, aceasta trebuind să fie neechivocă.

La data de 22 decembrie 2015, reclamantul A. a formulat recurs împotriva deciziei evocate anterior, prin care a solicitat, în principal, admiterea recursului, casarea deciziei recurate și a sentinței civile nr. 401 din 3 aprilie 2014 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, și trimiterea cauzei spre rejudecare tribunalului pentru soluționarea dosarului cu respectarea regulilor și principiilor legale privind dreptul la apărare, dreptul la probă, principiile contradictorialității și oralității procesului civil. În subsidiar, a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de apel pentru a proceda la judecarea apelului cu respectarea dispozițiilor art. 479 C. proc. civ. și aplicarea corectă a dispozițiilor art. 470 alin. (5) raportat la art. 468 alin. (3) C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 476 alin. (1) același cod. Recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor întemeiate pe art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a arătat că, prin decizia recurată au fost încălcate reguli de procedura a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității actelor de procedura. A susținut recurentul că excepția tardivității motivării cererii de apel a fost incorect admisă, aplicându-se în consecință sancțiunea decăderii din termenul de motivare a cererii de apel și de propunere a probelor în apel, fiind astfel interpretate și aplicate greșit dispozițiile art. 149, art. 184 alin. (1), art. 427 alin. (1), art. 468 alin. (1), art. 468 alin. (3), art. 470 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. Totodată, a precizat că în speță este vorba de două termene, respectiv unul pentru exercitarea apelului și unul, de aceeași durată, pentru motivarea apelului, dar care curge numai de la comunicarea hotărârii, în cazul în care termenul de apel curge de la pronunțare sau în cazul în care partea interesată a declarat apel înainte de a i se comunica hotărârea de primă instanță. În plus, sub acest aspect, s-a arătat că formalitățile procedurale prevăzute de lege pentru comunicarea hotărârilor judecătorești vizează norme de ordine publică. Așadar, recurentul a învederat că aplicarea sancțiunii decăderii este contrară prevederilor art. 184 alin. (1) și art. 468 alin. (1) raportat la art. 470 alin. (5) C. proc. civ., motiv pentru care solicită constatarea nulității hotărârii recurate, cu consecința desființării acesteia. Recurentul-reclamant a apreciat că în mod greșit s-a reținut că procedura citării reclamantului pentru termenul la care s-a judecat cauza în fond a fost îndeplinită cu respectarea legii, în condițiile în care s-a depus la dosarul cauzei o cerere de alegere a domiciliului procesual la sediul avocatului, iar procedura de citare nu s-a îndeplinit potrivit acestei cereri, fiind încălcate dispozițiile art. 158 C. proc. civ. A susținut că, deși cererea de alegere a domiciliului procesual pentru citarea și comunicarea actelor de procedura a fost formulată în cadrul cererii de reexaminare asupra soluției de respingere a acordării facilităților privind plata taxei de timbru, această cerere este una incidentală cererii principale, iar instanța trebuia să o ia în considerare. În consecință, a solicitat casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare la tribunal, potrivit art. 480 alin. (3) C. proc. civ. având în vedere că au fost încălcate dispozițiile art. 158 C. proc. civ., referitoare la condițiile citării, astfel încât neasigurarea reprezentării procesuale efective, ca urmare a renunțării la mandatarul judiciar, nu poate prezuma și cunoașterea efectiva a lucrărilor dosarului, astfel că măsurile procesuale dispuse la termenul din 13 martie 2014 de prima instanță sunt nule, conform art. 174, 176, 178 alin. (3) C. proc. civ. S-a susținut că au fost incorect reținute dezlegările instanței de fond referitoare la încuviințarea în parte a probelor solicitate, fiind incorect interpretate și aplicate dispozițiile art. 255 alin. (1) C. proc. civ. Astfel, în mod greșit s-a respins ca neconcludentă proba cu interogatoriul pârâților, în condițiile în care potrivit art. 351 C. proc. civ. aceasta era admisibilă, fiind necesară în clarificarea faptelor personale privind remiterea sumelor de bani împrumutate. În consecință, respingerea probei constând în audierea martorilor, încalcă regulile procedurale privind admisibilitatea probei pentru cazurile în care se atacă actul pe motivele invocate prin cererea de chemare in judecata. A mai subliniat că au fost incorect aplicate regulile legale privind eficiența înscrisurilor sub semnătura privată, întrucât potrivit legii în vigoare la 22 august 2011, data întocmirii contractului de împrumut, înscrisul sub semnătură privată face dovada între părți, până la proba contrară, inclusiv în ceea ce privește mențiunile din înscris, care sunt în legătură directă cu raportul juridic atestat ca fiind creat între părți. A susținut că, în speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 309 C. proc. civ., iar dezlegările date prin hotărârile pronunțate în cauză sunt incorecte cu privire la problema admisibilității probei cu martori, în raport cu conținutul înscrisurilor atacate. În ceea ce privește criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a arătat că prin decizia recurată s-au interpretat greșit normele de drept material, a căror observare este necesară pentru examinarea admisibilității probelor sub aspectul cerinței privind legalitatea acestora. În consecință, soluțiile instanțelor de fond încalcă legea care consacră nulitatea contractelor de împrumut bazate pe fraudă și cauză nereală și, subsecvent, a actelor juridice cu care s-a garantat restituirea sumei de 860.000 euro pretins împrumutată. De asemenea, a mai susținut că soluționarea problemei de drept privind cerințele valabilității cauzei în contractul de împrumut de consumație nu trebuie confundate cu cerințele valabilității consimțământului la încheierea unui astfel de contract, chiar dacă prevederile art. 22 alin. (4) C. proc. civ. permit restabilirea calificării juridice a faptelor deduse judecații, în condițiile în care cererea de chemare în judecată vizează expres nulitatea absoluta a contractelor de împrumut și a actelor subsecvente în raport cu prevederile art. 966 raportat la art. 968 C. civ. Intimatul C. a depus la dosar întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului și menținerea deciziei recurate ca fiind legală și temeinică. Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., prin raport constatându-se că recursul nu este admisibil în principiu. Prin încheierea din camera de consiliu din data de 20 septembrie 2016 a fost încuviințat, în unanimitate, raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, fiind dispusă comunicarea acestuia părților, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ. Prin încheierea din 13 decembrie 2016, s-a admis în principiu recursul și s-a stabilit termen în ședință publică la data de 21 martie 2017, când instanța a amânat judecarea cauzei la data de 16 mai 2017, pentru lipsă de procedură cu intimatul-pâtât B.

Analizând recursul declarat de recurentul-reclamant A., din perspectiva criticilor formulate și temeiurilor de drept arătate, ținând cont de limitele controlului de legalitate, Înalta Curte îl va admite pentru considerentele care succed. Un prim motiv al recursului deduce instanței de recurs critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., sens în care recurentul arată că instanța de apel a încălcat reguli procedurale prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, admițând excepția tardivității motivării cererii de apel, cu consecința decăderii apelantului din dreptul de motivare și de propunere a probelor în faza procesuală a apelului. Verificând actele efectuate în fața instanței de apel, Înalta Curte constată că în încheierea de dezbateri care au precedat pronunțarea deciziei nr. 439/A/30.09.2016 a fost admisă excepția tardivității motivării apelului, fiind decăzut apelantul din dreptul de motivare a apelului, cu considerentul că, prin formularea declarației de apel la 12 august 2014, hotărârea primei instanțe este considerată comunicată prin echipolență părții care a declarat apel, potrivit dispozițiilor art. 468 alin. (3) C. proc. civ. Considerând astfel, instanța de apel a statuat că termenul pentru motivarea apelului s-a împlinit la 12 septembrie 2014, iar nu la expirarea unui termen de 30 de zile de la data comunicării efective a sentinței, 14 octombrie 2014. Dezlegările instanței de apel date excepției procesuale referitoare la tardivitatea motivării apelului sunt eronate și fondate pe o greșită aplicare a normelor de procedură incidente în aceasta materie. Instanța de apel a ignorat o distincție necesară între declararea apelului și motivarea acestuia, care a permis transgresarea regimului excepțional al echipolenței care este incident doar în condițiile art. 486 C. proc. civ., la termenul de motivare a căii de atac. Potrivit dispozițiilor art. 468 C. proc. civ., termenul de apel este, ca regulă, 30 de zile de la comunicarea hotărârii, iar prin echipolență, considerată excepțională în condițiile art. 468 alin. (3) C. proc. civ., hotărârea este considerată comunicată la data formulării declarației de apel, dacă o parte face apel înainte de comunicarea hotărârii. Aceasta asimilare are însă un efect limitat la cunoașterea dispozițiilor luate prin hotărârea atacată și nu poate fi extinsă la alte efecte pentru care legea nu dispune în mod similar; chiar în situația de echipolență, instanța nu este dispensată de obligația comunicării din oficiu a hotărârii redactate în condițiile art. 426 C. proc. civ., astfel cum este statuat în art. 427 C. proc. civ. Tocmai de aceea, pentru ca dreptul de motivare a căii de atac să fie unul cu conținut efectiv, legiuitorul a stabilit prin dispozițiile art. 470 alin. (5) teza a II-a, că atunci când motivarea apelului se face distinct de declarația de apel, motivarea apelului se va face într-un termen de aceeași durată, care curge, însă, de la data comunicării hotărârii, astfel cum aceasta a fost reglementată în art. 427 C. proc. civ. Prin urmare, în situația de echipolență reglementată prin art. 468 alin. (3) C. proc. civ., pentru motivarea căii de atac curge un termen distinct de 30 de zile - legal și imperativ, pentru motivarea apelului de la comunicarea propriu-zisă a hotărârii primei instanțe. De aceea, raționamentul instanței de apel care a asimilat comunicarea hotărârii prin echipolență cu comunicarea pentru motivarea căii de atac a fost realizat cu încălcarea normelor de procedură care, în mod imperativ, reglementează regimul termenului de motivare. Constatând și că sentința primei instanțe a fost comunicată reclamantului la 14 octombrie 2014, iar motivele de apel au fost înaintate la 10 noiembrie 2014, Înalta Curte reține că apelul a fost motivat în termenul legal imperativ prescris pentru efectuarea actului de procedură, astfel încât decăderea apelantului din dreptul de a-i fi examinate criticile în apel este lipsită de suport legal și a produs părții o vătămare a cărei înlăturare nu poate fi realizată decât prin anularea deciziei atacate cu recurs. În aceste circumstanțe determinate de casarea deciziei, Înalta Curte constată cu nu se mai impune examenul motivelor de recurs reiterate ca motive de nelegalitate ale deciziei din apel, care s-au constituit în motive de apel rămase neexaminate ca efect al greșitei decăderi din dreptul de motivare a apelului, dar și a criticilor referitoare la dezlegările instanței de apel care e realizat examinarea cauzei în limitele celor invocate la prima instanță. Cu toate acestea, întrucât cererea principală a recurentului a fost admiterea recursului, casarea deciziei recurate nr. 439/A din 30 septembrie 2015 și a sentinței civile nr. 401 din 3 aprilie 2014 a tribunalului și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță de fond, potrivit art. 497 teza I C. proc. civ., ca urmare a nelegalei citări a părții la data la care au avut loc dezbaterile în fața tribunalului, Înalta Curte va da o dezlegare circumstanțial necesară celui de-al doilea motiv de recurs. Întemeiat tot pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., al doilea motiv de recurs critică modalitatea în care, interpretând dispoziții de procedură, curtea de apel a statuat că reclamantul a fost legal citat în ședința în care au avut loc dezbaterile la prima instanță. Se cuvine subliniat că instanța de apel, în ciuda decăderii apelantului din dreptul de a-i fi examinate motivele de apel, a examinat totuși primul motiv de apel al acestuia, producând o fractură a raționamentului logico-juridic care ar fi impus, concordant decăderii, ca niciun motiv de apel să nu mai fie analizat. Explicația oferită de instanța de apel ca justificare a acestui demers a fost aceea că necitarea reclamantului la dezbaterile asupra fondului în fața primei instanțe a fost invocată la primul termen stabilit pentru judecarea apelului. Instanța de casare arată, însă, că această fundamentare a deciziei se întemeiază pe o greșită aplicare a dispozițiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ. Acestea se referă la posibilitatea invocării viciului de procedură legat de neregularitatea citării părții care a lipsit la termenul la care nu a fost legal citată cel mai târziu la termenul de judecată următor producerii ei, însă, în accepțiunea codului, succesiunea termenelor avute în vedere de lege vizează aceeași fază a judecății procesului. Așadar, nu pot fi considerate ca termene succesive, în aplicarea dispozițiilor art. 160 alin. (2) C. proc. civ., cele care se plasează în fața primei instanțe cu cele din apel. Rațional, viciul nelegalei citări a părții în prima instanță poate fi invocat în apel în primul act de procedură specific apelului, respectiv declarația de apel sau prin motivele de apel, atunci când acestea nu sunt dezvoltare prin chiar declarația de apel. A accepta teza curții de apel deduce că ar fi posibil ca în condițiile în care apelantul nu deduce o asemenea critică în propriul apel, să o poată invoca totuși cu depășirea termenului de motivare a apelului, adică să dea semnificație de ordine publică acestui motiv. Or acest lucru nu este posibil, deoarece dispozițiile legale la care s-a făcut referire ocrotesc interese de ordine privată și încălcarea lor nu poate fi invocată decât limitat. Fiind astfel greșită măsura curții de apel de a proceda la analiza primului motiv de apel, în condițiile în care partea a fost decăzută din dreptul de motivare a apelului, este implicit că efectul casării vizează și aceste considerente, iar casarea va avea ca obiect, în aceste circumstanțe, numai decizia pronunțată în apel, iar cauza va fi trimisă spre rejudecare acestei instanțe. În concluzie, în baza considerentelor prezentate în această decizie, recursul reclamantului va fi admis, decizia curții de apel va fi casată în întregime, iar potrivit art. 497 C. proc. civ., cauza va fi trimisă aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelului și analiza tuturor motivelor de apel și a cererilor formulate de apelant. Consecvent soluției de casare cu trimitere spre rejudecare, cererile accesorii vizând plata cheltuielilor de judecată formulate de părți, specifice recursului, vor fi analizate cu prilejul rejudecării cauzei pe fond.